ANII STUDENŢIEI

Cu un cufăr de lemn uriaş, unde încăpea tot ce aveam, după formula omnia me cum porto, costumul, sacoul, un pantalon, un pulover, o pereche de pantofi, două cămăşi şi alte mărunţişuri, nişte slănină şi pâine, m-am dus la gară, la trenul de noaptea, împreună cu tata, spre a semna şi parafa la „regiune”, sau la inspectoratul şcolar, un contract cu statul, care-mi acorda bursă, în schimbul unui angajament că voi merge, după absolvire, acolo unde voi fi repartizat. Acordarea acestei burse, numită de regiune, era extrem de bine venită pentru cei îndreptăţiţi a o primi, între care am fost şi eu. Trebuise să-mi fac dosarul pentru bursă înainte de examen, dar n-am obţinut dovada că tata este muncitor, cum se cerea atunci, deoarece cei de la raion au interpretat că funcţia de magazioner ocupată de el, certificată printr-o adeverinţă de la Spitalul orăşenesc Beiuş, este de fapt una de funcţionar. La insistenţe repetate, însă, sfătuit şi de un fost notar mai vârstnic, angajat la spital, tata a obţinut schimbarea încadrării lui, de la categoria funcţionarilor la cea a muncitorilor, astfel încât acum urma să mi se acorde bursă de regiune. In tren spre Oradea ne-am întâlnit cu Viorel Horj şi cu Viorel Faur, împreună cu taţii lor, plecaţi la Oradea în acelaşi scop cu al nostru. Deplasarea cu trenul de la Beiuş la Oradea era o adevărată aventură, căci dura cam patru ore, vagoanele fiind mici şi foarte vechi, încălzite cu lemne, şi trase de o locomotivă cu aburi. El se oprea în fiecare gară, şi era ticsit de lume, de condiţie modestă. Prin vagoane umbla un invalid de război, vânzător de limonada sau îngheţată, dintr-o putină mică de lemn, cu pompă de mână, sau vara şi toamna tot felul de fructe, strigându-şi marfa cât îl ţinea gura: „ia măi comam, îngheţată, că pe lângă lapte o trecut şi zahărul nu l-o vă/ut”, sau „cireşele, cireşele, ordanele, ordanele (adică de Oradea n.n.)”, şi „hai la mere, hai la pere, ca ţâţele de muiere!” El urca cam pe la Şoimi şi nu mergea mai departe, decât foarte rar, de Holod, căci de obicei reuşea să-şi vândă foarte repede marfa. Limonada, dulce-acrişoară, o servea la toţi din acelaşi pahar, pe care nimeni nu mai apuca să-l spele, iar fructele erau consumate tot nespălate. Am ajuns la Oradea în zorii zilei şi ne-am deplasat la Inspectorat cu toţii, tata, eu, Horj şi Faur cu părinţii lor. Tatăl lui Viorel Horj, pe nume Nicolae, era un omuleţ mic, şi chel, cu mustaţă roşcată, aspru şi vorbăreţ. Umbla în uniformă de paznic şi încălţat cu cizme butucănoase. Făcea paşi mari, apăsaţi, plăcându-i să-şi amintească de cătănie, de război, unde luptase ca sergent pe la Odesa şi, mai apoi, în Caucaz. De altfel, la „Regiune”, unde era şi inspectoratul şcolar, a întâlnit câţiva foşti ofiţeri, angajaţi ca funcţionari acolo. Cum i-a văzut, îndată a luat poziţie de drepţi, salutându-i, ca pe vremuri, regulamentar şi strigând, de departe, „să trăiţi domnule căpitan” sau maior, după caz. Celălalt, tatăl lui Faur, era tot scund, negricios, cu faţa rotundă, cu o căutătură aspră, mai mult introvertit, decât vorbăreţ, dar după privire îţi dădeai seama că era un om dur, cu care nu se putea vorbi oricum. Pe drumul de la gară înspre centru trăseseră amândoi câte două sau trei şnapsuri şi discutau foarte degajat, fiecare lăudându-şi cu indulgenţă copilul. La un moment dat tatăl lui Horj i-a aruncat celuilalt în faţă imputarea că fiul său, adică Viorel Faur, este cam fudul şi de aceea, acesta din urmă a scos briceagul din buzunar şi l-a ameninţat că-l taie. S-a ajuns până acolo încât tatăl lui Viorel Horj se învârtea după tata, un om solid şi mai înalt, cerându-i să-l apere, iar celălalt, mânios, îl urmărea, spunând „Ce ai tu mă cu pruncu meu, că amu ia scot maţele din tine”. Cu multă greutate conflictul s-a aplanat. După semnarea documentelor la inspectorat, urma să ne întoarcem la gară şi să luăm trenul spre Cluj. Pe când aşteptam sosirea acestuia, a apărut şi colega noastră Măria Salcău, pare-mi-se cu maică-sa, căci urma să vină şi ea la Cluj. In acest timp tatăl lui Horj, aghesmuit bine, continua să facă aprecieri cu privire la Viorel Faur, dar şi la fiul său, spunând că-i foarte bun, dar cam mămos, şi neîndrăzneţ etc., până ce la un moment dat tatăl lui Faur, acompaniat de mama Măriei Salcău, în glumă, desigur, i-au dat următoarea replică: „Aşa-i bace, da baiu-i că lui Viorel îi plac fetele prea tare”, la care el a răspuns prompt, spre hazul nostru al tuturora, „Ce măăă! Da' pu' Viorelu meu îi ca un bâca jugănit” (castrat n.n.), făcându-l pe destinatar să se roşească până în vârful urechilor. Tata s-a întors cu trenul de seară la Beiuş, în timp ce ceilalţi doi, de acum prieteni, au mai zăbovit pe la Oradea încă vreo două zile. Când, în sfârşit tatăl lui Horj s-a întors acasă la Drăgăneşti, soţia, văzându-l cam afumat, l-a întrebat: „Da-nde ai stat atâta, mă gorcă?” (un fel de pasăre subţire, lunguiaţă), primind din partea lui, următorul răspuns „Da' pu sui-i pe Viorelu pa tren”, din care rezulta că pentru această treabă au fost necesare nici mai mult nici mai putin decât două zile.

L-am revăzut, în anii care au urmat, pe baciu Nicolae, în numeroase rânduri, de multe ori timp îndelungat, şi întotdeauna mi-a părut deosebit de spiritual, ba chiar comic. Avea, pentru orice şi oricine, replici spontane, astfel încât îl îndrăgise tot satul, îl ştia toată lumea. La colegul meu Nicolae Cată i-a dat într-o zi un răspuns neaşteptat. Se întâmpla ca acesta, pe când era elev în ultima clasă de liceu, să vină pe jos dinspre Drăgăneşti spre Beiuş şi cum păşea pe drum, singur şi hotărât, sub cerul vineţiu de toamnă, a scăpat nişte sunete nepotrivite, frământate de ritmul mişcării, asemenea celor scoase de vechile puşti cu repetiţie, întorcându-se în dreapta şi stânga, a descoperit cu uimire că aproape de marginea drumului se afla cineva, şi acesta nu era altul decât tatăl lui Viorel Horj, care păştea o vacă, ţinând-o de lanţ. Jenat, Cată l-a salutat respectuos cu sărut mâna, la care acesta i-a spus: „Ei, Culae, Culae, bine-i de cine are crâşmă-n cur, că bea când vrea”. Era un răspuns imperativ, scurt, direct şi la obiect, care nu suporta nici un comentariu. Drumul cu trenul de la Oradea la Cluj era, pentru un călător nedezabuzat, plăcut, relaxant, dacă ţinem cont de frumuseţea peisajului ce i se desfăşura în faţa ochilor, în acel moment, însă, când începeau cursurile anului I, am simţit, totuşi, un uşor regret pentru despărţirea de Beiuş, de o lume ştiută şi acceptată ca ceva natural, deosebită de cea în care urma să fiu azvârlit. Regretul era potenţat prin contrareacţie de spusele unui student de la medicină, mai vârstnic, pe nume Gheorghe Isoc, devenit peste decenii un alergolog foarte căutat la Oradea, care, aflat şi el în tren, spunea întruna, cu o faţă ce radia satisfacţie, „Noa băieţi, peste vreo oră două ajungem acasă”, pentru el casa fiind Clujul, unde repetase se zicea, câţiva ani de studii, din diverse motive de mine neştiute. Cu tot calabalâcul, am ajuns la Căminul Jozsa Bela, unde am fost cazaţi pentru o singură noapte, iar a doua zi am început drumurile, o întreagă şi crâncenă anabassă, pe la diferite instituţii şi foruri, pentru formalităţile de intrare în cămin şi înscrierea la facultate, începând cu un noian de analize medicale, şi toate la sedii diferite, şi terminând cu mai multe declaraţii „pe propria răspundere”. Am fost repartizaţi, iniţial, la Căminul Emil Racoviţa (fostul Avram lancu), unde am locuit, însă, doar vreo două trei săptămâni, după care ne-am mutat la etajele I şi II ale unei cazărmi de pe vremea Măriei Tereza, aflată undeva în spatele Teatrului Naţional din Cluj. Acolo stăteam vreo 40 într-un dormitor, botezat de noi, ad-hoc, Sala Floreasca, iniţial fără dulapuri, şi fără baie. Ulterior, ne-au adus nişte fişete din metal, în care ne-am aşezat hainele, iar apoi nişte lavabouri comune, unde ne puteam spăla doar pe mâini şi pe faţă. La parterul clădirii continua să funcţioneze o cazarmă, ocupată de un batalion disciplinar, cu ostaşi pedepsiţi să-şi facă aici serviciul militar. Dimineaţa ne scula goarna, iar noaptea nu puteam adormi, căci, fiind prea mulţi în dormitor, sporovăiam între noi, râdeam şi făceam tot felul de prostii, până la orele două – trei dimineaţa. Ca urmare, mulţi întârziau de la cursuri, sau pur şi simplu lipseau, întrucât ele începeau dimineaţa de la ora 7,30, după masă ţinându-se mai ales seminariile. De lipsit puteam lipsi, dar absenţa cursurilor tipărite şi a accesului la bibliografie, căci la bibliotecă nu puteai împrumuta orice carte, ne făcea pe majoritatea să venim de regulă la ore. Se făcuse o selecţie sau o triere a tuturor cărţilor din biblioteci, mai ales a celor privind ştiinţele umanistice, în urma căreia, pe unele cârti, ba aş zice că aproape pe toate apărute înainte de 1947, se puseseră nişte etichete, cu siglele f.s. (fondul secret), şi dreptul de a le citi sau consulta se obţinea doar cu aprobare de la rector, pe atunci Constantin Daicoviciu. Acest om era, cum am spune, o îmbinare de „sublim şi mizerie”, cu accent totuşi pe prima dintre cele două etichetări. Nu avea, pur şi simplu operă, căci în afară de cărţulia Transilvania în antichitate, apărută cred în vreo trei limbi, română, franceză şi italiană, în anii '40, cu numele său erau semnate doar articole şi aceasta nu pentru că ar fi fost incapabil, ci datorită faptului că, încă de tânăr, a preferat scena vieţii publice, cum am zice, recluziunii între pereţii cabinetului de studiu. Lucrase, aşadar, încă de prin 1921-1922 în Comisia monumentelor istorice, apoi săparea şi conservarea sitului arheologic dacic din Munţii Orăştiei, şi în plus făcuse şi politică de dreapta, asemenea altor intelectuali români, înrolat, se pare în mişcarea legionară. A ştiut s-o cotească, însă, binişor către comunişti, după ce prin aprilie 1944 semnase, alături de alţi intelectuali, în frunte cu Mihail Ralea şi Tudor Vianu, un protest către mareşalul Ion Antonescu, pentru ieşirea României din război. Acest gest l-a propulsat, încă din 1946, într-un post de ministru, pare-mi-se al minelor, iar mai târziu, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca membru în Consiliul de stat. Când am întrat eu la facultate, Constantin Daicoviciu avea 62 de ani împliniţi, căci era născut la 1898. De statură potrivită, era un bărbat solid, angulos, drept, cu un cap stăpânitor, faţă părrăţoasă, gura mare, cu dinţi de aur şi voce tunătoare. Bun orator, dar cam demagog, atunci când vorbea îşi mişca faţa, parcă imitând mersul învârtit al unor limbi de ceasornic invizibile. Nu era, însă, rău la suflet, deşi se comporta uneori cu studenţii sau subordonaţii de rang inferior asemenea unui birjar cu animalele pe care le avea în grijă, îmbinând bruftuluiala cu mângâierile. L-am întâlnit mai mult la ocazii festive. Era temut şi respectat de toată lumea, inclusiv de oficialităţile locale din Cluj.

Am locuit în primul semestru al anului I, cum am spus, în Sala Floreasca şi gălăgia de acolo precum şi prostiile pe care le făceam împreună cu ceilalţi colegi, m-au surmenat foarte mult, căci nu stătusem niciodată până atunci în internat. Unii dintre colegi veneau târziu din oraş, alţii se îmbătau şi făceau gălăgie la ore nepermise, şi în fine, unii deranjau pe toată lumea, pentru că sforăiau. Cel mai tare la acest ultim capitol era Ioan Horga, un student coleg de an cu mine, deşi mai în vârstă cu aproape cinci ani, căci era născut în 1938. Făcuse vreo 3 ani de armată, şi voise să devină ofiţer, însă, pentru că tatăl său, ţăran sărac din Lupoaia, de lângă Holod, judeţul Bihor, fusese, zice-se, legionar, a fost epurat, adică lăsat la vatră, doar cu gradul de plutonier. Avea o voce profundă şi foarte groasă, iar vorbirea îi semăna, de aceea, cu un fel de mormăit. Bine legat, vesel, cu umor, vorbăreţ, şi extrem de conştiincios, Ioan Horga era în fond un băiat şi un coleg foarte bun. Noaptea, însă, era jale, căci sforăia îngrozitor, şi de aceea eu mă vâram uneori sub patul lui, de unde, când începea să sforăie, îl plesneam rapid peste gură, făcându-l să se ridice în şezut buimăcit, fără, însă, a observa de unde i-a venit lovitura. Prin camera noastră treceau încă vreo 10 studenţi, cazaţi într-o alta, şi asta sporea şi mai mult starea generală de incomodităţi, între studenţii aceştia înscrişi la facultatea de sport de la Institutul pedagogic de 3 ani, poreclit de către noi Sorbona, exista unul mai vârstnic, căci era născut în 1935, pe nume Crăciun şi nu mai ştiu cum, băiat de învăţător de prin părţile Sibiului, cu armata făcută, zdravăn ca un munte, deşi nu prea înalt. El obişnuia să vină la cămin noaptea târziu şi mai ales băut, deranjându-ne, astfel, pe toţi. Într-o noapte, a făcut mai multă gălăgie ca de obicei şi unul dintre colegi, şi el mai în vârstă ca noi, căci făcuse armata şi, în plus, era şi candidat de membru de partid, pe nume Alexandru Şomlea, de obârşie de pe lângă Gherla, după câte ştiu, l-a apostrofat vehement, imputându-i că face gălăgie, şi prevalându-se, în schimbul de replici cu el, de faptul că are carnet roşu. Crăciun i-a spus atunci, beat şi agresiv fiind, să meargă în p… măsii cu carnetul lui cu tot. Atâta a fost de ajuns ca să-l supere pe colegul nostru foarte tare şi să-l facă să ne scoale pe toţi, întocmind ad-hoc o reclamaţie la miliţie, cu relatarea amănunţită a întâmplării. Urmarea a fost că peste câteva zile Crăciun a fost exmatriculat, arestat, judecat şi condamnat la câţiva ani de puşcărie. In timpul procesului tatăl său, un om scund şi îndesat, cu părul cărunt şi cu ochelari, îmbrăcat în negru, a stat zile întregi la poarta căminului, pentru a-l ruga pe Şomlea să nu-i acuze, la înfăţişare, unde acesta era martorul acuzării, copilul. Eforturile bietului om, pe care parcă-l văd şi astăzi, amărât şi umil, au fost, însă, fără succes, căci Şomlea, înrudit pare-mi-se cu gardienii descrişi de Paul Goma, în cartea Gherla, nu şi-a schimbat declaraţia iniţială. La frigul din camera noastră se adăuga acum şi spaima că orice spusă necontrolată ar putea ajunge, prin intermediul celui amintit, la organul de Securitate.

Încălzirea în Sala Floreasca se făcea cu lemne, şi de aceea, dată fiind mărimea încăperii, în ea era întotdeauna frig, iar pe coridoare, atunci când ploua sau ningea pieziş, se strângea multă umezeală, care uneori devenea gheaţă sau patinoar. Hrana de la cantina Conservatorului Alexandru Dima, unde luam masa, era destul de consistentă, şi se putea căpăta, dacă te înţelegeai bine cu bucătarul Ilie, un ins cu faţa prelungă, buzat şi borcănat ca actorul Fernandel, aproape în fiecare zi supliment. Era suficient să-l lauzi că ştie găti bine, sau că are haină frumoasă şi erai aranjat cu mâncarea, chiar dacă n-aveai cartelă de masă. Aprovizionarea cantinei se făcea din abundenţă, şi probabil din ceea ce se rechiziţiona de la G. A. S. – uri şi G. A. C.

— Uri, sau se contracta, la preţuri derizorii, de la ţăranii necolectivişti. Urmărirea sau monitorizarea, prin Securitate, a studenţimii, foarte intensă pe atunci, prin liota de informatori, recrutaţi din rândul acesteia, avea ca scop „păstrarea ordinii” sau darea pe brazdă a tuturora, în acest scop, însă, existând şi precedenţa mişcărilor studenţeşti revendicative din 1956, regimul comunist trebuise să facă şi anumite concesii, şi una dintre ele era grija faţă de hrana şi cazarea acestei proteice pături sociale, prin sistemul de burse, la care reprezentanţii ei puteau să acceadă, în funcţie de anumite criterii sociale. Astfel, existau bursele de regiune, pentru fiii de muncitori sau părinţi cu un anumit venit, constând în cele trei mese pe zi la cantină, cazare gratuită la cămin, serviciu de spălătorie, cu femei angajate anume pentru studenţi, şi în plus şi câte 30 de lei pe lună, ca bani de buzunar, în primii doi ani de facultate cine avea medie generală anuală mai mare de 8,50 şi eu am avut aproape tot timpul, primea încă 50 de lei pe lună, ca bursă de merit. Pe lângă aceasta, existau burse republicane şi de întreprindere, incluzând cazare şi hrană pe tot timpul anului, la care se adăuga o sumă lunară, egală cu salariul unui muncitor de calificare potrivită. Aici erau incluşi şi cei veniţi la facultate din producţie şi cei fără posibilităţi materiale, dar care reuşeau să obţină, în fiecare an, la toate materiile, nota maximă, adică 10, un lucru, desigur, extrem de greu. Faptul că un student de atunci avea bursă republicană nu însemna că e cu adevărat cel mai inteligent dintre toţi, Aceasta pentru că mulţi dintre dascăli acordau note mari celor care toceau sau învăţau mecanic cursurile, şi au fost multe cazuri când foştii bursieri din această categorie n-au reuşit să realizeze, mai târziu, performanţe mari în domeniul lor de activitate. Intre dascălii de la Universitate şi studenţi relaţiile nu erau prea apropiate, probabil de teamă ca nu cumva, dat fiind că majoritatea dintre ei erau şcoliţi la şcolile burgheze şi la universităţi din ţările imperialiste, să se interpreteze că-i influenţează, pe aceştia, negativ, abătându-i, n u-i aşa, de pe calea cea dreaptă, a formării omului de tip nou. In anul I am avut ca profesor pe Nicolae Lascu, un adevărat savant, sobru, statuar şi ceremonios, a cărui figură îţi inspira teamă şi respect. Destul de înalt, avea un cap mare, chel, o fizionomie bine conturată, buze subţiri, ironice, contrastând parcă cu groapa din bărbie, ceea ce indica faptul că nu era un om rău din fire. Ne preda istoria antică, universală şi era extrem de sever. Vorbea domol, cu o voce profundă, cu fraze frumos alcătuite şi la urmă expiate uşor şuierat. Când ne-a prezentat războaiele medice, dintre greci şi perşi, spunându-ne de Maraton, Termopile şi Salamina, a pus atâta pasiune în enunţuri, încât am simţit cu toţii şi în mod spontan, nevoia să ne ridicăm în picioare şi să-l aplaudăm. In acel moment l-am văzut pe el, omul care ne inspira cea mai mare teamă, dar şi cel mai mult respect, că avea lacrimi în ochi. A tipărit un curs masiv, dar atrăgător, după care se învăţa cu uşurinţă, iar mai târziu o carte despre Ovidiu, premiată de către italieni, şi alta intitulată Cum trăiau romanii. Mi-aduc aminte că în 22 aprilie 1961 Nicolae Lascu a venit cu noi, studenţii, într-o excursie organizată undeva către izvoarele Someşului, pare-mi-se împreună cu distinsa şi frumoasa lui şotie, doamna Viorica, fiica profesorului Alexandru Borza, care ne-a predat un an limba italiană. Era o femeie sobră, pieptănată lins, ca în perioada interbelică, cu un corp atletic, parcă de gimnastă, de care unii dintre noi erau chiar îndrăgostiţi, în ciuda diferenţei de vârstă. Se purta afabil şi colocvial. Peste ani am revăzut-o, la diferite sesiuni de comunicări, ba chiar o vreme am întreţinut cu Ea corespondenţă, preocupaţi fiind de cercetarea istoriei Bisericii greco-catolice. In ultimii ani i-am trimis şi câteva cărţi, care mi-au apărut pe această temă şi am vorbit foarte prieteneşte la telefon. Dumnezeu s-o ţină mult în viaţă, căci în prezent este trecută de 90 de ani.

