SPIRITISMUL

1. Spiritismul este pretinsa ştiinţă despre mijloacele de comunicare cu sufletele ceîor decedaţi.

Cu pretenţii de ştiinţă, el este nou; ca practică însă este vechi, nefiind altceva decât o formă de continuare a necromanţiei (vrăjitoriei) *), care a existat totdeauna în omenire. E destul să amintim epopeea lui Ghilgameş 2), la babilonieni, care descrie călătoria nedusă la capăt a eroului Ghilgameş în infern spre a elibera din lanţurile morţii pe prietenul său Izdubar.

De cartea morţilor la egipteni, în care se vorbeşte de reîncarnarea sufletului. De cazul regelui Saul, la evrei, care s-a adresat unei vrăjitoare, ca să-l pună în legătură cu sufletul răposatului mare preot Samueî. De Odiseu, la greci, care reuşeşte, prin aducere de sacrificii, să stea de vorbă cu suflete de morţi, şi de credinţele populare ale acestor popoare şi ale tuturor popoarelor culte şi inculte din vechime şi de azi în influenţa binefăcătoare şi, mai ales, răufăcătoare a sufletelor celor morţi şi în tot felul de mijloace de a le îmbuna. Toate acestea sunt dovezi de existenţa şi practicarea spiritismului în diferite forme.

În forma lui de azi, spiritismul datează abia de la sfârşitul jumătăţii întâi a veacului trecut. în anul 1848, se auziră în casa unui cetăţean paşnic din satul Hydesville, în America de Nord, tot felul de ciocănituri în uşă, în pereţi, în mobile, fără ca ele să provină de la o fiinţă în carne şi oase. Copiii începură să ciocănească şi ei în glumă şi misterioasele ciocănituri se repetară de acelaşi număr de ori şi în acelaşi tact. Copiii şi mama lor puseră diferite întrebări nevăzutei fiinţe de la care credeau că provin ciocăniturile şi-i cerură să răspundă, în caz afirmativ, printr-un număr oarecare de ciocănituri, în caz negativ, prin altul. Răspunsurile au fost date cum se ceruse. Se stabili astfel un limbaj convenţional prin ciocănituri, datorită căruia se conchise că ciocăniturile proveneau de la sufletul unui fost locatar al aceleiaşi case, care fusese asasinat şi îngropat în pivniţă. S-a săpat în pivniţă şi s-a găsit un maxilar inferior şi câteva fire de păr, dar nu s-a putut preciza dacă erau de om sau de vreun animal.

Ciocănituri la fel, însoţite de fenomene ciudate, ca: răsturnări de scaune, de mese, de sfeşnice, spargerea vaselor de sticlă şi a geamurilor de la ferestre etc, s-au podus şi în casa unui pastor din Stratford (Ontario). S-au format comisii de medici şi oameni de ştiinţă pozitivă care să cerceteze aceste fenomene, şi unii din ei le atribuiră unor cauze naturale necunoscute, oculte, iar alţii spiritelor.

Această din urmă părere se răspândi ca o boală contagioasă. Mesele învârtitoare erau la modă. Aproape nu era casă din care să lipsească. Astfel luă naştere spiritismul în America, de unde trecu repede şi în Europa, unde a avut norocul să câştige ca adepţi somităţi ştiinţifice şi să ia prin aceasta o formă oarecum ştiinţifică.

Astfel, în Franţa, se numără printre cei dintâi spiritişti: juristul, medicul şi lingvistul Hippolyte Denisard Rivail, cunoscut sub pseudonimul de Allan Kardec,”a cărui operă „Livre des Esprits” (Paris, 1858), este considerată până azi ca Biblia spiritiştilor. Apoi Leon Denis, un alt mare teoretician spiritist, literatul Victor Hugo, marele astronom Camille Flammarion, şi profesorul Charles Richet, întemeietorul metapsihicei3).

În Anglia au fost spiritişti dintre marii oameni de ştiinţă: matematicianul August Morgan, naturalistul Alfred Russel Wallace şi chimiştii Qliver Lodge şi Crookes.

În Germania s-au ilustrat ca spiritişti: învăţatul Cari du Prel şi astronomul Zollner; în Italia, Lombrozo; în Rusia omul de stat şi învăţatul Aksakow, şi, la noi, doctorul Istrate şi B. P. Haşdeu, acum câteva decenii, iar azi profesorul naturalist Scarlat Dumitrescu, inginerul C. Stănulescu şi financiarul ALN. Ştefăneseu.

2. Formele în care s-a practicat şi se practică spiritismul au fost şi sunt felurite. Cea mai simplă este a meselor învârtitoare sau mişcătoare Se ia o masă, de regulă rotundă, fără cuie de metal, ci numai din lemn, şi operatorii îşi întind palmele pe ea aşa fel ca degetefe unuia să vină în atingere cu ale vecinului din dreapta şi din stânga şi să formeze toate un cerc pe marginea mesei. După câteva minute masa începe să se mişte şi să răspundă prin lovituri cu unul sau altul din picioare, prin aplecări într-o parte sau alta, prin locomoţie etc, la întrebările ce i se pun şi după înţelegerea ce se stabileşte. De exemplu, se pune întrebarea: „Este x sănătos sau nu? Dacă este sănătos, să baţi o dată din picior, dacă nu, să baţi de două ori”. Sau se întreabă: „Ce vârstă are x? Să răspunzi prin atâtea lovituri de picior câţi ani are x”; şi se răspunde.