Şi tot în anul întâi ne-a predat profesorul Kurt Horedt, istoria comunei primitive şi etnografie. Era un individ înalt, cu faţa ovală, cap dolicocefalic, complet cărunt, cu obraz congestionat, de om bine hrănit. Vorbea dezlânat, bâlbâit, cu pauze între propoziţii, hăhăite din gât. Uneori pierdea şirul expunerii, căci ii zburau gândurile în altă parte. Mi s-a părut întotdeauna un individ nesincer, fără caracter, pentru că făcea o curte greţoasă istoriografiei ruseşti şi sovietice, probabil speriat de întâmplările din anii precedenţi, când conaţionalii săi fuseseră deportaţi în U. R. S. S. Lumea îl ţinea de savant, dar mie nu mi-a făcut niciodată această impresie. De altfel, după ce stătuse ani de-a rândul cu nasul în c… istoriografiei roşii din răsărit, către sfârşitul vieţii s-a refugiat în Republica Federală Germană, unde s-a manifestat împotriva continuităţii de locuire a poporului român în Transilvania, anunţând că acolo va scrie o istorie adevărată a României, aşa cum îi dicta conştiinţa. Nu ştiu şi nu cred să fi reuşit, însă, a o face. Pe noi, studenţii, ne trata de sus, cu un evident dispreţ şi uneori băşcălios, nefiind atent la răspunsurile pe care le dădeam la examen, şi ca atare dând note la întâmplare. Pentru că în anul de învăţământ 1960/1961 Mihail Macrea titularul catedrei de Istoria veche a României se îmbolnăvise, această disciplină ne-a predat-o tânărul Hadrian, fiul rectorului Constantin Daicoviciu, un tânăr frumos, brunet, cu ochi albaştri, în vârstă pe atunci, de vreo 28-29 de ani, semănând cu un actor american contemporan, din filmul Zorro, de care aproape toate colegele erau îndrăgostite. Se vorbea despre el că fusese între cei care, la 24 ianuarie 1959 au organizat la Cluj manifestaţiile patriotice dedicate centenarului Unirii, şi că atunci s-ar fi urcat pe calul lui Matei Corvin din centrul oraşului, împreună cu alţi tineri clujeni. Cât adevăr conţinea această poveste nu ştiu, pentru că orice exces de acest gen era atunci aspru pedepsit şi e de ajuns, în acest sens, să pomenesc că în acele zile, de exemplu, a fost arestat, între alţii şi istoricul Alexandru Zub. Hadrian Daicoviciu preda foarte frumos şi liber, având în faţă doar câte un pătrăţel de hârtie. El ne-a dat ca bibliografie Getica lui Vasile Pârvan, pe care am consultat-o la Biblioteca Centrală a Universităţii, unde mă obişnuisem să merg cu regularitate. Acolo, de altfel, l-am văzut de vreo două ori pe poetul şi filosoful Lucian Blaga, trecând pe coridoare către o săliţă în care studia, având pe el o mesadă de blană. Mi s-a părut un bărbat înalt, cu figură ciudată, chel, cu smocuri de păr roşcat pe marginea capului, având faţa căzută, brăzdată de riduri adânci şi ovale către colţul gurii, ceea ce-

1 făcea să semene cu un frizer bătrân, la care obişnuiam să mă tund, ca elev la Beiuş. L-am revăzut, pe filosof, într-o zi de aprilie ploioasă a anului 1961, pe catafalc, în micuţa capelă de pe strada Victor Babeş, cu puţină lume în jur, căci puţini doreau să fie văzuţi acolo, de către autorităţi. Ele îl condamnaseră la izolare, şi acum voiau să fie înmormântat fără zgomot, fără surle, acestea fiind admise doar atunci când se cântau realizările, de cele mai multe ori mincinoase, ale regimului. Mai pot aminti, între profesorii avuţi în anul I, pe losif Patachi, un om simpatic, amabil, pasionat de materia lui, ştiinţele auxiliare ale istoriei, predată, atunci, deodată la doi ani, nouă celor din anul întâi şi celor din anul trei. Pentru că ne-a vorbit despre incunabule, şi în speţă despre adausul sau colofonul de la sfârşitul acestor tipărituri splendide latineşti, în care tipograful spunea că s-a tipărit în tipografia lui X, şi s-a terminat în anul Domnului 1493, bunăoară (pe latineşte, „finit feliciter în impensa X…, anno domini milessimo quatro centissimo nona decimo terţio”, de exemplu) profesorul s-a ales de la noi cu porecla Anno domini. De regulă, orele cu el le ţineam într-o sală mare de la Universitate, Bogrea de astăzi, dar uneori şi la sediul Arhivelor Statului, pe strada Mihail Kogălniceanu, nu departe de Universitate, pare-mi-se într-o încăpere la etaj a clădirii din spate, care astăzi nu mai există. Acolo am văzut pentru prima dată documente scrise pe pergament şi hârtie veche şi tin minte că între acestea unul purta pe el semnătura lui Mihai Viteazul, dar şi incunabule sau cărţi tipărite înainte de 1500. In treacăt fie spus, pasionat de cărţi fiind, am cumpărat o dată ca student, de la „oser” sau piaţa de vechituri, două tomuri vechi, despre care am constatat ulterior, în urma unei documentări serioase, că unul era o Biblie din 1476, iar celălalt un coligat, conţinând nu mai puţin de cinci incunabule din diferiţi ani. Le-am dus, în 1974, ca prostul, la anticariatul din Cluj, pentru vânzare şi nu mi-au mai fost restituite niciodată, pe motiv că pe unul scria, în latină, ca a aparţinut, în secolul al XVIII-lea, unui gimnaziu din Cluj. Ba mai mult, era cât pe aici să fiu dat afară din serviciu, adică de la Muzeul Judeţean Maramureş, unde lucram pe atunci. Am făcut, la facultate şi latină, vreme de doi ani, în anul I şi II, cu şotia amintitului Mihail Macrea, o doamnă la vreo 45-50 de ani, blândă şi indulgentă, cu multă ştiinţă de carte, plăcută la ore şi, fără părţi priuri. Examenul la materia ei a fost ultimul din sesiunea de vară a anului întâi, tocmai când eram cu toţii obosiţi, epuizaţi, înainte de a-l da, veniseră la mine doi prieteni, şoferi din Beiuş, Teodor Popa sau Tudorică, cel amintit mai sus, şi Gavril Vancu sau Gavriş (Gagu), care locuia nu departe de părinţii mei. Nici în preziua, nici în ziua examenului n-am fost în stare să mai învăţ, de epuizat ce eram, astfel încât am umblat cu cei doi pe la grădina de vară din parcul oraşului, ospătându-ne cu bere şi mititei. La examen m-am prezentat după ce băusem două beri, aşezându-mă, cu biletul tras, într-o bancă mai în spate, pentru a nu fi depistat că miros a alcool şi am reuşit să iau nota 9, în timp ce cei doi convivi amintiţi mă aşteptau la uşă. Cel care va citi aceste rânduri sincere, cu greu va admite că de fapt nu mi-a plăcut niciodată să beau şi mai ales că, gesturi ca cel de mai sus, pentru mine au fost de-a lungul vieţii cu totului de excepţie. Am mai avut, în primul an de studii, şi alţi profesori, la materii mai putin importante, pe care, însă, nu-mi vine să-i evoc, şi asta nu că ar fi fost insignifianţi, dar materiile predate de ei erau derizorii. Aşa, era de exemplu, socialismul ştiinţific, făcut cu un dascăl pe nume Vasile Avram, un fel de stârpitură de om clorotic, ştirb şi slăbănog, pasionat de tabac şi poate şi de alte cele, sau economia politică, predată de un iubitor al rugby-ului, pe nume Alexandru Lemneanu, un bărbat înalt, impozant, cu voce puternică de tenor ratat, care căuta să facă interesante banalele formule ale cursului său. Câteodată încerca să ne ia peste picior la ore, dar fără prea mult haz. La cămin se trăia, cum am arătat, greu, însă nu lipseau momentele de veselie, cu implicarea în special a unui coleg pe nume Petru Miron, fiu de ţăran înstărit din Şiclău, de pe lângă Chişinău Criş, judeţul Arad. Pentru că era înalt şi foarte solid, cu tendinţe evidente de îngrăşare, căci cântărea vreo 120 de kg, toţi îi spuneam colosul din Şiclău. Era îmbrăcat sărăcăcios, căci tatăl său fusese o vreme, după deschiaburire, deportat în Bărăgan, uneori pretându-se la a-şi lega talpa ruptă a pantofilor cu sârmă sau sfoară. Prin dormitor umbla în izmene şi cămaşă, având în picioare, în locul papucilor de casă, nişte rupturi de pantofi, cu pielea de la spate călcată spre interior. Petru Miron era brunet, zâmbitor, cu o dantură de fildeş şi o voce aşa de puternică, chiar dacă era de tenor, încât atunci când striga, tremurau pur şi simplu geamurile. Era îndrăgit de toată lumea, pentru felul lui franc de a fi. Umbla toată ziua după mâncare, încât îl porecliserăm Balun. Şi-a făcut rost de o cheie potrivită pe dulapul meu, şi-l deschidea când lipseam, ospătându-se în special cu prăjituri şi biscuiţi de casă, din pachetele primite de la ai mei, prin diferiţi mijlocitori veniţi la Cluj. Un coleg pişicher, foarte glumeţ, pe nume Ştefan Matei, înalt şi subţirel, cu alură de băietan de liceu, deşi era mai în vârstă ca noi toţi, cu vreo 5-6 ani, i-a făcut lui Petru Miron o figură foarte tare: i-a trimis, adică, ca de la un unchi al lui, un pachet mare prin mesageria C. F. R., plin de cărămizi, coji de pâine, oase şi hârtii, încântat, Miron s-a dus după el la gară şi l-a adus acasă, adică la cămin, în spate şi pe jos, cu destulă greutate. Când l-a despachetat în faţa noastră, pe îndelete, uitându-se când la unul când la altul, era să murim de râs. Îşi rupea mâinile şi spunea, scoţând din ladă când o coajă, când un os, adresându-se lui Matei, „asta numai tu mi-ai făcut-o bătrâne, gudă ce eşti!” Petru Miron ştia să danseze şi să cânte foarte frumos, mişcându-se cu uşurinţă, deşi era extrem de masiv. La sfârşitul săptămânii îşi schimba întotdeauna izmenele şi le dădea femeii de serviciu să le spele. Pornit pe prostii, m-am gândit să-i fac o poantă şi i-am făcut-o: pentru că dormea profund, culcat pe burtă, într-o noapte i-am turnat, pe turul izmenelor, o călimară de cerneală, fără ca el să se trezească. A doua zi când a văzut, s-a tot mirat cum de e pătat de cerneală tocmai în zona cu pricina, însă eu am reuşit să-l lămuresc că probabil a stat undeva pe ceva, murdărindu-se. Necazul a fost, însă, că femeia de la spălătorie a refuzat să-i spele izmenele, spunându-i, mai în glumă, mai în serios, că dacă se caca cerneală, n-are decât să facă această treabă pe cont propriu.

Cea mai mare parte din timp o petreceam în sălile de lectură ale Bibliotecii Centrale, dar şi la Studii clasice, actualul Muzeu de istorie, citind, nu doar cursurile, dar şi bibliografia pentru examene. Dacă trebuia să faci un referat, sau coreferat, căci aşa se proceda la seminalii, puteai să soliciţi, de la un bibliotecar specializat, să-ţi indice anumite titluri de cărţi referitoare la chestiunea ce te interesa, şi mai ales, dacă acestea erau la fondul secret, să-ţi dea cotele lor. Cu o astfel de ocazie am întâlnit, într-o sală a bibliotecii amintite, la parter, în aripa dreaptă, un domn mai în vârstă, extrem de amabil, căruia i-am solicitat să-mi recomande o bibliografie privind o problemă de istorie veche a României, pare-mi-se cultura Cucuteni. Mi-a dat mai multe titluri în româneşte, franţuzeşte şi ruseşte, după care i-am mulţumit şi l-am rugat să-mi spună cum îl cheamă, ca să ştiu altădată pe cine să caut. S-a recomandat a fi Ion Muşlea. Am rămas foarte surprins şi i-am spus că am citit un studiu al său despre folclor, dintr-o carte apărută prin 1942-1943. S-a roşit tot şi s-a arătat extrem de încântat că un tânăr ca mine ştie despre el şi despre cărţile sale. Mi-am dat seama că, înainte de regimul comunist, fusese cineva şi că în acel moment lucra la bibliotecă în anonimat, prin „grija şi bunăvoinţa” regimului comunist, în anii care au urmat l-am reîntâlnit pe domnul Muşlea de mai multe ori, şi întotdeauna m-a ajutat cu generozitate la tot felul de lucrări scrise, pe care a trebuit să le fac, inclusiv la cea de licenţă, fără a-mi pretinde, pentru aceste servicii vreodată ceva. Era în el bucuria de a vedea că cel din faţa sa, mult mai tânăr şi mai nepriceput ca el în domeniul ştiinţelor umanistice, vrea să studieze, să cunoască, să se perfecţioneze.

Mi-am descoperit, în iarna lui 1960/1961, nişte rudenii în Cluj, şi anume pe Aurel Ciupa, un ofiţer de artilerie, consătean şi ceva rudă mai îndepărtată cu mama, căsătorit cu Măria (Marioara) Silvia, şi ea înrudită cu familia noastră. Locuiau în Cluj, pe strada Dostoievski, aproape de căminul meu şi a fost pentru mine o mare şansă de a-i întâlni, pentru că la ei au poposit întotdeauna toţi cei care mă vizitau. Erau nişte oameni generoşi, primitori, cu suflet larg, nefandosiţi. Marioara era casnică, căci avea doi copii mici, foarte simpatici Nelu (loan) şi Doru (sau Dodo), singurul care câştiga bani în casă fiind Aurel, pe atunci căpitan la unitatea militară din Floreşti. Împreună cu ei mergeam la baluri la Casa Armatei, unde se mânca ieftin, se dansa şi se cânta; acolo existau orchestră de muzică populară, de muzică uşoară, dar şi cor mixt şi unul de bărbaţi. La festivităţi venea de fiecare dată şi generalul Dragnea, mare dansator de vals, expansibil şi vorbăreţ, curtat de cuconetul prezent, alcătuit din soţiile subordonaţilor săi. Cu familia Ciupa ieşeam la Hoia, la iarbă verde, de l mai, la bere şi mititei, deplasându-ne aproape întotdeauna pe jos. Urcam pe Cetăţuie şi de acolo pe creasta dealului, pe Tăietura Turcului, până la locul amintit, unde exista o scenă pentru programe artistice, precum şi barăci de lemn, în care se vindeau grătare, mititei şi băuturi. La Hoia şi Făget plecau unii studenţi cu prietenele lor la plajă, şi bineînţeles şi pentru alte scopuri. Un student de la Politehnică, mai în vârstă cu mult ca noi, pe nume Bocăneală, cazat în camera lipită de cea în care stăteam noi, cei de la istorie, amintita Sala Floreasca, a păţit-o într-o zi, pe când se afla la Hoia cu prietena lui, pare-mi-se bucătăreasă pe la o cantină de fabrică. Bocăneală umbla legănat, greoi, şi era moldovean, cu vorbă domoală, negricios şi cu faţa stricată puţin de vărsat. In ziua cu pricina s-a dus cu prietena sa la Hoia, au urcat într-un loc mai izolat, s-au dezbrăcat să facă plajă, el punându-şi pantalonii şi pantofii, cum se spune, la căpătâi, adică la mică distanţă de locul în care stăteau întinşi pe iarbă. Bocăneală şi bucătăreasa au procedat apoi la făcutul „plajei”, şi după ce au revenit la realitate, au constatat că lui îi fuseseră, între timp, furaţi şi pantalonii şi pantofii. Ştiu această întâmplare, pentru că la cămin m-a căutat amintita doamnă bucătăreasă, rugându-mă să intru în camera unde stătea prietenul ei şi să-i dau pantalonii şi pantofii lui Bocăneală să îi ducă, pentru că altfel respectivul nu poate reveni de la Hoia. Această întâmplare păguboasă pentru amicul Bocăneală m-a făcut ca, ori de câte ori îl întâlneam să-i spun „ai grijă să nu mai mergi la Hoia, ca iar te alegi cu spese” (adică cu cheltuieli), în semestrul II al anului I m-am mutat cu greu într-o altă cameră, împreună cu doi colegi, Grigore Ploeşteanu, un ins simpatic şi copilăros, de etnie evreiască, care se ţinea de mare român şi Gheorghe Potlog, poreclit de noi Marduk, un tânăr scund şi îndesat, fiul unui învăţător dintr-o comună de lângă Beiuş. Potlog se bâlbâia ori de câte ori avea emoţii, repetând, ca într-un fel de sughiţ, ultimele silabe de la anumite cuvinte, în aşa fel încât, în primele zile de la începerea cursurilor în anul I, dacă îl întreba cineva în ce cămin locuieşte, el răspundea „în căminul Racoviţa – viţă” sau dacă dorea să-mi ceară cerneală, zicea „n-ai cerneală – neală”. În camera în care ne-am mutat am locuit o vreme cu nişte studenţi din ultimul an, de la facultatea de arhitectură din Bucureşti, veniţi la Cluj în practică. Unul dintre ei, în vârstă de 28 de ani, semăna cu actorul francez Maurice Ronet şi mi s-a părut a fi foarte politicos, până când într-o după masă l-am surprins stând în pat, cu bazinul ridicat drept în sus, proptit cu palmele, şi băşindu-se ritmic, pe măsura mişcării pedalate a picioarelor. Nu s-a arătat de loc deranjat de prezenţa mea, şi şi-a continuat, cu neruşinare, îndeletnicirea, fără a scoate vreo vorbă, grav şi insistent. Pe lângă acesta, mai era unul pe care-l chema Stroie, poet şi publicist la nu ştiu ce reviste, conviv agreat al unui coleg de al meu de an, Grigore Popescu, devenit mai târziu, la rândul său, poet, eseist şi critic de artă, cu pseudonimul de Arbore. Şi tot între aceştia se număra poetul Constantin Abăluţă, un individ înalt şi pe atunci subţirel. Avea un nas mare şi coroiat şi un mers asemănător cu cel al personajului Charlot din vechile filme ale lui Charles Chaplin. Tot timpul era dezabuzat şi dacă-l strigam „nea Abăluţă”, căci era mai în vârstă ca mine cu vreo 5-6 ani cel puţin, el răspundea invariabil „prinde-mă de pută”, sau dacă întrebam „haina-i a matale?”, el îmi replica „mânca mi-ai din c… sarmale”. Nu ştiu cât talent avea acest om, căci nu i-am citit scrierile, decât nişte „cronici de serviciu”, scrise cu generozitate de Gheorghe Grigurcu despre unele volume ale sale, dar, după replici ca cele de mai sus, nu cred că cineva şi-ar fi putut face o impresie bună despre el. In sfârşit, relaţiile mele, ale lui Ploeşteanu şi Potlog cu ei erau limitate la strictul necesar, la salut şi la „permiteţi”, „îmi daţi voie să sting lumina etc.” Cu aceştia doi din urmă însă, mă înţelegeam bine, mergeam la cursuri şi la bibliotecă împreună şi câteodată la plimbare. Eu aveam o plăcere nebună să-i fac să se certe, şi câteodată, ca să-i provoc, luam ciorapii lui Potlog, care desigur nu miroseau a trandafiri, şi-i vâram sub pătura lui Ploeşteanu, în timp ce dormea acoperit până peste cap. Când se trezea, începea să se certe cumplit cu Potlog, spunându-i că e o năzdrăvănie sau o batjocură a naturii, după care acesta îl ameninţa, bâlbâindu-se, că-l bate. Alteori se întâmpla să-i ţin lui Potlog între picioare membrele inferioare, iar mâinile cu o mână de a mea, strânse în cerc în jurul corpului, în timp ce cu cealaltă îl gâdilam până era gata să vomite, în timp ce el striga „mă-ă-ă! Mă piş, mă piş!” Câteodată Potlog se enerva şi alerga după mine cu o sticlă plină de apă în mână, strigând „Mihoc -hoc, îţi crap capul, îţi crap capul”. Aşa se face că într-o după masă a ajuns să fugă după mine prin cameră, având în mână un săpun de haine Cămila, învelit în nişte izmene murdare, din pânză americană aspră, cu şireturi la capătul celor doi craci. Enervat că nu mă ajunge, a zvârlit cu ele în mine, dar m-am aplecat fulgerător în jos, şi acestea au zburat pe geam în stradă, rămânând agăţate de sârmele unui stâlp, aflat în apropiere. A trebuit să vină cei cu maşina-macara să le ridice, şi urmarea a fost o amendă pentru colegul meu, de 50 de lei, deoarece pe izmene scria „Potlog Gheorghe, camera 55”. In momentul în care m-am mutat din Sala Floreasca, eram foarte nevrozat, astfel încât aveam tot timpul insomnii, şi în plus făcusem şi o conjunctivită virulentă, tratată cu argirol, o soluţie uleioasă, ce dădea fotofobie şi mari usturimi, efectul benefic al ei urmând abia mai târziu, sau uneori niciodată. Cum nici hrana nu era variată, mai ales că nu avusesem posibilitatea să mâncăm fructe şi să ne completăm necesarul de vitamine, începuse să ni se rărească, la mai mulţi, părul, ceea ce avea darul, la acea vârstă, să ne necăjească cumplit, în ce mă priveşte, niciodată n-am avut un păr prea des şi nici foarte rezistent, şi de aceea unul dintre colegi, Alexandru Roman, poreclit Groando, cu o frumoasă podoabă capilară, obişnuia să mi se adreseze, câteodată, astfel: „Mă, Mihocule, dacă aş avea un păr aşa de urât ca al tău m-aş sinucide”. Nu m-am supărat, însă, pe el datorită acestor vorbe, niciodată. Peste ani, când l-am întâlnit la Cluj, avea o chelie respectabilă, în urmă cu vreo doi trei ani a murit, sărmanul, de o boală incurabilă, într-o bună zi m-am decis să mă rad în cap, şi m-am dus la o frizerie, aflată lângă parcul din spatele Teatrului. La intrarea ei, în loc de firma pe care să scrie, ca astăzi, „Frizerie”, atârna, un fel de tobă din alamă, ca două lighene puse gură în gură, simbolul vasului necesar pentru săpunit, care ţinea, în secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea, loc de firmă, păstrată probabil acolo din vechime. Chiar frizerul la care mă tunsesem era foarte bătrân, glumeţ şi vorbăreţ, ca şi alţi confraţi ai săi. Intrând, odată, cu el în vorbă, m-a întrebat câţi ani am şi după ce i-am spus, am îndrăznit şi eu să-i pun o întrebare identică, la care mi-a răspuns „sunt trecut de 50 de ani”; de fapt spunea adevărul, căci avea exact 80 de ani. În acea zi m-a ras în cap contra sumei de 5 lei, distrându-se de cum arătam şi tachinându-mă cu previziunea că nici o fată nu va mai sta de vorbă cu mine. După aceasta, vreo săptămână am umblat tot timpul cu o bască în cap, şi la ore, şi la bibliotecă, până ce într-o bună zi, în sala de lectură de la Studii Clasice, unde citeam De bello galico, de Caius lulius Caesar, profesorul Nicolae Lascu mi-a atras atenţia că nu se cuvine să stau acolo cu şapca pe cap. I-am răspuns, minţind, desigur, că am o rană în vârful capului, şi m-a crezut. Pentru că, aşa cum am spus, şi altora dintre colegi le cădea părul, s-au apucat, într-o J bună zi, aproape toţi şi s-au ras, după exemplul meu, în cap. Când au apărut, astfel în sala de curs, profesorii au început să se amuze. Vestea s-a răspândit repede în toată Universitatea, şi urmarea a fost că Organul, adică Securitatea, a intrat pe fir, închipuindu-şi, probabil, că suntem o sectă sau o organizaţie. Nu ştiu ce au păţit alţii dintre cei raşi în cap, dar eu am fost chemat la Securitate, într-o clădire pe strada Republicii, unde un securist m-a întrebat, cu brutalitate, pentru ce m-am ras în cap şi pe cine şi de ce am mai sfătuit să se radă. In cele din urmă totul a rămas baltă, şi încet, încet părul ne-a crescut la loc, tuturora, asemenea celui al nazireului Samson, iar fetele ne-au tratat, în continuare, cu acelaşi interes. Acesta din urmă creştea în condiţiile în care un băiat avea, de exemplu, performanţe în fotbal, rugby şi alte sporturi. Eu mă pot lăuda doar că, în primăvara lui 1961, cred că prin martie, profesorul de educaţie fizică a descoperit că eram extrem de bun la trântă, pentru că am reuşit, la o verificare în sală la facultatea de drept, să-i trântesc pe toţi cei pe care mi i-a opus, chiar dacă erau mai grei ca mine cu 10 kg, de exemplu. De aceea, m-a dus la un concurs de lupte, desfăşurat într-o clădire aproape de Someşeni, unde am reuşit să trântesc vreo trei luptători dintre cei de specialitate, cu experienţă îndelungată în domeniu. Am luptat, în finală, cu un muncitor, mult mai musculos decât mine, priceput în secretele acestui sport. A încercat să-mi răsucească gâtul subsuoară, dar fără succes, căci l-am prins în braţe, l-am învârtit prin aer şi l-am izbit de salteaua pe care luptam. A căzut în pod şi urma doar să-l apăs, cu toată greutatea, pentru a-l pune cu umerii jos. Eram, însă, prea nervos şi, fără să-mi dau seama, l-am strâns puţin de gât. Din acest motiv, arbitrii m-au descalificat, dându-l câştigător pe adversar. După acest concurs m-au durut oasele vreo două săptămâni. De aceea, i-am refuzat pe câţiva antrenori din oraş, care mă invitau să continuu, la cluburile lor, acest sport.

Un moment interesant în viaţa noastră studenţească era cel al revelioanelor, la care, pe lângă unii dintre profesori, participa în mod regulat rectorul Constantin Daicoviciu. La cel din anul I, ca de altfel şi la cel din anul II, ţinute într-o sală la căminul jozsa Bela, s-a organizat o tombolă cu câştiguri, în obiecte sau „produse”. Câştigătorul premiului I a fost întotdeauna, nu ştiu cum, dar cred că prin bunăvoinţa organizatorilor, rectorul Constantin Daicoviciu, iar premiul consta într-un purcel viu de vreo 25-30 kg. După ce l-a câştigat, Daicoviciu a luat purcelul în braţe, şi a rostit: „duceţi-l la bucătărie şi tăiaţi-l să-l mance studenţii”, apoi i-a dat drumul prin sală, invitându-ne să-l prindem. E uşor de imaginat că, alergând după purcel, se răsturnau scaune şi chiar mese, născându-se un balamuc şi o veselie de pomină. La revelionul următor, purcelul l-a câştigat tot Daicoviciu, care, însă, nu s-a mai bucurat ca prima dată, spunând: „lăsaţi-mă că ştiu eu că aţi făcut în aşa fel să câştig tot eu purcelul. Duceţi-l la tăiat şi daţi-l la studenţi!” Bătrânului Constantin Daicoviciu îi plăceau spectacolele zgomotoase, unde el să fie personajul central, ba câteodată, în pauzele dintre cursuri, se amesteca în jocurile noastre. Obişnuiam să jucăm bâza, un joc în timpul căruia unul dintre noi stătea cu o palmă paravan la ochi, iar cu cealaltă dată peste piept şi aşezată subsuoară, cu căuşul spre exterior, în timp ce altul din grup îl lovea cu rapiditate, el trebuind să ghicească cine l-a lovit. Era greu de ghicit, căci îndată după lovitură, toţi se îngrămădeau în jurul celui lovit, cu două degete ridicate în sus, bâzâind ventriloc, ca nişte albine. Pe când stătea la lovit colegul Petru Miron, a apărut Daicoviciu, care ne-a făcut semn să ne depărtăm şi l-a izbit cu palma foarte puternic, făcându-l să se întoarcă şi să spună: „Ai, mă, da' care p… maţii ai dat aşa tare?” Daicoviciu i-a întors înjurătura, apoi, s-a aşezat să fie lovit. Se înţelege că nimeni dintre noi n-a mai îndrăznit să-l lovească. Media generală obţinută de către mine în anul I a fost suficient de mare pentru a-mi asigura, în anul II, aşa cum am spus mai sus, bursă de merit. Toate examenele le-am dat oral, şi în mod serios, şansa de a te inspira de undeva fiind inexistentă. Acest procedeu a funcţionat, de altfel, pentru noi, în toţi anii de studiu, aşa încât problema copiatului nici nu se punea. De altfel în regulamentul Universităţii era prevăzut că dacă un student este prins copiind, să fie exmatriculat definitiv din facultate. Am vizionat, în urmă cu circa un an, la televiziune, nu mai ştiu pe care post, o emisiune care făcea caz de faptul că elevii şi studenţii de astăzi copiază. Cu acea ocazie, unul dintre reporteri, spre stupefacţia mea, a afirmat cu îngăduinţă că întotdeauna cei amintiţi au copiat şi că chiar el însuşi a procedat, la timpul său, la fel. Am fost foarte revoltat de această uşurinţă de a generaliza un gest de acest gen, care pe vremea mea şi la Facultatea de istorie-filozofie a Universităţii Babeş-Botyai, pot spune cu mâna pe inimă că nu exista şi nici nu se concepea să existe. Vacanţa de după anul I mi-am petrecut-o, aşa-zicând, în libertate deplină, fără a mă fi angajat undeva să lucrez. Atunci m-am vindecat şi de insomnii şi de conjunctivită, în cele 3 luni cât a durat ea am citit, ca de obicei, cărţi de istorie, apărute la Editura ştiinţifică, cele cu coperţi verzi, incluzând scrierile lui Caesar, Suetonius, Appian, Tacitus, Plutarh, Titus Livius, dar şi de literatură, între care Adolescentul şi Idiotul de Dostoievski, dar şi altele, mai puţin însemnate, sau am mers la scăldat pe Crişul Negru, în ciuda zvonului că apele sale sunt foarte radioactive. Tata mi-a făcut o mare bucurie, aceea de a-mi cumpăra un frumos ceas de mână rusesc, marca Almaz, şi o splendidă bicicletă nemţească, marca Diamant, cu roţi şi spiţe inox, cu saşiu de culoare vernil, şi anvelope albe de cauciuc natural. Le-a procurat, cu mari pile şi în rate, de la un magazin din Vaşcău, ajutat de un fost camarad de al său din armată şi de pe front, care se numea, Nicolae Tomşa, invalid de război ca şi el. Bicicleta arăta ca o bijuterie şi avea o turaţie incredibilă, astfel încât toată ziua eram pe ea, fugind când la Stei, când la Vaşcău, când la Peştera Meziad. Am păstrat-o până prin anii '70 şi cu ea am venit, prin august 1964, până la Oradea, pentru a-mi vizita o prietenă, care locuia pe strada Dâmboviţei, la nr.12, Livia Mălan. Seara, împreună cu prietenii, pierdeam vremea la grădina de vară din Beiuş, amenajată într-un fel de curte interioară, între clădiri, cam pe locul vechii cârciumi Kopincze sau Pivniţa de piatră, în centrul oraşului, unde astăzi se află localul La linie, situat aproape de terasa acoperită a cofetăriei din faţa bisericii catolice. Acolo era o orchestră serioasă, cu pian, vioară, contrabas, tobe şi „gurist”, care încânta pe toţi consumatorii. Se cântau tangou ri languroase şi valsuri incita nte, dar şi cântece de pahar, cu mare antret, de genul: Cocoşelul sau Roata morii, reînviate parcă din timpuri revolute. In acea vară a venit la Beiuş un tânăr din Israel, de vreo 18-19 ani, arătos dar spân, asemenea profesorului Răzvan Theodorescu din zilele noastre, şi nu ştiu prin ce modalitate a ajuns să cânte la grădina de vară din Beiuş. Cânta frumos, cu patos şi dăruire, folosindu-se de un microfon cu fir mobil, foarte lung, pe care-l mişca după el, printre mese, după cum se deplasa. Mă găseam într-o seară la o masă cu amicul meu din copilărie şi vecin cu mine, student la medicină, amintitul Lucian Scurtu (Lulu), atunci în vârstă de vreo 22 de ani. Cântăreţul, ajuns, în mişcarea sa continuă, lângă masa noastră, şi-a fixat privirea pe acesta şi a început, în timp ce cânta, să se unduie în faţa noastră. Lucian sau Lulu îl privea cu atenţie, trăgând din ţigară, în timp ce, parcă încurajat de gestul său, cântăreţul cel spân îşi apleca capul spre el, înclinându-l când într-o parte, când în alta. Când a terminat, ajunsese la vreo trei-patru palme de Lulu, şi a început, ca un actor de pe scenă, când publicul aplaudă, să se aplece în faţă, zâmbind, parcă plin de recunoştinţă. Lulu şi-a stins ţigara, s-a ridicat în picioare în faţa cântăreţului, ca pentru a-l aplauda, dar spre surprinderea mea, în loc de a proceda aşa, i-a împuşcat o labă, ceva între palmă şi croşeu, nimerindu-l sub falcă, aşa de puternică, încât l-a azvârlit grămadă în lateral la vreo 3-4 m distanţă, spunând printre dinţi: „F… mama-mătii de c… t, da ce te uiţi aşa în ochii mei, că doară nu-s homosexual!”Gestul său n-a avut nici o urmare, în afară de neplăcerea serioasă pentru cântăreţ, căci miliţia n-a sosit la faţa locului şi, îndemnat de către mine, Lulu s-a cărăbănit către casă. Prin anii 2000 l-am revăzut pe cântăreţul de odinioară la Oradea, la Optinova, pe strada Republicii, acum îmbătrânit serios, şi pe chip cu pecetea mai accentuată a rasei sale. L-am acostat, întrebându-l dacă a lucrat cândva la Beiuş, şi s-a roşit tot, spunându-mi că are de acolo amintiri neplăcute. Lulu a devenit doctor şi a murit în urmă cu vreo 10-12 ani. El avea o fire ciudată, imprevizibilă şi un temperament impulsiv. Pe când era student s-a întâmplat odată, într-o vacanţă, să bea dintr-o sticlă, desigur din greşeală, sodă caustică. A fugit îndată la spital şi ţin minte că l-am întâlnit atunci pe stradă, în timp ce scuipa sânge şi nu putea vorbi, însoţindu-l până la poarta instituţiei amintite. Când am ajuns acolo, portarul, pe nume Nicolae Făt sau Nicoliţă, cum îi zicea lumea, un estropiat cocoşat, mic şi cu buze groase, enorme, ca de mameluc, a refuzat să ne lase să intrăm, cu toate că eu i-am relatat ce se întâmplase. Enervat, Lulu l-a prins cu o mână după cap, iar cu cealaltă de turul nădragilor şi l-a azvârlit într-un rezervor de apă de vreo 3-400 de kg, aflat în apropiere, căci tocmai se lucra la zidăria unei construcţii. Dacă nu l-aş fi ridicat de acolo, mic şi în poziţia în care căzuse, cu siguranţă că Niculiţă s-ar fi înecat. Lulu s-a vindecat fără nici o urmare şi a reuşit să termine facultatea de medicină, devenind medic ginecolog.