S-au făcut şi mese mai mici speciale şi li s-a pus într-unui din picioare un creion, ca să poată scrie răspunsurile pe o hârtie peste care se mişcau; sau s-a scris alfabetul pe suprafaţa mesei, pentru ca un pahar de sticlă să alerge de la o literă la alta, spre a forma cuvinte, care unite în propoziţii să dea răspunsul la întrebarea pusă; ori se pune pe masă un ac, ca arătătorul unui ceasornic adaptat la un fel de suveică (psihograf), care îndeplineşte cu mai multă promptitudine serviciul paharului.

Spiritismul mai nou şi cu pretenţii de ştiinţă nu mai lucrează cu mese, fie ele chiar prevăzute cu psihograf, ci cu medii. Se numeşte mediu persoana care pretinde că stă în directă comunicare cu spiritele, fie în stare de veghe, fie în stare de transă 4), sau care face legătura între cei vii şi spirite, iar prin spirite se înţeleg sufletele celor morţi.

În şedinţele spiritiste, care se ţin de regulă în întuneric, mediile produc tot felul de fenomene care par minunate şi inexplicabile. Aşa de exemplu se mişcă de la locul lor obiecte grele fără a fi atinse, instrumentele muzicale scot sunete sau melodii, de asemeni, fără a fi atinse de cineva, sau chiar se aud asemenea sunete sau melodii fără să fie în cameră şi în casa în care se ţin şedinţele, vreun instrument muzical. Mediile povestesc sau scriu ori descriu lucruri sau întâmplări petrecute de mult, dar necunoscute de cei de faţă. Ori care se petrec în acea clipă la depărtări imense, câteodată chiar în alte continente sau pe planete, sau care se vor întâmpla într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Unii plutesc în aer, alţii fac să fie văzute spirite într-o formă quasi-materială etc.

3. Toate aceste fenomene zise spiritiste îşi au explicaţia lor, fără să se admită intervenţia spiritelor, a căror existenţă nu se tăgăduieşte de nici o religie şi de nici o minte sănătoasă, dar care stau şi activează în lumea lor şi nuse supun capriciului unui medium sau altulia, ca să se manifeste în şedinţele spiritiste.

Unele din fenomenele spiritiste, ca: mişcarea meselor* a paharelor, a psihografului etc, se explică prin puterile sufleteşti sau oculte, cuprinse sub denumirea de forţe magnetice sau magnetism animal. Altele, ca: povestirea sau descrierea de evenimente petrecute, dar care par necunoscute de el în stare de veghe etc, îşi au explicaţia în subconştientul asistenţilor sau al mediumului. Altele, ca vederea la distanţă sau telepatia îşi au explicaţia în undele sau razele mintale ale mediumului. Cele mai multe dintre ele sunt autosugestii ale asistenţilor sau scamatorii ale mediilor5). 4. Doctrina spiritistă.

Omul constă din trei elemente: corp, perispirit şi suflet. Corpul este compus din materie ponderabilă şi trecătoare. El îndeplineşte funcţiile vieţii animale sau fiziologice. Perispiritul este ceva material şi spiritual în acelaşi timp, s-ar putea zice mai bine o materie eterică. El se manifestă cu predilecţie în somn şi domină în special subconştientul. Prin el se produc şi explică şi fenomene zise oculte. Sufletul, numit şi corp mintal, este sediul funcţiilor psihice: al cugetării, al raţiunii, conştiinţei şi voinţei libere.

Moartea este despărţirea de trup a sufletului împreună cu perispiritul. Corpul se nimiceşte, iar sufletul, care de acum ia numele de spirit, împreună cu perispiritul, trăiesc un timp în lumea suprapământească sau invizibilă. Ele comunică cu cei vii şi produc fenomene spiritiste, cele bune descoperind adevărul, cele rele inducând în eroare.

După gradul lor de perfecţiune şi curăţie, spiritele bune populează sferele ce există între om şi Dumnezeu şi se împărtăşesc de o fericire cu atât mai mare cu cât sfera este mai aproape de Dumnezeu.

Spiritele rele, adică cele încărcate de păcate sau de defecte morale, se întorc din invizibil şi se reîncarnează odată, de două sau de mai multe ori, până ce vor merita prin faptele lor să intre în sfere şi să guste fericirea. Lipsa aducerii aminte într-una din vieţi de ceea ce a fost şi ceea ce a făcut în viaţa sau vieţile precedente, spiritiştii o explică prin aceea că în fiecare viaţă omul are alt corp şi alt creier. Totuşi, ei citează şi cazuri excepţionale şi foarte rare de asemenea aduceri aminte.

Creaţie, păcat original, demoni, munci veşnice pentru cei răi nu există, ci sunt născociri ale ignoranţei. Aceste învăţături contra Evangheliei au atras spiritismului condamnarea din partea Bisericii romano-catolice. Biserica noastră, mai tolerantă şi mai prudentă, n-a luat încă o atitudine hotărâtă.

Nota 1. Necromanţia este un fel de vrăjitorie care pretinde că stă de vorbă cu morţii spre a descoperi viitorul.

Nota 2. Epopeea lui Ghilgameş este cea mai veche epopee pe care o cunoaşte istoria literară. Este tradusă în româneşte de I. Mihălcescu, Bucureşti, 1920.

Nota 3. Melapsihica este o ştiinţă nouă, care se ocupă în special cu cercetări despre spiritualitatea sufletului.

Nota 4. Transa este somn hipnotic, în care – după limbajul spiritist – mediul cedează învelişul său material (corpul) unui spirit, spre a se manifesta.

Nota 5. Un important studiu critic asupra spiritismului dă profesorul I. F. Buricescu în lucrarea sa: Misterele sufletului omenesc. Spiritism şi Meiliap-sihică. Bucureşti, 1934.