Cel mai important eveniment pentru mine, din vara de după anul I, socotesc că a fost o excursie în Munţii Apuseni, făcută în trei, de către mine cu prietenul Sabin Burcă şi cu un vecin, absolvent din acel an al liceului, Ioan Daraban (Nelu sau Ioane, cum îi spuneam). Ne-am procurat câteva conserve, am luat cu noi pâine şi slănină, mâncarea ardeleanului, şi o mulţime de ouă fierte şi ne-am pornit la drum. Am mers pe jos până la Pietroasa şi de acolo la Padiş. Pe drum ne-am oprit la Sudrigiu şi am aşteptat o ocazie, adică o maşină ca să ne ducă la Pietroasa. Aveam în spate o raniţă enormă, grea, plină cu de toate, şi la un moment dat, vrând să sar peste un şanţ, lângă fosta firma de exploatare forestieră din Sudrigiu, transformată în pepinieră, m-am prăbuşit în apă până la brâu şi m-am înţepat foarte rău la mâini în crăcile cu ghimpi ale unui mic salcâm, aflat în apropiere, întâmplător se găsea acolo o ţărancă tânără, de vreo 25 de ani, îmbrăcată în port popular, din pânză groasă de în alb, trebăluind cu soţul ei pe lângă gardul de la grădina firmei. S-a apropiat de mine şi, văzând că în ambele palme îmi intraseră nişte spini enormi, a luat un ac din sân, pentru a mi-i scoate. Zâmbea larg, cu buzele pline de senzualitate, dezvelind un şirag de dinţi puternici şi sănătoşi, de culoare alb-untie, vrednici să figureze pe orice reclamă a pastei de dinţi. Mi-a luat palmele pe rând, şi mi-a extras, cu multă uşurinţă, ghimpii, lipindu-le involuntar de spătoiul sau spăcelul ei din pânză, sub care se ascundeau nişte sâni enormi, protuberanţi. Am simţit, la atingerea ei, un fior, pe care nu l-am putut uita multă vreme, încropindu-se, parcă, între noi o idilă scurtă, imaginară, fără păcat, deşi plină de dorinţe. Mi-a ţinut, apoi, chipurile pentru a-mi vedea rănile, încă câteva clipe palmele lipite de pieptul ei sănătos, după care, tulburat, i-am zis „mulţumesc frumos”. A zâmbit şi a spus „cu plăcere şi altădată”. Rememorând întâmplarea mă întreb unde o fi ea oare astăzi şi câţi copii zdraveni o fi adus pe lume?! Dacă trăieşte îi doresc să aibă parte de tot binele şi-i mulţumesc, în gând, pentru acea fericire scurtă pe care mi-a dăruit-o, atunci şi acolo. Am poposit, în prima noapte, într-un loc numit pare-mi-se Poiana Florilor, în podul unei sure pline cu fân, nu departe de satul Pietroasa. Aveam cu noi un aparat de fotografiat, cu declanşator programat, adus de amicul Sabin şi ne-am aşezat în podul amintit, punând, la intrarea din exterior, o scândură pe post de firmă, cu inscripţia Hotel Lido, cioplită ad-hoc de cel amintit, pentru a ne fotografia. Din păcate, nu ştiu de ce, dar aparatul, deşi funcţiona, n-a realizat nici o imagine pe filmul din interiorul său. Am dormit, aşadar, în fân, şi trebuie să remarc faptul că pe atunci pur şi simplu parcă nu erau ţânţari. Socotesc că aceştia s-au înmulţit în ultimele decenii, atât de mult, datorită cine ştie cărui dezechilibru, provocat în lanţul natural al vietăţilor, de acţiunea necugetată a omului. Punctul stabil sau „Fixul”, cum erau numite în timpul războiului locaţiile unităţilor militare, respectiv oraşul sau comunele de garnizoană, ni l-am stabilit la Padiş, unde, cum am spus, mai fusesem cu un an în urmă. Singurul loc în care ne-am putut caza acolo era tot podul unei sure, ceva mai arătoase e drept, aşezată lângă un izvor tumultuos, pe marginea unui pârâu limpede şi repede. Am dormit într-o grămadă de fân întins pe podelele de scândură ale podeiului şi am avut şansa să găsim şi cu ce ne acoperi, căci existau acolo câteva bituşi sau şube de lână ponosite, folosite de drumeţi, dar şi de boarii veniţi pe timpul verii cu vitele la păşunat. Am întâlnit, atunci, la Padiş, o pereche de tineri din Cluj, de fapt o fată pe nume ludita Râşnoveanu, probabil evreică, proaspătă absolventă de liceu, blondă, cu ochi verzi, cu un neg mic şi maroniu deasupra buzei, către nas, în partea stângă, înaltă ca o suedeză, însoţită de un tip mult mai în vârstă, de meserie inginer, cu prenume nemţesc, destul de scund şi bondoc, cu părul perie, tuns scurt. Tânăra nu părea prea interesată de însoţitor şi s-a împrietenit cu noi, şi în special cu Sabin, căci inginerul nu se potrivea cu ea, nici ca înfăţişare sau statură, nici ca vârstă. De acolo am făcut, în vreo două -trei zile, excursii prin împrejurimi, la izvoarele Someşului, la Galbena, Cetăţile Ponorului, la Focul Viu şi la gheţarul de la Scărişoara. In ultimele zile proviziile ni s-au epuizat şi, de aceea, de la Padiş am luat-o spre Stâna de Vale. In drum am întâlnit două stâne de oi, şi ciobanii ne-au oferit jintiţă şi caş pe săturate. După masă am ajuns aproape de Fântâna Rece şi ne-am oprit fascinaţi de priveliştea unui câmp de crini de munte, de un alb ireal, aproape dureros de privit. Plutea, peste ei o ceaţă răcoroasă, deşi era în iulie, făcându-i astfel mai puri, mai albi, încât puteau fi asemuiţi cu tainele din poezia lui Lucian Blaga, metamorfozate, sub privirea meditabundă, a Marelui Anonim „în neînţelesuri şi mai mari”, în depărtare s-a auzit deodată un vag lătrat de câini, semn că ne apropiam de o nouă stână, de astă dată de cea de la poalele Bohodeiului, adică din Flaştini, lângă muntele Piscop, sprijinit pe marea poiană numită de cei care o păşunau Bouărişte despre care am pomenit mai sus. Ne-am coborât de pe Bohodei, pe lângă Pietroc, o bucată de stâncă, adusă acolo parcă de undeva şi prăvălită în marginea unei păduri de molizi scunzi, sub care ciobanii aşezau, la răcoare, sticlele cu ţuică sau vin, dar şi pe cele cu leacuri, de obicei tinctură de iod sau creol ină, pentru animalele date în grija lor, până ce, în fine, am ajuns la adăpostul boarilor, o căsuţă destul de solidă, cu uşi cu clanţe, tencuită şi văruită, potrivită a găzdui destul de comod pe oricine. Surpriza a fost că am întâlnit, între boari, pe fratele mai mare al mamei, unchiul Vasile, angajat pentru un sezon să păzească animalele satului, urcate la munte, la vărat. El avea să ne găzduiască, la acea cabană, pe toţi trei, pentru o noapte, ba mai mult, să ne facă şi mâncare, o supă groasă de griţăreşi sau tăieţei de casă, tăiaţi în pătrăţele mărunte, cu lapte şi slănină afumată, ospătându-ne, aşadar, cum se cuvine. Seara am glumit cu boarii în jurul unei sticle de palincă sau ţuică tare de prune, şi ne-am amuzat mai ales de unul care spunea: „nu ştiu cum beau alţii palinca, că io abia beau spirtul”. Unchiul avea o voce suspect de răguşită şi, pentru că era un fumător înrăit, i-am atras atenţia să aibă grijă de gat, presimţind, parcă ce avea să i se întâmple. Şi, într-adevăr, peste un an, în toamna lui 1962 a venit la mine la Cluj, pentru că boala i se agravase, şi i s-a depistat un cancer la gât, de care în august 1964 a şi murit, la vârsta 56 de ani. Întoarcerea acasă, din acea excursie, a fost pentru noi, bine antrenaţi după itinerariile parcurse, un fleac, deşi în acea zi am parcurs, de la cabana amintită, în jur de vreo 35 de km. Două zile au fost de ajuns pentru a ne odihni în urma efortului făcut, şi cred că am fi putut începe o nouă ascensiune în munţi, căci eram tineri şi sănătoşi. Acasă nu aveam niciunul dintre cei trei baie, căci la Beiuş comodităţile erau rare, dar recurgeam, când era vară, la scăldatul purificator în Valea Nimăieştilor. De Sfânta Mărie Mică, adică de 8 septembrie 1961, m-am dus la unchiul Nicolae sau Cula în Banat, la Racoviţa, lângă Buziaş, la rugă, o sărbătoare mare, extinsă pe parcursul a trei – patru zile, cu horă în sat, cu mari pregătiri pe la casele oamenilor, pentru primirea de goşti sau musafiri, trataţi cu cele mai alese mâncăruri, purcei sau gâşte la cuptor şi grămezi de turce sau prăjituri, stropite cu rochie şi vin din belşug. In casa unchiului am fost primit cu bucurie, de el şi de mătuşa Ana, cu cei doi copii ai lor, Viorica şi Ioan sau Nelu, ambii mai tineri cu câte 4, respectiv 7 ani decât mine. Locuiau împreună cu socrii unchiului, Pavel Guleran, cu soţia numită Măria. Tot acolo locuiau şi părinţii lui Pavel, Sânzâiana şi Nicolae Miuţescu (Codobenciu). Cei doi, Nicolae şi Pavel erau nişte băutori temeinici. Ţuica lor era din fragi sau din prune, fiartă numai o dată şi se punea caldă înaintea musafirilor, în nişte castroane mari cu două torţi, fiecare mesean urmând a se servi din ele, în pahare de câte 50-100 de grame, cu polonicul, după care se trecea la supă de găină, gâscă sau curcan, apoi la cârnaţi fripţi, păstraţi, din iarna trecută, în borcane cu untură, sau câteodată proaspeţi, după care la friptură la cuptor cu cartofi, de porc sau pasăre, după gust, şi în fine la un şir nesfârşit de prăjituri uscate sau cozonaci de toate tipurile. Iţi trebuia, în aceste zile de ospăţ sardanapalic, multă bărbăţie pentru a face faţă asaltului de bunătăţi ispititoare ce ţi se prefirau, cu generozitate, prin faţa ochilor. Bătrânul Nicolae, tatăl socrului unchiului meu, era un omuleţ scund, dar vânjos, cu faţa rozalie, de sănătate, dar cu siguranţă şi din alt motiv, puţin holbat, căci avea cataractă şi făcea eforturi să vadă mai bine. Zăbovea mult la preambulul meselor şi mă îmbia mereu să iau cu polonicul din castronul cu ţuică aflat în faţa noastră, un fel de poşircă slabă, semănând mai mult la gust cu un ceai de ceva indefinit, rostind repetat îndemnul: „mai ia, cuscre Blăguţă, mai ia” şi întrebarea: „da matale eşti la şcoli?”Am băut vreo 5-6 pahare, fără a mă simţi ameţit, în timp ce moş Nicolae, acompaniat de fiul său Pavel sau Pălea cu perseverenţă, se damblagise de-a binelea, căzând cu capul pe masă. Moş Nicolae era foarte paşnic, dar Pălea părea, cum se zice prin Bihor, mai cu poară, mai scorţos. In spatele fiecăruia dintre cei doi stăteau, cu braţele încrucişate, nevestele lor, a lui moş Nicolae fiind o huidumă înaltă şi zdravănă, cu voce ca de bărbat, domoală şi puţin răguşită, în timp ce a lui moş Pălea era, dimpotrivă, scundă nici prea grasă nici prea slabă. De notat că între cei doi bărbaţi, moş Nicolae şi fiul său moş Pălea, diferenţa de vârstă era de numai 17 ani, căci în Banat toate căsătoriile se încheiau de timpuriu. Din când în când moş Pălea se trezea, îşi ridica obrazul de pe masă, semănând parcă la înfăţişare cu Avram lancu, aflat în mizerie, în ultimii ani de viaţă, pufăind şi strigând-o pe nevastă-sa astfel: „Măi Mărie, mă, spargă-ţi dreacu măselele tele”, după care adormea la loc. Unchiul nu era mare consumator, nici de băuturi nici de mâncare. Scund, dar bine făcut şi drept ca o lumânare, avea o faţă rumenă, ochi mici, gură potrivită, şi dinţi mărunţi şi foarte sănătoşi. Mi se adresa ca la ruşi, când mă invita să mănânc, spunând „serviţi nepoate…”, îndemnând-o pe nevastă-sa cu vorbele: „Măi Ană, măi, taie la copil o crâşcă (sau o felie n.n.) de pită”, adică din pâinea albă, uriaşă şi| gustoasă, aflată pe masă, căci nu era cu amelioratori ca cea de astăzi şi nici din grâu tratat cu atâtea chimicale. La spectacolul dat într-o seară, pe bina sau scena din mijlocul satului, am cunoscut o fetişcană, de numai 14 ani, înaltă, subţirică, cu faţa ovală, ochi negri, păr mătăsos, împletit în două codiţe date pe spate. Se numea Ileana Triponescu, avea numai mamă, fiind născută, cum se spunea, din flori, şi făcea parte din cea mai bogată familie a satului, acum desigur scăpătată, numită Burcea. Am vizitat-o la bunici, unde am fost ospătat cu mare respect, căci pe acolo, îndată ce intrai cu o fată în casă la părinţii sau bunicii ei, toată lumea se gândea căj o vei lua în căsătorie. Aceştia au aflat că sunt student şi îndată au| început să-şi laude nepoata, ba mai mult, după două trei pahar de răchie, străbunicul ei, un bărbat bine conservat, foarte în vârstă, drept şi subţire ca un tăieţel, m-a dus în podul casei, şi acolo a scos, dintr-o ascunzătoare, nişte şiraguri enorme de galbeni, adică monede de aur, informându-mă că dacă mă însor cu nepoata lui, acelea vor fi ale mele. Pe mine galbenii nu mă interesau, însă m-au impresionat, din casa lor, două icoane cu muzică. Erau, de fapt, nişte cutii de lemn ornamentat şi dat cu foiţă de aur, având în interior, sub sticlă, din porţelan, chipurile lui Hristos Mântuitorul, una şi Maica Sfântă, cealaltă, dedesubtul cărora se afla câte o maşinărie din alamă cu arc, care, învârtit cu cheia, cânta o melodie suavă, dumnezeiască, probabil de Johann Sebastian Bach. Vestea că am fost în vizită la chiaburii Burcea i-a supărat foc pe socrii unchiului, care, unanim cu autorităţile politice de atunci, săraci i fiind, îi detestau pe cei bogaţi, în spirit tovărăşesc, proletar. Cu acea ocazie, moş Nicolae mi-a şi spus „Cuscru Blăguţă, nu te mai duse (adică duce) la Burcea, f… în c., pră muma lui, dă chiabur”. Nu m-am căsătorit, fireşte, cu Ileana, dar am întreţinut cu ea o corespondenţă nevinovată, ca între tineri de vârste apropiate şi în anii care au urmat, în fine, m-am întors acasă, făcând un popas la Timişoara, unde l-am vizitat, la locul de muncă, pe fratele mai vârstnic al prietenului meu de la Beiuş, Valică, pe nume Moisej Budişcă, maestru pantofar la Fabrica de încălţăminte „Guban”. De la cea mai elegantă prăvălie din centrul oraşului, mi-am cumpărat un splendid şi bogat pulover cu fermoar, din cea mai fină lână, importată din Australia, de culoare cacao sau cacaolu, cum spun turcii, la preţul de 406 lei, o avere pe vremea aceea. Cu acesta am umblat în tot restul perioadei de studenţie, iar după ce l-am abandonat, l-a mai folosit şi tatăl meu încă vreo 10 ani. Peste câteva zile, am plecat din nou la Cluj, de astă dată cu mai mult curaj, şi, probabil de aceea formalităţile pentru cazare şi înscriere mi s-au părut mai scurte. Am fost repartizaţi într-un cămin de pe strada Miko Imre, Clinicilor de astăzi, fără îmbulzeala din celălalt an, poate şi pentru că tocmai se inaugurase complexul de cămine Haşdeu, unde condiţiile erau, pentru standardele de atunci, excelente. De la inaugurarea cantinei din complex am mâncat, la prânz, cam o lună, numai grătare cu cartofi pai, pentru că, prin intermediul familiei lui Aurel Ciupa, cunoscusem pe una dintre bucătăresele de acolo, şotie de plutonier, şi ea mi-a destăinuit ora la care se servea mâncarea respectivă. La cantina nou deschisă, unde mâncau şi fotbaliştii de la echipa Ştiinţa Cluj, se dădeau 8 meniuri, de câte trei feluri fiecare, şi puteai alege între ele, iar dacă felul pe care-l preferai se termina, n-aveai decât să iei altul, din cele încă existente. Aşa s-a ajuns, de exemplu, ca la ghişeul unde se dădea tocăniţă de creier cu ceapă şi piure de cartofi, neagreată de prea multă lume, să poţi cere supliment la discreţie. Şi, pentru că am vorbit de fotbaliştii de la Ştiinţa Cluj, trebuie să menţionez că, în acei ani, aproape toţi studenţii, şi mă refer aici la cei de sex masculin, dar şi la unele dintre studente, mergeau, în fiecare duminică, la meci. In zilele de sărbătoare masa de seară se dădea la pachet, ca hrană rece, cum ar veni, aşa încât duminica, cu păturile la noi, când afară era rece, şi cu mâncarea în braţe, o tuleam la stadion, unde se desfăşurau de regulă două meciuri, primul, la matineu, al echipei de categoria B, numită C. S. M. Cluj (Clubul Sportiv Muncitoresc), unde juca şi un coleg al meu, ca centru înaintaş, Constantin Treabă, mort în urmă cu mai bine de 20 de ani, şi celălalt, aşteptat întotdeauna cu nerăbdare, al echipei Ştiinţa Cluj, la care evoluau pe atunci, cum am spus, câţiva fotbalişti de excepţie. Echipa studenţilor era foarte iubită de toţi clujenii, astfel încât mulţi dintre aceştia se adunau duminica, după meci, în faţa| Pronosportului, situat într-o clădire vizavi de intrarea în catedrala Sfântul Mihail, la colţul străzii ce dă în Calea Moţilor. In mijlocul lor trona, în picioare, întotdeauna un coleg dintr-un an mai mic, pe nume Cicerone Zotescu, de origine sudistă, adică din Vechiul Regat, dialogând cu oricine se nimerea, cu o voce spartă, graseiată, şi întrebând „ce părrerre ai dă şutul lui Macrri?” „ce zici dă Oblemenco?”, „ţi-a plăcut, mă bibicule, Mateianu?” „Dar Petrru Emil?”, ş.a.m.d. Asta până ce într-o zi, profesorul Mihail Macrea, văzându-l acolo în mijlocul mulţimii, s-a dus la el şi l-a ruşinat ca pe un câine, poftindu-l să se care acasă. Consider că pasiuni ca cea a lui Zotescu nu erau prea folositoare, dar nici atât de dăunătoare, ca de exemplu, pierderea vremii (şi a sănătăţii) prin cafenele, sau consumarea drogurilor, practicată de anumiţi tineri în zilele noastre. Acest Zotescu a făcut odată, la un seminar al profesorului Macrea, o lucrare despre arhitectura romană, şi, trăsnit cum era, când a fost invitat s-o citească, a luat hârtia în mâna dreaptă, a pus-o pe cea stângă în şold, în timp ce piciorul drept l-a aşezat în faţă şi uşor spre dreapta, citind astfel: „O, Rromă, strrălucirrea ta mă înnebuneşte…!” La aceste vorbe Macrea, enervat peste măsură, căci pătimea de reumatism generalizat şi era deosebit de irascibil, s-a apropiat de el şi a încercat să-l croiască cu bastonul în care se sprijinea, peste spate, spunând: „Na, na, dobitocule, lasă că te înnebunesc eu!”

În toamna lui 1961 am cunoscut o studentă din anul I, pe nume Livia Mălan, şi ne-am împrietenit repede. Era o fată subţirică, plăpândă şi destul de scundă, şatenă, cu ochi albaştri şi buze cărnoase, originară din Oradea, locuind, nu departe de gara Velenţa. I-am făcut curte vreo cinci ani şi nu ne-am căsătorit, căci n-a fost să fie, vorba proverbului, pentru că eu nu eram prea copt, pentru acest gest, deşi ea îşi pusese mari speranţe într-un viitor pe care urma să-l petrecem împreună. Poate i-am făcut mult rău că am dezamăgit-o, dar cu siguranţă şi mult bine, căci fără sprijinul meu, de natură mentalo-psihică, aşa zicând, n-ar fi terminat facultatea niciodată, şi în plus, dacă s-ar fi măritat cu mine, ar fi avut un soţ petulant, nestatornic şi fugos, ca să înşir doar câteva dintre defectele care m-au însoţit de-a lungul vieţii, în anul II am locuit multă vreme într-o cameră cu colegul Pa vel Cociuba, cu Gheorghe Cădar, Petru Albu şi Marcel Liciu, zis Neică, deoarece era mai în vârstă ca noi cu 5-6 ani şi avea un aer de om sfătos. El îmi călca cămăşile, pentru că posedam un călcător electric şi îl lăsasem să-l folosească la discreţie. Se parfuma zilnic, cu parfum marca Diavolul şi, de unde de neunde, întotdeauna avea în dulap mere roşii, din care, pe faţă şi prin spate, ne înfruptam şi ceilalţi colegi de cameră. Dacă ne surprindea, furându-i merele, nu se supăra, ba chiar râdea cu îngăduinţă, spunând: „mă bată-vă să vă bată, iar v-aţi dat la merele mele”. In toamna anului II, adică în 1961, aveam să dau din nou faţă cu Securitatea, într-o împrejurare oarecum mai gravă ca cea din anul I. Şi aceasta pentru că am participat, într-o cameră a căminului, la nişte discuţii dintre colegii Petru Miron, Adrian Mirică, Ioan Filimon şi losif Laza, cel care, cum am aflat ulterior, ne-a turnat la Securitate. Am discutat acolo, între altele, despre războiul din Algeria şi despre faptul că, în perioada interbelică studenţii scoteau diferite publicaţii periodice. Peste vreo două săptămâni am citit un anunţ la fişierul decanatului, prin care eram invitat să mă prezint la decan în ziua „X” la ora „Z”. M-am dus şi am fost întâmpinat cu multă afabilitate de către profesorul Ştefan Pascu şi de un individ voinic, cu scurtă de piele şi o figură de ucigaş plătit, numit, zicea Ştefan Pascu, „tovarăşul Jurcă de la Casa pionierilor”. M-a invitat să merg cu el la instituţia pomenită, chipurile că să pun pe nişte tablouri, cu figuri de domnitori, din Moldova şi Ţara Românească, anii între care au domnit. Era cu o maşină Gaz, condusă de un civil, şi m-a invitat să urc în ea. In acel moment mi-am dat seama că la mijloc nu e lucru curat, că adică individul trebuie să fie securist şi mă tot întrebam ce voi fi făcut, şi de ce am căzut, vorba anticilor greci, în ceea ce ei numeau hybris. Ajuns la destinaţie, undeva într-o clădire pe strada Republicii, am fost dus într-o încăpere cu pereţi capitonaţi, şi interogat despre discuţiile pomenite mai sus, vreme de vreo 4-5 ore, precum şi ameninţat şi lovit cu vreo două-trei palme. Nu m-a pus, însă, să dau nici o declaraţie, ci doar m-a ruşinat, cum s-ar spune, pentru că am participat la acţiuni duşmănoase faţă de partid şi poporul muncitor, spunându-mi că dacă nu-mi ţin, pe viitor, gura, îmi va rupe oasele. Ameninţarea sa m-a speriat foarte tare şi în anii care au j urmat m-am ferit de orice discuţii cu colegii, pe teme politice, limitându-mă doar la cele despre femei sau întâmplări comice, hilare. Am aflat că Jurcă acesta era, de fapt, absolvent al facultăţii de istorie-filozofie, şi că mai târziu a fost dat afară din Securitate, făcând pe profesorul de filosofie, la unul din liceele de renume, pare-mi-se Nicolae Bălcescu din Cluj. Mult mai târziu, pe când lucram la Baia Mare, am mers la Cluj, unde am studiat fondul de scrisori Francisc Hossu-Longin, de la Secţia de manuscrise a Bibliotecii Centrale Universitare, în vederea organizării unui Muzeu memorial George Pop de Băseşti, amenajat după concepţia subsemnatului, în vara lui 1975. Acolo a trebuit să fac o mulţime de copii şi am coborât la demisolul clădirii, unde exista un aparat de reprodus xerox, mânuit de o doamnă mai scundă şi planturoasă, cu darul de a te îndemna către orice, dar nu înspre lectură. A fost, totuşi, drăguţă, căci mi-a făcut reproducerile cerute şi aprobate, desigur, de către direcţiune, după care am invitat-o la o cafea, în bufetul aflat în apropierea încăperii cu aparatul xerox. Am aflat că o chema Jurcă şi, surprins, am întrebat-o dacă nu cumva soţul ei este ofiţer de securitate. S-a roşit şi mi-a spus că a fost, dar că în acel moment este profesor la liceu. Amândoi ne-am trezit, după acest schimb de cuvinte, oarecum stânjeniţi, şi de atunci n-am mai întâlnit-o. Am auzit, mai târziu, că s-a despărţit de soţ. Dumnezeu să le ajute, şi pe el să-l ierte, pentru ceea ce a făcut, mai ales că Petre Miron mi-a povestit, prin 1978, când ne-am întâlnit la Oradea, că Jurcă l-a bătut cumplit, legat de calorifer, în vreo două rânduri, tot după episodul cu discuţiile din cameră, pomenite mai sus. In acea toamnă, a lui 1961, aveam să-l văd pe scriitorul Ion Agârbiceanu, fost preot greco-catolic la biserica de pe actuala stradă a Eroilor din Cluj, nu departe de Institutul conservator Alexandru Dima. S-a întâmplat cu ocazia morţii lui Mihail Sadoveanu, când la Casa Universitarilor s-a ţinut o mare adunare comemorativă. Au vorbit acolo, pe lângă Constantin Daicoviciu, reprezentanţii oficialităţilor, şi câţiva literaţi, locali şi din ţară. În prezidiu se găsea şi Ion Agârbiceanu, subţirel, cu o barbă îngrijită, îmbrăcat în negru. A luat cuvântul ultimul, şi a evocat, cu voce plăcută, potolită, meritele celui dispărut, spunând, în final, „Dumnezeu să-l odihnească”, ceea ce pe arunci, în faţa reprezentanţilor unui regim ateu, era un gest de oarecare curaj. Am comentat între noi colegii, la cămin şi la cursuri, această poate ultimă apariţie publică a marelui scriitor ardelean, care nu peste multă vreme, după cum se ştie, a încetat din viaţă. Orele şi cursurile le ţineam şi acum în clădiri diferite, la Universitate, la Studii clasice, pe strada Emil Isac, la Institutul de istorie de pe strada Jokai, azi Napoca, iar cele de limbi la Facultatea de filologie, şi înainte de masă, dar şi după masă. În acest fel ne pendulam pe drumuri între o clădire şi cealaltă, între cămin, aflat pe dealul de lângă Clinici, bibliotecă şi locul unde ţineam orele. Dacă nu aveam cursuri, mergeam, ca şi în anul I, la Biblioteca Centrală, unde studiam, iar seara, prin parcul mare, la plimbare sau la spectacole de cinema, de la orele 21 la 23. Rulau o mulţime de filme, nu toate dintre cele mai bune, dar totuşi acceptabile. Asta, desigur, în condiţiile în care lipseau televizoarele, primul aparat instalându-se la noi în hol, la Căminul 2 din complexul Haşdeu, abia când am ajuns în anul V, în toamna anului 1964, unde vizionam doar meciuri, în grup numeros, ca într-o sală de spectacole, aşezaţi câte 20 până la 40, pe scaunele aduse din camere. O plăcere deosebită era aceea de a mă plimba cu barca pe lacul din Parcul mare al oraşului, şi am făcut acest lucru de multe ori, deşi nu prea ştiam vâsli, udându-mă şi udând pe cel de lângă mine, până la piele, chiar dacă se întâmpla ca acesta să fie o colegă sau o prietenă. De multe ori mergeam la plimbare în parc cu prietenul Sabin Burcă, venit la Cluj, ca student, în toamna lui 1961 la agronomie, după o întrerupere de un an, pare-mi-se pe motiv de* boală. Stătea în gazdă undeva pe strada Budai-Nagy Antal, pe care se găsea magazinul Sora, la o familie de muncitori, şi-l vizitam adesea, dar mai ales când primea pachete de acasă. Alteori mă duceam, în special seara, să iau masa cu el la cantina Institutului de agronomie, unde se mânca o iahnie de fasole cu cârnaţi foarte bună. Câteodată urcam pe Cetăţuie, pe arunci neamenajată, ascensiunea putându-se face din două direcţii, cea dinspre Someş, mai abruptă şi deci mai greu accesibilă, şi cea dinspre oraş, mai lină, adică mai uşoară. Dacă porneai dinspre strada Horea, spre cetăţuie, o veche fortificaţie şi garnizoană, unde la 1849 fusese executat revoluţionarul sas Ştefan Ludwig Roth, trebuia să urci pe o străduţă pavată cu grinzi de lemn, printre un şir de cocioabe sau chiar bordeie, de o mizerie greu de imaginat, locuite de ţigani, exalând un miros pestilenţial. După amenajare, respectiv modernizare, în locul cocioabelor care au fost demolate, a unor alei frumoase şi sinuoase pentru a face drumul mai uşor, pe locul vechilor bordeie încropite între scobiturile unor stânci, s-au aşezat, din dispoziţia oficialităţilor, nişte inscripţii, în care se spunea că regimul burghez a oferit poporului muncitor locuinţe de tipul j acela. De fapt, în Cluj, din spatele teatrului începând, spre pantele care duceau către strada Pata, existau o puzderie de căsuţe dărăpănate, unele acoperite cu şindrilă sau carton gudronat, incluse în aşa-numitul cartier Texas, pline de ţigani (şi ţigănci) vorbitori de limba maghiară, dintre care se recrutau infractorii, hoţii şi bătăuşii oraşului, dar şi mulţimea fetelor de moravuri uşoare, numeroase, totuşi, în ciuda faptului că oficialităţile încercau să le angajeze în fabricile şi atelierele existente la Cluj. Pe acestea din urmă, pe ţigănci, le întâlneam mai ales la amintitele cluburi muncitoreşti, cum erau amintitele Lemnul sau Victoria, unde se putea asculta muzică uşoară de bună calitate şi se putea dansa aproape pe gratis. Mă duceam la Victoria cu colegul Alexandru Roman, cu Pavel Cociuba, cu Ioan Filimon şi câteodată cu Gheorghe lancu, în prezent cercetător ştiinţific Ia Institutul de istorie din Cluj. El purta ochelari cu multe dioptrii, era de statură potrivită, zâmbăreţ, vioi şi foarte inteligent. Mult mai conştiincios şi mai calculat decât mine, îi plăcea să mă însoţească la plimbările duminicale pe strada Dr. Petru Groza (actuala stradă a Eroilor), peripatetizând pe partea dinspre Universitate a acesteia, amuzându-ne de larma făcută de servitoarele unguroaice, echipate cu rochii roşii, cizme cu toc înalt, şi uioşe sau un fel de scurteici din catifea neagră şi roşie, care le scotea în evidenţă protuberantele îmbietoare ale pieptului, împreună cu ele, sau pe lângă ele, se plimbau şi soldaţii învoiţi în oraş, câteodată mână în mână – un soldat şi o fată, iar alte ori, ţinându-se de mâini, doar câte două servitoare. Le auzeam vorbind ungureşte, sau cântând şi strigându-se una pe alta „Treijii, Rojii, Marii, iu-hu!” In final se adunau lângă nişte sălcii, undeva cam în spatele poştei, aproape de pârâul Dubălorilor, căci acolo se organiza hora oraşului, cu participarea feciorilor veniţi de la ţară, sau chiar din cartierul Mănăştur.

După o plimbare de-a lungul străzii Dr. Petru Groza, într-una din duminici am mers, ca de obicei, cu Gheorghe lancu zis Ucu, la clubul Victoria, aflat la subsolul clădirii cu patru etaje, de lângă biserica piariştilor, lipită de Universitate. Sala era ticsită de tineri şi tinere, iar aerul închis, înăbuşitor mirosea a motorină şi a transpiraţie. Pe scaunele de pe margini stăteau fete de toate etniile, dar mai ales unguroaice şi ţigănci. Pe una, româncă, prezentă de fiecare dată la întrunirile dansante de la cluburile Victoria, Lemnul sau Jănos Herbâk, cu numele Aurora, o cunoşteau toţi, ca pe un cal breaz, după veşnica ei rochie de culoare argintie strălucitoare, în care venea echipată. Era muncitoare, pare-mi-se croitoreasă, şi umbla cu disperare să se mărite. Într-o seară o condusesem acasă, pe jos până în Mănăştur, unde locuia, fără a da curs invitaţiei pe care mi-o făcuse de a mă prezenta părinţilor ei. Pe drum o strânsesem în braţe şi am constatat cu neplăcere că venea dinspre ea un miros acru, neplăcut, şi mai ales inhibant. Era prezentă, în acea seară, la clubul Victoria, şi cum m-a văzut mi-a făcut semn să vin înspre ea. In sfârşit, după ce am dansat-o, m-am descotorosit de ea, mutându-mă, împreună cu colegul lancu, în celălalt capăt al sălii. Amicul meu nu era un prea bun dansator şi avea obiceiul să mă roage să invit pe câte o tânără la dans, aleasă de el din privire, pentru a observa dacă nu cumva e mai înaltă decât el, iar dacă constata că nu, venea şi o lua, apoi, de la mine, rostind doar, după obiceiul de atunci, „îmi daţi voie?” Am ochit două surori, brunete şi foarte drăguţe, probabil ţigănci, de pe scaunele din marginea sălii, şi le-am invitat la dans, de astă dată instantaneu, eu şi colegul lancu. Cea care dansa cu mine nu ştia sau nu voia să vorbească româneşte, dar mirosea frumos şi dansa cu multă uşurinţă. La un moment dat s-a ivit lângă noi o femeie mai în vârstă, şi i-a adresat câteva cuvinte rostite repezit, după care a luat-o, prin surprindere, de păr, înjurând-o pe limba ei, şi plesnind-o cu palmele peste obraz. Din noianul de imprecaţii am înţeles că tânăra era nora femeii, şi că soţul ei era la armată. I se reproşa, astfel, cu violenţă fizică, atitudinea morală, faptul că se destrăbăla pe la baluri, în timp ce soţul ei oştea cine ştie pe unde. În final femeia a scuipat-o în mod repetat, câteva porţiuni din jet atingându-mă şi pe mine. În acel moment am simţit că n-o să mai calc niciodată pe la balurile de le cluburile muncitoreşti, numite, în argoul nostru al studenţilor de atunci, bombe. Gheorghe lancu a încercat să mă consoleze pentru a mă dezmânia, cum s-ar zice, fără a reuşi, căci hotărârea enunţată mai sus era deja definitiv luată. De altfel nici legătura mea cu Livia nu-mi mai permitea să frecventez serate de genul acesta, preferând, în locul lor, plimbările prin parc şi pe Cetăţuie, sau mersul la filme, despre care am mai vorbit, accesibil datorită preţului mic al biletelor. La unul dintre cinematografe, de exemplu, numit Timpuri noi, aflat în centru, într-o clădire de lângă Muzeul farmaciei, intram cu un bilet la reprezentaţia de matineu, sau de dimineaţă, şi puteam sta în continuare înăuntru până seara, fără ca cineva să ne ceară să plecăm, aşa încât, atunci când afară era foarte frig, rămâneam în sală, împreună cu Livia, uneori şi 6 ore, vizionând un film de câte trei ori. Ieşind de acolo, într-o seară de martie a anului 1962 am urcat pe Cetăţuie, prin partea dinspre Someş, parcurgând încet cărarea pietruită şi sinuoasă, luminată slab de nişte becuri cu lumină roşiatică de numai 40 w., care te ducea până în vârf, într-o zonă flancată de o balustradă, de fapt nişte bârne de lemn, de unde se vedea ca în palmă aproape tot oraşul, în timp ce stăteam rezemaţi de bârnele amintite, privind luminile oraşului, au apărut, ca din pământ, vreo patru-cinci derbedei, dintre care fiecare era mai înalt şi mai solid decât mine, deşi nici eu nu eram prea slab. S-au apropiat de noi, după care miau spus că locuiesc în împrejurimi şi că, de obicei, ei îi bat pe toţi cei care îndrăznesc să vină seara pe acolo, în timp ce voiau să pună mâna pe mine, mă învârteam în jurul prietenei mele, făcându-i, prin mişcări repezi, să nu mă poată atinge. Aş fi scăpat de ei prin fugă, dar nu puteam să o părăsesc pe Livia, căreia e uşor de ghicit ce i-ar fi putut face. În timp ce mă hărţuiam cu ei, l-am zărit, venind pe cărare, pe colegul meu Petru Miron, împreună cu prietena sa, şi l-am strigat: „Petre, hai iute că vor să mă bată”! Auzindu-mă, a început să alerge în sus cât putea, strigând cu vocea lui puternică: „lasă-i numai pe mâna mea”! La început agresorii nu s-au speriat, dar pe măsură ce Petru Miron se apropia, constatând cât este de voinic, au luat-o la sănătoasa, astfel încât am putut coborî liniştit în oraş, hotărât să nu mai calc pe acolo, seara târziu, niciodată. Cazurile de agresiune din partea localnicilor asupra studenţilor erau totuşi foarte rare, căci în acei ani urmărirea îndeaproape a tineretului, şi prelucrarea informativă a celor suspecţi că s-ar abate de la conduita morală şi politică promovată de comunişti descuraja scandalurile în public, bătăile şi golăneala. Sosirea în Cluj, în toamna lui 1961, a actorului francez Jean Marais, cunoscut nouă românilor mai ales din filmul Contele de Monte Cristo, a creat, totuşi, printre studenţi, o anumită dezordine. Nu de natură politică, desigur, dar interpretată de autorităţi ca o manifestare de cosmopolitism, de ploconire în faţa aşa-ziselor valori ale lumii burgheze, dezavuate de partid. Actorul a sosit la Cluj cu o maşină elegantă, fiind întâmpinat pe străzi de o mulţime de tineri, desigur în majoritate studenţi, care aplaudau şi-i strigau numele. L-am văzut şi eu, în acea seară a sosirii, intrând în Hotelul Continental, cel mai luxos din oraş, în timp ce lumea tipa înnebunită, înghesuindu-se să-l atingă. Securiştii îmbrăcaţi civil, cu scurte de piele şi pălărioare de ciobănaşi mioritici pe capete, se învârteau printre noi ca argintul viu şi cu acea ocazie mai mulţi tineri au fost arestaţi, duşi „la secţie”, şi tunşi zero, urmând ca numele lor să fie trimise la facultatea de care ţineau, pentru a fi sancţionaţi. A urmat, datorită acestei întâmplări, ţinerea unei adunări generale agitate, cu înfierarea atitudinii cosmopolite şi aplicarea pedepsei cu pierderea bursei de către vinovaţi, pe câte o lună sau două. De la noi din an a fost tuns, cu acea ocazie, doar un coleg, pe nume Ioan Vasile Popa din Reşiţa, un băiat foarte bun şi inteligent, şi înfierate două fete, despre care se zvonea că au intrat, pe furiş, pe un geam lateral, în hotel, până la camera actorului, ca să-l „atingă”, ca pe sfintele moaşte. Ele nu ştiau, sărmanele, de zvonul că lui Jean Marais îi plăceau mai mult bărbaţii decât femeile. Cursurile le ţineam aproximativ în aceleaşi săli, cu alţi profesori însă, dintre care aş remarca pe Ştefan Pascu, la istoria medie a României, pe Francisc Pali, la istoria medie universală şi a Bizanţului, pe Mihail Dan, la istoria U. R. S. S. – ului, pe Virgil Vătăşianu, un erudit „banal”, la istoria artelor şi pe Teodor Gal, om blând şi îngăduitor, la psihologie pedagogică. Ştefan Pascu era un omuleţ scund, plăcut la înfăţişare, cu o figură distinsă, agreabilă. Avea o voce domoală, puţin cântată, punând accent apăsat pe anumite cuvinte. Intra în sala de curs uşor aplecat în faţă, şi începea să vorbească încă înainte de a ajunge pe podiumul catedrei. Când preda, stătea în picioare şi privea fix, undeva în faţă şi în gol, nepăsător la ce se întâmpla în jur, aşa încât, în ora lui puteai vorbi liniştit cu colegul, sau chiar juca cărţi. Când suna, îşi lua hârtiile din faţă şi, vorbind în continuare la obiect, se retrăgea către uşă, ieşind în coridor. Cursurile sale, expuse oarecum inexpresiv, aveau totuşi coerenţă, demonstrând buna pregătire a profesorului. La examene te primea zâmbind, cu o gură largă, cu dinţi splendizi şi mărunţi, iar dacă te întreba despre o anumită carte, inclusă în bibliografie, şi spuneai c-ai citit-o, te întreba, cu o expresie îngăduitoare, ce culoare are coperta, sau „să fii aşa – şi-şi arăta degetul îndoit – dacă minţi?” Relaţia dintre el şi un coleg de al meu, Ioan luga, bolnav cu nervii, a rămas cumva celebră printre noi. Acesta mergea mereu pe acasă pe la profesor, care avea o fiică frumoasă, în ultima clasă de liceu, şi spunea că o iubeşte, lăsându-l şi pe Ştefan Pascu şi pe nevastă sa perplecşi. Înainte de sesiunea din iarnă, luga a depus un memoriu la decanat, cerând să i se permită ca la toate examenele să răspundă în trei limbi, în ziua examenului cu Ştefan Pascu, a venit la mine, pe coridorul Institutului de istorie de pe strada Jokai Mor (Napoca), tocmai când sosea profesorul, să-mi citească ultimele lui poezii. Văzând că nu-l ascult, mi-a zis „ce-ar fi să i le citesc lui Ştefan Pascu?” L-am sfătuit s-o facă, şi când cel amintit urca pe scări, parcă dezabuzat, luga i s-a adresat astfel: „Cine-i profesorul meu scump? Hai dom'le să-ţi citesc nişte poezii!” Auzindu-1, Pascu a izbucnit într-un râs cu hohote şi lacrimi, din care abia s-a putut opri. Tot timpul cât ne-a examinat a fost extrem de bine dispus. Peste vreo lună, pe Ioan luga a trebuit să-l internăm la balamuc. Era prima lui internare şi se pare şi prima criză de nebunie, care va reveni, în anii următori, după perioade mai lungi sau mai scurte de normalitate aparentă. A terminat, totuşi, facultatea şi l-am reîntâlnit la Baia Mare, avându-l o vreme coleg de serviciu la Muzeul judeţean Maramureş, după care s-a mutat la Biblioteca Judeţeană, unde răspundea de aşa-numitul fond documentar. Uneori ne înţelegeam bine, alteori rău, pentru că atunci când era nervos, îi căşuna, cum s-ar spune, pe mine din senin. Atunci refuza să mă servească cu orice carte pe care i-o ceream, într-o zi, pe când lucram cu el la muzeu, m-am dus cu fiica mea, în vârstă de vreo doi ani, la el acasă, căci locuiam într-u bloc vecin, şi-am rugat-o pe şotia sa să o îngrijească vreo 4-5 ore. Când am venit de la serviciu, i-am mulţumit şi i-am dat băieţelului lor, mic şi el, o cutie de ciocolată. A doua zi, luga a intrat ca o furtună în birou şi, de faţă cu directorul şi cu ceilalţi colegi, a început să mă ia la rost, cu voce extrem de ridicată, cam aşa: „Ascultă, mă, escrocule, ce-ai căutat la nevastă-mea, în timp ce eu eram pe teren?” Se înţelege că la o interpelare de acest gen toţi am izbucnit în râs, aţâţându-l împotriva mea, prin completarea că are dreptate să mă ia la întrebări, pentru că, chipurile, aş fi un afemeiat. Orice am încercat, după aceea, să-i mai spun a fost în zadar, declarând, hotărât, că dacă directorul, care se numea Aurel Socolan, nu va lua măsuri împotriva mea, mă va reclama la partid. Astăzi bietul luga se află în lumea umbrelor şi nu pot decât să-i urez ţărână uşoară. Despre Ştefan Pascu, în volumul al doilea al Jurnalului său, Mircea Zaciu vorbeşte foarte urât, atribuindu-i, nu ştiu din care motive, probabil fizice, epitetul de „erbivor”. E jenant gestul lui Mircea Zaciu de a porecli astfel pe un coleg al său, care din întâmplare a fost şi academician, cu atât mai mult cu cât el vrea să subsumeze o caracteristică fizică. Aceasta, pentru că cei care l-au cunoscut pe Mircea Zaciu, un om cu un aspect fizic foarte dezagreabil, ştiu că, în contrapunct cu Ştefan Pascu, părea uneori lipsit de omenie, purtându-se, cu studenţii săi cu destulă răutate.

Profesorul Francisc Pali semăna foarte mult la înfăţişare cu actorul american Kirk Douglas, însă era ceva mai înalt,. Avea o pregătire temeinică în specialitatea sa, căci făcuse studii aprofundate în Italia, Germania şi Anglia, motiv pentru care, de altfel, atunci când studenţii de la istorie dădeau examen din limbile acestor ţări, obişnuia să vină de fiecare dată să asiste. Era plin de morgă şi vorbea expresiv, chiar dacă cu multă economie de gesturi, apăsând pe anumite silabe din cuvinte, ceea ce ne incita să-l ascultăm cu mai multă atenţie. La el primeam biletele sau subiectele pentru examen încă de la începutul sesiunii, astfel încât puteam să ne pregătim la materia sa, cu temeinicie, evitând surprizele legate de formulare şi de asociere, ceea ce pentru noi nu era lucru puţin. Cred, totuşi, că, deşi părea rece şi distant, în sinea sa era un om sensibil, căci altfel nu mi-aş putea explica una dintre întâmplările în care a fost implicat, şi la care, volens nolens, am asistat. Ea a avut loc la sfârşitul lui mai 1962, în timp ce dădeam examen la istoria Bizanţului, într-una din sălile Institutului de istorie de pe strada Jokai Mor. Eram în sală vreo 8 inşi şi trăseserăm biletele, făcându-ne însemnările de cuviinţă, pe ciornă, pentru a putea răspunde, în timp ce Francisc Pali stătea la masă, ţeapăn, aşteptând să înceapă verificările. Geamurile deschise dădeau spre una din străduţele paralele cu zidul cetăţii, ce mărginea căminul studenţesc Emil Racoviţa, făcând ca în sală să intre, pe lângă gânguritul turturelelor din nişte copăcei situaţi în apropiere, şi diferite zgomote neplăcute. Intre acestea se distingea uruitul unui motor de motocicletă, ambalat până la disperare, apoi lăsat la relanti, după care iarăşi ambalat, şi tot aşa, într-un ritm extrem de enervant. Profesorul, vădit deranjat de acest zgomot, m-a rugat să închid geamurile, dar şi aşa el se auzea năvalnic şi repetat, parcă în draci, cum se zice în popor. Atunci Pali a revenit, zicându-mi, „spune-i tovarăşului de acolo”, arătând spre stradă, „să înceteze, pentru că aici se dă examen!” M-am executat cu promptitudine, dar cel de afară, un locotenent major de poliţie, mi-a spus „taci, mă, tacă, şi-ţi vezi de treabă!” Profesorul a sărit, atunci, nervos la geam şi l-a somat să plece imediat de acolo; zadarnic, însă, căci cel amintit şi-a văzut de treabă, continuând să ambaleze motorul motocicletei, acum parcă în ciuda noastră, aruncându-i lui Pali, într-una din pauzele dintre apăsarea pe pedală, şi o jignire nereproductibilă. In acel moment, ca ars, Pali şi-a dat haina jos, zvârJind-o pe masă, şi a coborât repede în stradă, după care noi am sărit cu toţii la geam, să vedem ce se întâmplă şi am văzut: în timp ce locotenentul major se apropia de profesor, cu chipiul în vârful capului, şi cu o mutră impertinentă, acesta i-a dat o scaltoacă atât de tare, încât l-a trântit de pământ, umplându-l de sânge şi apoi făcându-l s-o ia la sănătoasa. Pali a revenit în sală tremurând de furie şi spunând: „el crede că dacă-i miliţian, dobitocul, poate să facă ce vrea!” Abia atunci am văzut că avea pe el o cămaşă sinilie, cu mâneci scurte, pe care se vedeau urme de sânge, de la cel lovit, desigur. Şi tot atunci am descoperit că profesorul avea nişte braţe foarte musculoase, pe care nul le puteai ghici când umbla în costum. S-a potolit foarte, foarte greu, în timp ce noi toţi ne miram cum a putut fi în stare de un gest ca cel care tocmai se consumase. El se explică, însă, dacă ţinem cont de împrejurări, de tracasările la care intelectualii de atunci erau supuşi, şi mai ales de alergia, ca să nu zic ura, pe care o nutrea toată lumea faţă de organele de represiune. Ce-o fi păţit Francisc Pali în urma acestui gest nu ştiu. Cunosc, însă, faptul că, atunci, Constantin Daicoviciu, rectorul Universităţii clujene, care ţinea mult la cei din subordinea sa, se bucura, aşa cum am mai spus, de un mare respect din partea oficialităţii, fiind, zice-se, un apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi în plus, ştiu că Pali a continuat să predea la Universitate şi să-şi aibă biroul tot în locul unde-l avusese înainte de incident.

Mihail P. Dan ne-a predat, vreme de doi ani, istoria U. R. S. S.-ului căci despre slavi, şi în mod special despre ruşi, avea destule de vorbit, mai ales că studiase în Cehoslovacia, în perioada interbelică această problema vreme îndelungată, cu cei mai renumiţi specialişti ai domeniului. Teza sa de doctorat a fost tipărită la Sibiu, în 1944, într-un cărţoi întitulat Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XIV, întins pe 477 de pagini, prezent şi în biblioteca subsemnatului, achiziţionată fiind de la un anticariat bucureştean, şi având pe ea o dedicaţie din partea autorului, adresată profesorului Valeriu Bologa, de ia Facultatea de medicină din Cluj. Mihail Dan era de talie potrivită, cu o faţă rotundă, gură cărnoasă, păr leonin, încărunţit de timpuriu. Râdea spontan, cu un anumit ţâţâit printre dinţi, molipsitor, şi-i plăcea să spună la ore tot felul de poante şi întâmplări din război, unde făcuse pe tălmaciul între nemţi şi români, care ne făceau să râdem. Avea o memorie formidabilă, astfel încât a reţinut, de la început, numele tuturor studenţilor din anul I, deşi eram peste o sută. În timpul cursului observa, de aceea foarte repede dacă lipsea cineva şi obişnuia să întrebe unde este cutare student sau studentă. La examene, după ce răspundea! Din cele trei subiecte cuprinse în bilet, pretindea să-i spui anii încheierii unor păci, de după desele războaie prezentate pe larg în curs, care era inspirat din scrierile istoricilor sovietici, şi în special din cele ale lui Boris Grecov, citat cu prodigiozitate în faţa noastră de către Mihail P. Dan, cu prefixul de regretatul, pentru că decedase cu câţiva ani înainte. Această manieră de a cita ne-a făcut, de altfel, să-l şi poreclim cu acest apelativ. Am reţinut, din spusele sale, o descriere a intrării triumfale a trupelor lui Hitler în Praga, în 1939, la care Mihail Dan zicea că a asistat. Ţin minte, în plus, şi un amănunt relatat de el, şi anume acela că o bătrânică de etnie germană, aflată în mulţime, la vederea lui Hitler într-o limuzină neagră decapotabilă, a spus „wi schon ist unser Fiihrer”, adică „iată ce frumos e conducătorul nostru!” în pauze Mihail Dan nu pleca în sala profesorilor, ci rămânea cu studenţii pe coridor, stând de vorbă, fumând, spunând bancuri şi râzând. S-a îmbolnăvit la vreo 9-10 ani după ce eu am terminat facultatea şi a murit, pare-mi-se, la doar 65 de ani. Când am lucrat la Muzeul din Baia Mare, am făcut în aşa fel, împreună cu directorul de acolo, amintitul Aurel Socolan, să-i achiziţionăm, contra unei sume apreciabile, o lucrare în manuscris despre ecoul faptelor lui Mihai Viteazul pe teritoriul Cehoslovaciei.

În ceea ce-l priveşte pe Virgil Vătăşianu, cred că era ca fire opusul lui Mihail Dan. Fiu de bancher, căci tatăl său, după cât ştiu, fusese, vreme îndelungată, cassarul Băncii Albina de la Sibiu, cu posibilităţi materiale de a-i asigura condiţii excelente de studiu, în Germania şi Italia, unde a văzut, pe viu, marile opere artistice ale Renaşterii, reuşind chiar să tipărească o carte în celebra editură Propyleen. Virgil Vătăşianu avea, în momentul în care l-am cunoscut eu, cam 60 de ani şi era un bărbat de o eleganţă şi sobrietate desăvârşită, drept, dar nu prea înalt, chel, subţirel şi puţin stafidit. Vorbea rotunjit, cu volute de fraze ample, argumentându-şi expozeul tehnicist cu diapozitive sau proiecţii de filme, fără ca asistenţa să-şi poată lua notiţe, datorită întunericului din sălile unde acestea aveau loc. Multi dintre colegi, influenţaţi de faima maestrului, moştenită din generaţie în generaţie, îl lăudau cu largheţe, dar, să fiu sincer, pe mine nu m-a impresionat de fel acest profesor grav, căci mi se părea că uneori debitează o mulţime de banalităţi. Am rămas, totuşi, plăcut impresionat mai târziu, când i-am frunzărit o lucrare despre istoria artei transilvănene, scrisă în stil pozitivist, lămuritoare şi precisă. Dacă îl studiai îndeaproape, puteai observa la el o greutate evidentă în a comunica cu studenţii, şi în plus o lipsă a rigurozităţii şi priceperii în a-şi alege asistenţii.

— Multi dintre cei reţinuţi de el pentru a rămâne în Cluj fiind oameni j mediocri, sau chiar de-a dreptul slabi din punct de vedere al pregătirii profesionale. Evit să dau, în acest loc, exemple, deşi ele sunt la îndemâna foştilor mei colegi de facultate. De altfel, această defecţiune o avea şi David Prodan, un istoric şi documentarist neîntrecut, care din păcate scria, şi se exprima greoi şi stângaci, celebră fiind reţinerea de către el la catedra sa a unui asistent pe nume Ion Bratu, cunoscut printr-o severitate absurdă, fără rost, nu cu sine însuşi, în primul rând, cum s-ar fi cuvenit, ci doar cu j studenţii, şi prin propunerile ruşinoase pe care le făcea colegelor j noastre. Această nulitate profesională, n-a reuşit de-a lungul unei: vieţi întregi, nici să facă un doctorat, nici să scrie vreo carte. E drept că sunt şi astăzi profesori universitari fără operă, sau din aceia care, într-o viaţă întreagă, au tipărit, cu semnătură de autor, doar un singur op. Pe un individ din această categorie l-aş numi homo unius libri sau omul unei singure cărţi, pe mâna căruia, dacă conduce doctorate, cum cunosc câteva cazuri, nu aş dori nimănui să ajungă, în anul II de studii am dat cele mai multe şi mai grele examene din toată studenţia. Ne-a fost foarte greu să învăţăm pentru examenul de istorie a U. R. S. S. – lui, căci erau foarte multe cursuri, şi încărcate cu date numeroase, iar profesorul Mihail Dan era pretenţios. Pentru a putea reţine numeroasele categorii de ţărani din Rusia medievală, de exemplu, era necesar să ne facem tabele mnemotehnice, cu formule ce includeau literele iniţiale ale acestora. Eu obişnuiam să citesc fiecare curs, sau mai bine zis toate cursurile referitoare la o anumită problematică sau chestiune, după care, pe nişte bucăţi de hârtie, numerotate în ordine crescândă, de mărimea unui sfert de coală de scris, alcătuiam un fel de schiţă cu ideile lor principale. Odată întocmită o astfel de schiţă, pentru toate cursurile, repetam materia după aceasta, în aşa fel încât, parcurgerea ei de la un capăt la altul nu-mi lua mai mult de o oră sau două. Cred că aş fi putut lua note şi mai mari decât cele pe care le-am luat, în fond destul de bunicele, raportate la felul cum ne notau pe atunci profesorii, dacă m-aş fi limitat să citesc numai chestiuni legate de materiile de specialitate. Eu citeam, însă, la bibliotecă şi alte cele, ca de exemplu scrieri filosofice, cum sunt trilogiile lui Lucian Blaga, lucrările lui Ioan Petrovici, P. P. Negulescu, N. Bagdazar, Mircea Florian, Constantin Noica şi alţii, convins fiind că, dacă mă limitez la bibliografia indicată la seminarii, rămân doar un semidoct, cu rezultate bune, şi foarte bune la învăţătură. Am asistat şi la câteva ore ale profesorului D. D. Roşea care, mutatis mutandis, la fel ca cele ale lui Virgil Vătăşianu, nu mi-au plăcut prea mult, poate şi pentru că renumitul profesor căuta să fie, în tot ceea ce preda, aşa-zicând pe linie, înscriindu-se în pleiada gânditorilor marxişti. Eu i-am citit, însă, lucrarea de bază, Existenţa tragică, apărută prin 1934, şi m-a impresionat foarte mult, astfel încât am reluat lectura ei peste ani, încă de vreo două trei ori. De altfel mai târziu, prin anii '80 ai secolului trecut, am reuşit să o cumpăr de la moştenitoarea unui preot şi profesor de ţară din satul Ursad, judeţul Bihor, pe nume Dumitru Prada. Acesta era o minte luminată, posedând o bibliotecă incredibil de bogată, cu lucrări pe care le-a citit, căci erau pline de însemnări, din domeniul istoriei şi al filosofiei. Îşi procura cărţile, uneori, prin tot felul de intermediari, colegi cu el, învăţători în sate învecinare. Dumitru Prada a publicat, aşa cum am constatat mai târziu, mai multe articole, ba chiar eseuri, în revista Crişul Negru, scoasă de Casa corpului didactic din Oradea, despre bine, despre frumos etc. Intre filele lucrării Existenţa tragică, cumpărată, după moartea sa, de la o ţărancă care-l îngrijise în ultimii ani ai vieţii, am găsit o scrisoare adresată lui în 1934 de un coleg învăţător. Din ea rezultă pasiunea pentru lectură a intelectualilor români de nivel mediu, din acel timp, dar şi posibilităţile lor de înţelegere a lucrurilor abstracte, a noţiunilor de filosofie. Dar iată cuprinsul scrisorii: „Frate Prada, Scuză-mă că îndrăznesc să mă adresez în limbajul acesta” teosofic, fără să fiu teosof. Iată că îţi trimit revista făgăduită, împreună cu cartea aceea, deşi o doză cam măricică de lene m-a împiedicat să le citesc. Nu cred, însă, să fie prea de dispreţuit. De cartea lui Roşea cu greu m-am despărţit. Era cât p'aici să o reţin pentru mine. N-am gătat-o. Am întrerupt-o tocmai în ultimul capitol, acolo unde se încearcă să se ia o atitudine în faţa Existenţa tragice. Sunt lucruri care-ţi vor da mult de gândit, şi sunt fericit să-ţi pot împrumuta o carte, care sunt sigur te va interesa mai mult decât orice lucrare din filosofia românească. Coboară-ţi, deci, privirile din sferele senine ale metafizicienilor de modă veche – în noroiul acesta al vieţii şi uimeşte-te de atâta amestec bizar de sens şi non sens – al acestei existenţe, şi ia şi tu o atitudine. Care? Aş fi curios să ştiu. Te îmbrăţişează un insignifiant amic.

Ion Bărcan”

În fine, mai precizez că de la moştenitoarea acestui Dumitru Prada am cumpărat şi alte cărţi, ca de pildă mai multe monografii despre diverse personalităţi istorice, scrise de cunoscutul colportor de bună factură, Emil Ludvik, apoi, Etica lui Spinoza, tipărită în româneşte în 1930, împreună cu un studiu amplu, de fapt o adevărată monografie, de Ion Brucăr, Destinul omenirii (volumele I-IV) de P. P. Negulescu, Istoria filosofiei moderne (volumele I-TV) etc. Etc.

Vacanţa dintre anul II şi III de facultate am petrecut-o mai mult la Beiuş, cu două intermezzouri mai însemnate, o excursie la Târgul de fete de la Găina, în Munţii Apuseni, în luna iulie 1962, împreună cu soră-mea, cu Vaier Budişcă, Nelu Dărăbăneanu, Dorin Ungureanu şi Aurel Mincic, un fost coleg de liceu, pe arunci tehnician silvic, şi o deplasare în Banat, la unchiul din Racoviţa, la rugă, ca şi în anul precedent. Pentru drumul la târgul de la Găina, un platou pe vârful unui munte, unde fetele şi feciorii de moţi se întâlneau anual, la 20 iulie, ca să se cunoască şi eventual să se înţeleagă în vederea încheierii unor căsătorii, neam pregătit din timp, şi am pornit într-o după masă, mergând cu trenul până la Vaşcău şi de acolo, prin munţi, la Avram lancu, un punct de exploatare minieră, unde am dormit, cu gândul ca a doua zi să urcăm pe Muntele Găina. A fost un drum obositor, iar întâlnirea şi serbarea din vârful muntelui nu m-au impresionat de loc. Am putut, însă verifica, pe propria-mi piele, zicala că la Găina te duci numai o dată în viaţă. Mai interesantă a fost, însă, întoarcerea acasă, în parte pe jos, în parte cu maşina. De fapt sora mea, cu alte fete şi băieţi din Beiuş, au coborât în caroseria unui camion amenajat cu bănci pentru călători, şi numai eu cu Nelu Dărăbăneanu ne-am pornit agale, pe jos, către Beiuş. În drum am fost ajunşi de o maşină de mare tonaj cu prelată, încărcat cu material, respectiv praf de uraniu, cu şofer şi santinelă, echipaţi cu nişte costume speciale de protecţie. Şoferul, căruia i-am făcut semn să oprească, ne-a spus, iniţial, că nu ne poate lua în maşină, pentru că nu are voie, deoarece transportă praf radioactiv. L-am rugat, însă, insistent, să ne ia, după care, râzând, şi făcându-ne semn să urcăm ne-a spus, „treaba voastră, dar să nu mă blestemaţi când o să vă însuraţi”. Aşezaţi pe spate deasupra prafului acoperit cu o prelată, singurul izolator între corpurile noastre, pentru că nu aveam pe noi cămăşi, şi materialul radioactiv, am venit până la Stei, pe atunci oraşul Dr. Petru Groza, de unde, cu trenul, către seară, am sosit la Beiuş. Îndată după sosire ne-am dus să ne spălăm în Valea Nimăieştilor, după care, un somn zdravăn până a doua zi ne-a reconfortat complet. N-am simţit niciodată vreo urmare a acestui gest, săvârşit cu iresponsabilitatea pe care ne-o dădea vârsta şi sănătatea tinereţii, probabil şi datorită faptului că, asemenea tuturor celor din zona unde locuiam, deveniserăm imuni, căci eram expuşi încontinuu radiaţiilor. Măsurătorile cu geigerul arătaseră, încă în urmă cu câţiva ani, că acestea depăşeau, în tot bazinul Vaşcău-Beiuş, doza admisibilă în teritoriile locuite de oameni. La acest fapt contribuia lipsa oricărei activităţi a vreunei instituţii de protecţie a mediului, căci sterilul extras din mină, radioactiv şi el, era depozitat în aer liber, dus de şuvoaiele de apă, atunci când ploua, iar transporturile cu aşa-numitele trenuri indicative, de uraniu către direcţii necunoscute, împrăştiau şi ele în atmosferă un anumit cuantum de radiaţii. Până a nu fi început exploatarea uraniului de la Avram lancu şi Băiţa, exista în zonă un anumit echilibru între emisiunea de radiaţii şi toleranţa generală a organismului uman, care pe măsura extragerii de uraniu se deteriora tot mai mult. Cel mai puternic erau afectaţi veneticii, sau oamenii sosiţi aici din alte părţi ale ţării, şi aceştia erau destul de numeroşi.

În Racoviţa, la rugă, am revăzut-o pe Ileana TriponescuJ venită şi ea la bunici, căreia, împreună cu sora mea şi cu o verişoară, Viorica, i-am făcut o vizită la Lugoj, unde locuia, într-un apartament vechi, dar arătos, pe strada I. C. Frimu, aproape de râul Timiş. Mama Ileanei, o femeie cu faţa rotundă, şi bondoacă, o păzea ca pe ochii din cap, evitând s-o lase numai cu mine singur şi poate că avea dreptate, căci la vârsta aceea ispita era mare şi de o parte şi de alta. Am revenit la Beiuş, iar peste câteva zile m-am pregătit şi am plecat din nou la Cluj. Nu înainte de a face o vizită Liviei la Oradea, la părinţii ei acasă, unde toţi se bucurau că aceasta reuşise să promoveze la toate examenele, amânate pe sesiunea din toamnă. Cu ocazia acelei vizite mama ei mă îmbia mereu să mănânc, iar eu făcând pe omul subţire, mă prefăceam că refuz, în timp ce în realitate eram un mâncău redutabil, greu de depăşit întrj o eventuală întrecere de către vreun coleg, în afară de amintitul Petru Miron. Cu acesta, de altfel, la acest capitol nu se putea măsura nimeni, aşa cum am constatat în numeroase daţi. Unchiul din Banat îmi trimisese, într-o iarnă, cred că prin 1962/1963, vreo 2 metri de cârnaţi, groşi şi proaspeţi de porc, precum şi vreo două duzini de ouă nefierte. L-am invitat pe Miron la ospăţ, frigând aproape tot cârnaţul într-o tigaie uriaşă de inox, în oficiul de la etajul II al Căminului 10 B, de pe strada Miko, împreună cu vreo 10 ouă. După ce a îngurgitat toată încărcătura tigăii, a deschis difuzorul şi s-a întins în pat pe o rână, cu falca dreaptă sprijinită în palmă, ascultând, cu ochii micşoraţi, nişte melodii duioase, de muzică uşoară. Văzându-l cum stătea, i-am zis: „acum cred că te-ai săturat. Mă duc să-mi sparg şi mie vreo patru ouă, să mănânc şi eu”, la care, cu voce plângăreaţă, Miron a replicat: „mai sparge-mi şi mie, scumpişor, vreo 5, să mă dreg, că-s prea sătul!” întrucât în anul II fusesem anchetat de Securitate, în urma unui denunţ făcut, cum am spus, de către colegul losif Laza, am luat hotărârea ca, în toamna lui 1962 să fac în aşa fel încât să mă cazez în cameră cu studenţi din ani mai mari şi de la alte facultăţi. Am ajuns, aşadar, să stau în căminul 9, pe strada Miko (Clinicilor), într-o cameră cu câţiva studenţi de la drept, mult mai în vârstă decât mine, şi anume cu Ioan Dârjan, Vasile Meseşan, Cornel Lencar şi Nicolae Glodean, dar şi cu Petru Bona, din anul V, de la istorie, căruia îi spuneam, nu ştiu de ce, Padre. Relaţiile mele cu ei erau oarecum oficiale, căci preocupările ne erau diferite. Mie îmi plăcea să fac, zilnic, gimnastică, de obicei seara, în holul băii, sau afară lângă cămin, într-un colţ unde se găseau doi stejari, între care cineva aşezase o bară fixă. De asemenea, tot acolo, se găsea o halteră, existând, aşadar, un minim de dotare pentru cei ce îndrăgeam exerciţiile fizice. Şi eram mai mulţi în această situaţie, unul chiar din Bihor, un ungur din Salonta, student la filosofie, pe nume luliu Hajdu, un băiat mai în vârstă cu un an sau doi decât mine, voinic dar blând ca o fată mare. Cu acesta concuram, oarecum, la ridicatul halterelor, şi-i ascultam sfaturile asupra modalităţilor de a face exerciţii fizice, pentru că era, în acest domeniu, mai priceput decât mine. De atunci am rămas cu această meteahnă până astăzi, căci obişnuiesc să fac şi acum gimnastică, de obicei seara, dar nu zilnic, ca în tinereţe, ci o zi da una nu, după un anumit program, care include flotări, fandări, exerciţii pentru abdomen, şi multe altele. Când eşti bătrân, însă, şi te apuci să faci exerciţii fizice, în plaine air sau în sală, rişti să te expui unei anumite deriziuni din partea celor mai tineri. Aşa că ceea ce făceam altădată, la acest capitol, în coram, fac astăzi, pentru bunăstarea porcului, adică a corpului, cum spunea Constantin Noica, între pereţii apartamentului., 'â'iir^: În semestrul al II-lea al anului III m-am mutat într-o cameră, tot cu studenţi mai în vârstă ca mine, din anul IV, de filosofie şi anume cu Caius Stanciu, o mândreţe de băiat brunet < voinic ca o stâncă, născut în 1939, Pantelimon Nedelcu, zi Inginerul, om la aproape 40 de ani, de talie mijlocie, cioturos, chel; peltic, dar cu o anume disponibilitate către umor şi băşcălie/1 Gheorghe Coaşan, în vârstă de 28 de ani, mai scund, subtirelJ zâmbăreţ, cu o exprimare rurală ardelenească şi cam redus dini punct de vedere intelectual, şi în fine luliu Cosma, un tânăr blondj spălăcit, foarte inteligent, plin de umor, dar cu o vorbire cam groaie şi un pic sâsâită. In cameră, alimentele primite de acasă se consumau în comun. Excepţie de la regulă încerca să facă doar Coaşan, fiul unei bucătărese, după câte am înţeles, de la care primea adeseori pachete consistente. Suferea, pe lângă prostie, şi de o alergie la polen sau fulgi de pene, determinându-l să strănute în fiecare dimineaţă de câte 50-70 de ori. Aceasta ii făcea pe Caius Stanciu să spună, foarte serios, că are răpciugă, asemenea cailor, aproape de care Coaşan se lăuda că crescuse, într-o zi Coaşan a primit de acasă o cutie plină de chiftele şi bucăţi de şuncă, pe care a desfăcut-o tacticos în faţa noastră, zâmbitor, fără, însă, a ne servi din ea pe vreunul. A despachetat pe îndelete toate bunătăţile şi le-a încuiat într-o noptieră enormă, prevăzută cu lacăt şi yală, adusă cine ştie de unde, în cameră la noi. În după masa acelei zile Caius, profitând de lipsa proprietarului, a desfăcut, înjurându-1, din şuruburi noptiera, după care a pus alimentele pe masă şi ne-a invitat să mâncăm. Până seara le-am consumat pe toate, după care am montat, la loc noptiera, astfel încât, la întoarcere colegul nostru a găsit-o intactă, dar fără bunătăţile din interior.

Trebuie să notez aici că, îndată după începerea cursurilor, cam prin 10-15 octombrie 1962, responsabilii noştri de an, amintitul Gheorghe Arion şi Vasile Şchiopu, fost bibliotecar, devenit, acum, pe calea facilă a promovării de partid, universitar, au organizat o frumoasă excursie prin ţară, pe la mănăstirile din Moldova, cu două mici autocare franţuzeşti, marca Robour, cu cazare şi masă caldă pe la diferite cămine studenţeşti sau şcoli din ţară, la un preţ convenabil. E uşor de imaginat câtă veselie putea să fie, pe timpul drumului, în microbuzele amintite, pline de tineri, băieţi şi fete, care cântau neîncetat, şi băuţi şi nebăuţi, într-o atmosferă degajată, colegială. Pe drum lectorul Vasile Şchiopu, care ne însoţea, pasionat crescător de orătănii, a cumpărat, din piaţa nu ştiu cărui oraş, câteva găini dolofane, aşezându-le în nişte lăzi, pe bancheta din spate a microbuzului. La Cotnari am sosit tocmai când, la mustărie, se storceau strugurii. Curtea era plină de căruţe încărcate cu lăzi doldora de tămâioasă şi alte soiuri de struguri, cei de acolo invitându-ne, cu generozitate, să ne înfruptăm din ei, şi într-o formă şi alta, adică şi din boabe şi din lichid. După ce am consumat pe săturate din must şi ne-am umplut şi sacoşele cu struguri, am fost invitaţi în beciuri, la gustat de vin. Pe o masă lungă şi veche, din lemn de esenţă tare, stăteau înşirate, asemenea soldaţilor în formaţie, şiruri nesfârşite de pahare cui vin alb şi gălbui, din care gazdele ne îmbiau stăruitor să servim. Şi n-a trebuit s-o facă prea mult, căci toţi colegii s-au înfruptat, încet şi pe nerăsuflate, din nectar, astfel încât, la sfârşit, căci toate se termină odată şi odată, când au ieşit la lumină şi căldură, abia-şi mai puteau mişca picioarele şi chiar limba în gură, cu toţii. Ne-am suit cu greu, „solemn şi pe tăcute”, vorba lui Caragiale, în microbuze, pornind spre Hârlău. Dintre toţi, eu şi colegul Viorel Faur rămăseserăm, totuşi treji, aşa încât urmăream, acompaniaţi de sforăiturile unora dintre colegi, şerpuirea lină a drumului, pe atunci mai putin circulat de autovehicule. La o curbă, nişte bivoli înjugaţi la un car încărcat cu butoaie, aflat pe şosea, avându-l în faţă pe ţăranul proprietar, s-au speriat de microbuzul nostru şi au luat-o la fugă către arăturile din stânga acesteia, răsturnând atelajul şi încărcătura peste o fată de vreo 17-18 ani, aflată pe scândura din faţă a atelajului. Un butoi a căzut în dungă pe ea, lovind-o în tâmplă. Ne-am oprit, şi eu cu Viorel Faur şi şoferul am urcat-o în microbuz, ca s-o ducem la spitalul din Hârlău. Fata a fost aşezată în braţe la Faur şi la mine, iar tatăl în apropiere. Ii urmăream pulsul, căci horcăia, iar Viorel Faur îi pusese mâna sub sânul stâng, să vadă dacă-i mai bate inima, în timp ce părintele ei încerca s-o întrebe câte ceva, spunând „Marişcă, Marişcă, mă auzi?” La un moment dat şi eu şi Faur am simţit, cum i-au încetat şi pulsul şi inima, fără, însă, a îndrăzni să-i spunem tatălui ei, care ne tot întreba „bate? Bate?” Am dat-o jos la poarta spitalului din Hârlău, şi când a venit medicul, un om subţire şi plictisit, cu stetoscopul după cap, s-a uitat la ea, apoi ne-a zis: „după ce m-aţi chemat la un cadavru?!” Ne-am suit, cu părul măciucă şi pielea de găină, cum se zice, în microbuz, în timp ce părintele fetei urla şi plângea de durere. Era pentru prima oară când îmi murea cineva în mâini, un om tânăr, foarte tânăr, asemenea celor din jurul meu, pe care însă, chiar beţi fiind, îi simţeai fremătând de viaţă. Nu era nimic de făcut, cad nimeni nu fusese de vină, decât poate destinul, prea vitreg cu acea fiinţă tânără şi cu părinţii ei. Colegii s-au trezit, după o vreme, tocmai pe când se întuneca, mahmuri, şi în această stare, cei de pe scaunele din spatele microbuzului au deliberat, scurt şi concis, trăgând concluzia că găinile tovarăşului Şchiapu, au umplut microbuzul de putoare. Sentinţa dată a fost ca ele să fie azvârlite îndată pe uşă afară, şi ea a fost executată, cvasi pe neobservate, în timp ce proprietarul lor moţăia pe scaunul de lângă şofer, după care toată lumea s-a apucat de cântat, fără nici o grijă. Nu mai tin minte ce a zis Vasile Şchiopu la popasul din seara aceea, când a constatat lipsa ouătoarelor. A rămas, însă, cu paguba şi cu un resentiment, de acum potenţat, faţă de toţi studenţii colegi cu mine, pe care urma să şi-l manifeste abia peste un an, când ne-a predat un curs special, despre războiul de secesiune din S. U. A., plin de date inutile, prost gândit, dezlânat şi greoi, potcovindu-ne cu note mici, pe majoritatea, şi de 7 şi 8 pe cei foarte buni. Cu mine în microbuz, pe lângă Viorel Faur, mai era colegul Mircea Gheorghe Toca, un băiat din Oradea, subţirel, brunet, cu o frunte înaltă, nas mare şi coroiat, foarte bun la învăţătură şi plin de umor. Îi plăcea să cânte, să se agite, să facă poante; una dintre ele a rămas celebră printre noi, avându-l ca actant, alături de Toca, pe un alt coleg, din Haţeg, Ladislau (Laci) David, un tânăr înalt şi frumos, care umbla elegant, nu prea inteligent, dar foarte silitor la învăţătură, ba chiar tocilar, astfel încât lua note foarte mari. Câteodată acestuia îi plăcea să facă pe clovnul, povestindu-ne întâmplări haioase din liceu, de la el din Haţeg, sau din Hunedoara. Când lua o notă mare spunea că acest lucru se ştie în toată regiunea sa, căci atunci împărţirea administrativă nu era pe judeţe, ci pe regiuni, precizând că, despre succesele sale, „urlă ziarele din Hunedoara”. Laci avea o prietenă foarte frumoasă, unguroaică, pe care o chema Alice. Uneori se certa cu ea şi se despărţeau, în aceste momente nu se putea vorbi cu el. Odată a avut un mic accident, şi se găsea internat în spital, la etaj, într-unul dintre pavilioanele clinicilor de pe strada Miko, pe unde ne întorceam cu toţii de la ore, urcând la cămine. Într-o zi Alice a trecut pe acolo cu un coleg sau un nou prieten, cum credea Laci. Acesta o pândea la geam şi, înfuriat peste măsură, a zvârlit, de sus, cu un sfert de pâine uscată, lovindu-l în cap pe însoţitorul ei, aşa de tare încât l-a podidit sângele, în fine, nu ştiu cum s-a terminat întâmplarea, dar David s-a căsătorit cu Alice, după ce a terminat facultatea, iar mai târziu au divorţat şi, ca urmare, el s-a apucat de băut, prăpădindu-se relativ destul de tânăr. N-a apucat bătrâneţea nici Mircea Toca, care a devenit profesor de istorie a artei la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, intrând în lumea umbrelor la vreo 56-57 de ani. Aceasta pentru că, în urma unor necazuri în familie, dând dovadă că este un om slab, s-a confruntat şi a făcut pact, cum se spune, cu balaurul lichid, adică cu alcoolul. De fapt îi plăcea să bea din studenţie, grozăvindu-se către noi toţi cu acest viciu, socotit de către el semn de bărbăţie. A lăsat, totuşi, în urma sa, mai multe cărţi, căci era un specialist de excepţie în domeniu. Nu e mai putin adevărat că s-a priceput de minune să cultive acele relaţii sociale care erau potrivite a-l propulsa în carieră, în studenţie îl cicălea mereu pe Ladislau David, deşi acesta îl respecta şi îl iubea foarte mult. Mircea Toca îl ironiza mereu, pentru că lui David îi plăcea, de câte ori pleca în oraş, să se parfumeze ca o cocotă, folosind pentru aceasta mărci dubioase din respectivul lichid, cu mirosuri stridente, ca cele de la frizeriile de mahala. Observând că parfumul din sticla folosită de el e pe sfârşite, Mircea Toca i-a umplut-o cu un lichid organic, a cărei denumire nu este greu s-o ghicim. După ce s-a îmbrăcat, David a început să-şi umfle pieptul, spunând „priviţi, mă, cum arată un bărbat bine, care are întâlnire cu cele mai frumoase doamne din oraş”, în timp ce se stropea abundent şi repetat, pe faţă şi pe piept, din sticla amintită. Deodată a dus-o la nas şi a spus „parcă nu miroase ca de obicei”, iar apoi, după ce a mai azvârlit o dată cu ea către piept, mirosind-o din nou, a adăugat, uitându-se când la unul când la altul dintre noi, „mă, ăsta miroase a p…”. Mircea Toca, între timp, o tulise din cameră afară, iar David a scos capul pe uşă, privind în urma lui şi strigând: „Mircea Toca, om de ştiinţă şi cultură, unde eşti să te omor! Uitaţi, mă ce-i trece prin cap unui scriitor, în timpul lui liber!” în camera în care am stat cu Nedelcu, Stanciu, Cosma şi Coaşan era, totuşi, o atmosferă plăcută. Ne puteam odihni mai bine, pentru că cel dintâi poreclit, cum am spus, Inginerul, ne impusese stingerea luminii la ora 23, şi acest lucru s-a dovedit a fi foarte sănătos, căci a doua zi eram mai proaspeţi din punct de vedere fizic decât înainte, capabili, nu doar să participăm regulat la cursuri şi seminarii, dar şi să studiem, cu mai multă eficienţă, în sălile bibliotecilor. Mai odihnit, aşadar, ca altădată, am putut citi Fraţii Karamazov, Demonii şi Crimă şi pedeapsă de Dostoievski. Din păcate, însă, m-a apucat din nou o criză de conjunctivită, dublată de o infecţie cu streptococi, localizată la pleoape, prin foarte dese urcioare, tratate cu comprese cu ceai de muşeţel şi acid boric. Mi se făceau unele după altele, când la o pleoapă când la alta, astfel încât trebuia să citesc legat la un ochi ca un pirat, ironizat într-una de Nedelcu, care-mi spunea că am bube dulci, sau că m-am p… în cale. În anul III de facultate, am întâlnit alţi profesori, unii foarte bine pregătiţi, alţii, puţini ce e drept, de umplutură. Remarc, între cei din prima categorie, pe Cămil PEREGRINUL ŞI UMBRA Mureşan, cu cursurile de istorie modernă universală, un tânăr, pe atunci, distins, cu voce caldă, plin de erudiţie, făcând parte din acea categorie a intelectualilor de excelenţă, care-ţi lasă impresia că ştie orice. Şi, într-adevăr, am aflat peste ani, de la fostul meu profesor de liceu, Cornel Pop, care-i fusese coleg, că în privinţa lui Cămil Mureşan chiar aşa stăteau lucrurile, deoarece în toate şcolile pe unde a trecut fusese mereu premiant. Făcea parte dintr-o familie de intelectuali din Turda, tatăl său fiind un priceput literat şi publicist din perioada interbelică, într-o vreme chiar ctitorul unui periodic cu caracter literar. Vorbea, la cursuri, foarte frumos, clar şi logic, captându-şi ascultătorii prin frumuseţea frazelor, dar şi prin bogăţia informaţiei. Şi tot aici i-aş introduce pe Bela Celeni şi Elek Csetri, vărsaţi la facultatea noastră după unificarea din 1959, dintre cele două universităţi, Babeş şi Bolyai. Primul, adică Celeni, era ceva mai în vârstă, şi fusese, zice-se, prizonier în Rusia, revenind de acolo bolnav de un reumatism, care-i afectase în special picioarele. Vorbea coerent, dar cu voce slabă, incluzând, în cursul său, de istoria modernă a României, o mulţime de amănunte de natură economică. Obişnuia să ne explice pe larg, cum, când şi în ce mod s-au construit căile ferate din România, insistând asupra ramurii „Iţcani – Paşcani – Iaşi” a acestora, dar şi fabricile de săpun şi stearină. Dacă suna şi-l prindea sunetul clopoţelului în mijlocul frazei, sau la sfârşitul ei, spunea, în primul caz, „virgulă”, în al doilea, „punct”, şi „mai departe ora viitoare”, după care ieşea brusc din sală. Se zvonise, că s-a căsătorit cu o fostă studentă, care l-a curtat cu insistenţă. Respectiva mergea la el acasă, la consultaţie, şi într-o bună zi i-a spus obidită: „Domnule profesor, colegii mei zic că de aceea vin la consultaţie, pentru că vreau să mă căsătoresc cu dumneavoastră”, la care Celeni a răspuns: „Aşa spun colegii? Atunci hai să ne căsătorim”, şi s-au căsătorit. Au avut un copil, care astăzi este regizor de teatru şi film şi trăieşte în Ungaria. Pe când era mic, în cărucior, Celeni s-a r fi dus, zice-se, cu el la plimbare. Ajuns lângă librăria Cartea rusă, devenită mai târziu a Universităţii, a intrat să-şi cumpere o carte, şi după ce a ieşit afară, răsfoind-o, s-a apucat de citit, şi a pornit agale către casă, uitând căruciorul cu băiatul acolo. Celălalt, Csetri, venit şi el de la Universitatea Bolyai, era un bărbat suplu, cu păr grizonat, cu nişte ochi albaştri şi blânzi, vorbind domol, învăţat, adică cu multă ştiinţă de carte, şi generos cu studenţii. Ne-a predat un curs despre Napoleon Bonaparte, punându-ne să facem referate pe această temă, completitive şi interesante. Eu am făcut, la seminarul său, două, unul Despre activitatea literară a lui Napoleon Bonaparte, folosind o bibliografie amplă şi în special în limbi străine, franceză şi italiană, şi celălalt Despre viaţa generalului Guglielmo Pepe, pe baza aceluiaşi tip de informaţii. Am rămas în relaţii foarte bune cu acest profesor ungur, şi ca atare, în mai multe rânduri, în vacanţe îi trimiteam scrisori, la care mi-a răspuns cu multă afabilitate. Când prietena mea Livia a dat examen cu el şi a văzut că nu cunoaşte subiectul primit, i-a reproşat că nu i-a exemplul meu, îndemnând-o să se pregătească cu mai multă seriozitate. Şi tot în anul III l-am avut profesor pe Bujor Surdu, la istoria contemporană a României, un bărbat înalt, zvelt, bine făcut, cu faţa osoasă şi profil dantesc, foarte informat în domeniul său, cunoscând în special viaţa economică a României interbelice, din care agrea şi admira înfăptuirea reformei agrare din 1921 şi legile conversiunii datoriilor agricole. Cursurile predate de el erau precise, la obiect, dar avea o meteahnă, şi anume aceea că, în timp ce vorbea, se ambala, ridicând tonul treptat, până ce ajungea ca, în cele din urmă să strige, după care îl cobora din nou, şi tot aşa, val după val. Era printre puţinii profesori care ne atrăgeau atenţia să facem linişte, spunând: „îndeobşte, pur şi simplu nu rezist la gălăgie. De aceea, decât să vorbiţi la ore, mai bine nu veniţi, că nu vă pun absenţi”. La examene era generos, dând note mari, deşi se grăbea întotdeauna arunci când ne verifica, într-o sesiune, la cei mai mici decât mine cu un an, a uitat că trebuie să vină să dea examenul cu studenţii, ducându-se la Cojocna, la cules de cireşe. L-au căutat cu disperare cei de la secretariat, găsind u-l, telefonic, abia către seară. Se zice căDaicoviciu i-ar ii zis „uncie ai tos1! Mă tâmpmfie, de n-ai venit la examen? De ce n-ai dat telefon că nu te prezinţi?”, la care el a răspuns, repetat, „n-o sunat telefonul, n-o sunat telefonul!” Peste câţiva ani aveam să dau admitere de doctorat la el, cu tema Reforma agrară din 1921 în judeţul Bihor. Iniţial îmi propusese s-o fac pe cea din Satu Mare, dar mutându-mă la Oradea, a acceptat-o pe cea dintâi. Am dat examenele şi toate referatele cu el, dar, pentru că am fost doctorand zăbavnic, teza am susţinut-o cu profesorul Marcel Ştirban, după ce Bujor Surdu a încetat din viaţă, în ultimii ani a fost foarte supărat întrucât, îndată după revoluţie, s-a făcut caz în presă de faptul că sora lui Ceauşescu şi-a dat doctoratul cu el, fără a avea habar de tema respectivă. Pentru că m-a primit la doctorat şi a avut răbdare să-mi citească referatele, cu subiecte aride, pline de date cu caracter economic, îi port lui Bujor Surdu o amintire plăcută şi-i urez să-i fie ţărâna uşoară.

Revenind la perioada studenţiei, trebuie să amintesc, ca ceva de excepţie, faptul că în iarna lui 1962-1963 a fost în Cluj un frig nemaivăzut, pe care l-au simţit din plin toţi studenţii, multora degerându-le în special urechile, în aşa fel încât umblau cu nişte pansamente enorme, aplicate pe acestea. Ne era pur şi simplu groază să ieşim pe stradă, căci în cafenele nu ne puteam refugia de frig, decât foarte rar, din lipsă de bani, iar în sălile bibliotecilor era aşa de rece, încât trebuia să stai îmbrăcat. Cârciumile s-au adaptat repede la această stare de lucruri, oferind publicului, zilnic, la preţuri modice, porţii consistente de vin fiert, consumate deopotrivă de bărbaţi şi de femei. Noi, băieţii din anul III, am început, încă din toamnă, pregătirea militară, cu ofiţeri selectaţi special pentru această treabă, având destinată, în acest scop, câte o zi pe săptămână. Frigul ne îngreuia, însă, mult situaţia, atunci când ne deplasam la câmpul de instrucţie, pe Cetăţuie şi la pădurea Hoia. Cel care ne instruia era un maior, pe nume Gyorgy, un secui, precum am înţeles, care vorbea româneşte ca un oltean, cu mari propensiuni către libaţii, sau pentru consumul de băuturi alcoolice. Din acest motiv, de altfel, toată instruirea făcută împreună cu el era aproape egală cu zero, limitându-se la discuţii despre femei şi la bancuri sau întâmplări deocheate. In după masa zilei de pregătire militară, aveam un seminar cu o doamnă pe nume Aurelia Bunea, mai în vârstă, dar bine conservată şi indulgentă, mai ales cu băieţii. Obosiţi de mersul până la locul de instrucţie şi uneori marcaţi de amintitul balaur lichid, consumat împreună cu maiorul, la acest seminar noi, băieţii, stăteam în fundul sălii, ascunşi după fetele aşezate în faţă. Doamna Bunea tolera, astfel, nepăsarea noastră, care mergea până acolo încât, dacă încerca, din priviri şi din cap, să ne provoace la răspuns, îi făceam doar un semn de negaţie cu mâna, suficient pentru ca ea să ne lase în pace. Examenele din anul III au avut loc fără incidente, deşi, în ce mă priveşte m-am socotit nedreptăţit la note. Aceasta pentru că întotdeauna răspundeau în faţa mea câteva fete, cu atitudine de gaiţe, smiorcăite, enervându-i pe unii profesori aşa de tare, încât nu mai aveau răbdare cu noi, cei care urmam să fim examinaţi după ele. Din acest motiv unii dintre ei ne-au bruftuluit şi ne-au dat note, oarecum la întâmplare. Evenimentul cel mai important din vacanţa de după anul III a fost efectuarea serviciului militar, pe perioada l iulie-15 august 1963, la şcoala de ofiţeri de rezervă din cadrul unei unităţi militare., cu garnizoana în vechea Cetate a Aradului. De fapt era numai prima parte a acestuia, urmând ca a doua, de patru luni, s-o efectuăm după terminarea facultăţii. M-am dus la Arad cu Viorel Horj şi Nelu Dărăbăneanu, dotaţi cu valize de lemn, aşa cum se cuvenea unor recruţi şi ne-am prezentat la unitate, în Cetate, trecând peste o punte de pontoane, căci podul, distrus în timpul războiului, nu fusese reconstruit. Acolo ne-a luat în primire un plutonier bătrân şi rău asemenea lui Himmelstoss din Pe frontul de vest nimic nou, de Erich Măria Remarque, pe nume Hulboacă, care ne-a dus în spatele uneia dintre clădirile aşezate în dreapta impunătoarei biserici, pe atunci dezafectate, din mijlocul Cetăţii, şi ne-a distribuit hainele şi armele pline de vaselină, recomandându-ne, prin urlete şi ameninţări, să le curăţăm „lună şi bec”, fără însă a ne pune la îndemână şi cârpele necesare. Din zbieretele plutonierului Hulboacă, am înţeles că „militarul se descurcă”, şi ca atare am efectuat degresarea armamentului cu nişte zdrenţe aflate în grămezile de gunoi din apropiere, după care am fost repartizaţi pe grupe, plutoane şi companii. De fapt erau numai două, I-a şi a Il-a. Prima companie era a maiorului Ţăranu, un ins mic, îndesat, cu ochelari şi păr roşcat, care avea mania definiţiilor, date cu voce stridentă, asemănătoare cu guiţatul porcilor tăiaţi la Crăciun. El definea orice, inclusiv bulinele care se lipeau după tragere, pe găurile din ţinte, spunând cam aşa: „Ce este bulina, tovarăşi? Notaţi, vă rog: bulina este o bucată de hârtie albă, de preferinţă neagră”. Cea de a doua companie era a maiorului Gyorgy, despre care am mai vorbit, şi în ea mă aflam şi eu, împreună cu Horj, Dărăbăneanu şi cu un alt bihorean, Nicolae Jurcău, de origine din Hotărel, o comună de lângă Stei. Student la filosofie, acesta era un băiat de statură potrivită, suplu, dar bine făcut, brunet, cu faţa rotundă şi curată ca de copil, extrem de inteligent şi cu o predispoziţie pentru glume şi veselie ieşită din comun. A ajuns mai târziu profesor universitar la Cluj, unde trăieşte şi în prezent. Într-una din vacanţe, pare-mi-se între cea dintre anul IV şi V, l-am vizitat acasă, în Hotărel, dar nu l-am găsit. Mama lui m-a servit, în schimb, cu sarmale şi plăcintă cu brânză de oaie, atât de bune, încât nu le-am putut uita niciodată.

Instrucţia o făceam la Arad în jurul Cetăţii, având în fruntea grupelor, ca sergenţi sau caporali, militari în termen, iar în cea a plutoanelor ofiţeri, pe cel din plutonul meu chemându-l Petru Măcicaş. Era o căldură infernală şi de aceea ispita de a ne scălda în Mureş, aflat în apropiere, ne dădea ghionti, mai ales că în unitate apa de la robinet curgea pe sponci, cea caldă distribuindu-se doar la duşuri, o dată pe săptămână, într-o sală de baie comună. De două ori am fost duşi, în corpore, să ne scăldăm în Mureş, şi să ne spălăm uniformele, nişte vestoane cu copcă ce se închidea la gât, făcându-ne să ne sufocăm de căldură. Prin unitate se găsea şi un căpitan, cu numele Stafie, potrivit de minune pentru felul în care arăta, fiind în acelaşi timp şi un monument de prostie, etalată mai ales la informările politice, făcute de el cu regularitate, în fiecare sâmbătă. Comandantul batalionului nostru de studenţi, veniţi atunci la Arad, era un colonel de artilerie, care se numea Ştefănescu, un bărbat ca la 45-46 de ani, lat în spate, cu un cap ca de lup, cu vorba rară, sacadată, şi un limbaj foarte sărac, iar cel al regimentului ce staţiona în Cetate, un locotenent-colonel de infanterie, cu numele de Nită, poate chiar tatăl unei profesoare orădene de franceză din zilele noastre.

Mâncăm în una din sălile încropite în buncherele Cetăţii de lângă bucătărie, din care se putea coborî în tunel şi de aici, pe căi întortocheate, pe sub bolţile înalte din cărămizi, se ajungea pe malul Mureşului. Pereţii tunelelor erau plini de inscripţii, cu nume franceze de bărbaţi, căci acolo fuseseră adăpostiţi, pe vremuri, prizonierii din armata lui Napoleon Bonaparte. La trageri eram duşi la poligonul din Felnac, situat lângă un cimitir, şi dacă nu îndeplineam punctajul prevăzut în regulament, pedeapsa era să venim de acolo, până la unitate, pe jos. Uneori ne deplasam la instrucţie de-a lungul Mureşului, spre locul unde fusese odinioară monumentul celor 13 generali din armata maghiară, spânzuraţi de austrieci în 1849. Acolo se găsea un fel de careu cu pajişte, flancat de nişte căsuţe modeste, despărţite între ele de nişte străduţe, ducând către calea ferată, mărginită atunci de terenuri cultivate cu lubeniţe, accesibile tuturor trecătorilor, deoarece nu erau păzite.

Duminica ieşeam cu toţii în oraş, la meciuri de fotbal, şi cel mai potrivit mijloc pentru a pierde timpul până seara era, pentru majoritatea dintre noi acela de a intra în cârciumă şi a bea, uneori până la inconştienţă. Eu nu mă număram printre aceştia, chiar dacă odată, asistat de colegul Dărăbăneanu, am făcut-o lată, venind în cazarmă pe două cărări, fiindu-mi, apoi, foarte rău. N-am păţit nimic, adică vreau să zic că n-am fost pedepsit pentru această faptă, socotită de către ofiţeri ca ceva normal, în timp ce pentru altele, mai fireşti, săvârşite de către cei mai naivi, se putea întâmpla chiar să înfunzi puşcăria. Aşa era să păţească, la Arad, un student de la geografie, pe nume Constantin Ţărmure, care a scris o scrisoare unor prieteni, cenzurată de organe, şi socotită ofensatoare pentru armata republicii, deoarece arăta în ea că toţi ofiţerii sunt nişte proşti, având, în loc de capete, nişte sfere goale pe dinăuntru. Nu ştiu ce pedeapsă i s-a aplicat celui amintit, dar moale nu cred să-i fi fost, căci ne găseam înainte de celebra declaraţie din aprilie 1964 şi în general de dezgheţul din chingile dogmatismului ideologic. La arest te băgau, atunci, pentru cea mai nevinovată faptă, adesea pentru un zâmbet, socotit „spirit de glumă” la adresa ofiţerilor, şi-mi aduc aminte, de exemplu, că pentru ceva de genul acesta a fost închis vreo două trei zile colegul meu de an Carol Kacso, al cărui tată era colonel în armată. Acesta din urmă a venit la el în vizită în Arad, la puţină vreme după ce fusese la arest, şi e lesne de închipuit situaţia jenantă în care s-au aflat faţă de ofiţeri, atunci şi acolo, amândoi. M-am liberat pe 14 august 1963, şi am purces către Oradea, plin de bună dispoziţie, îmbrăcat în civil şi simţindu-mă aşa de bine încât îmi părea că zbor. Am rămas o zi şi o noapte la Oradea, la părinţii prietenei mele Livia, în timp ce Nelu Dărăbăneanu şi Viorel Horj au ajuns, în seara acelei zile, acasă la Beiuş.

La sosirea acasă ai mei m-au certat zdravăn pentru întârziere, socotind că rămânerea la Oradea peste noapte este un gest de necuviinţă, şi nu sunt sigur dacă nu cumva aveau dreptate, deoarece nu eram logodit cu acea fată şi nici nu se întrezărea vreo perspectivă în acest sens. In restul vacanţei nu m-am angajat să lucrez nicăieri, mai ales că în armată dobândisem şi o gastrită acută, care mă chinuia periodic şi dacă n-aş fi atent cum mă hrănesc, m-ar chinui şi astăzi. Mă întorsesem, pe lângă aceasta, de la Arad destul de slăbit şi, culmea, cu răni serioase la dunga podului palmelor, datorită înţepăturilor făcute de cataramele jambierelor mobile din piele, aplicate obligatoriu pe glezne, deasupra bocancilor, pe care le încheiam şi desfăceam când ne echipam şi când ne dezechipam, adică dimineaţa şi seara. M-am limitat, în zilele rămase din vacanţă, să fug la Oradea atunci când echipa de fotbal Crişul juca cu cele de la Bucureşti, întâlnind-o, desigur, şi pe Livia, la o cafea sau bere, la restaurantul Pescăruş, situat lângă podul de pe strada General Magheru, sub nişte copaci seculari, unde se putea dansa zilnic, sau mai bine zis seară de seară, tangou, vals şi twist, pe o melodie cu versuri parodiate după cum urmează: „Suie musca pe perete, twist, /merge vaca pe cărare, twist, /şi face o balegă mare twist etc.” în Oradea se vindeau, pe atunci, nişte covrigi cu un gust excepţional, făcuţi de foştii brutari particulari din perioada interbelică, angajaţi acum în brutăriile cooperatiste, astfel încât, cum soseam în oraş îmi cumpăram câte şapte-opt bucăţi, mulţumindu-mă ca întreaga zi să nu mai consum nimic, în afară de aceştia. Prin 30 septembrie 1963 m-am dus la Cluj şi m-am instalat, de astă dată ca student în anul IV, din nou în Căminul 10 j B, de pe strada Miko Imre, în cameră cu colegii de an Ioan Vasile ' Popa, Aurel Bogdan şi Gheorghe Ţăndărescu, şi cu încă doi studenţi din anul I de la istorie şi respectiv filosofie, ambii din Sibiu, unul numindu-se Cornel Lungu, iar celălalt Dumitru Florescu. Pentru că era subţirel şi avea o figură de copilaş, acestuia din urmă îi spuneam cu toţii Ţâncu. Atmosfera din cameră era foarte plăcută, chiar dacă fiecare dintre noi aveam ciudăţeniile noastre. Astfel Ioan Vasile Popa, un om cu suflet de aur aşa cum am mai spus şi foarte inteligent, poreclit Pipăia, obişnuia să se pilească câteodată, în special cu „spumă de drojdie”, cum zicea el, devenind sfătos, prăpăstios şi, în aparenţă, agresiv, subiectul asupra căruia se exercitau efluviile acestor metehne fiind Aurel Bogdan. Acesta din urmă era, la fel ca şi Ioan Vasile Popa, foarte inteligent, dar de-o lene proverbială, căci toată ziua dormea, inclusiv în timpul sesiunii, legat cu o ştergură peste ochi şi urechi, să nu-l deranjeze lumina şi zgomotul, uneori preferând să nu-şi dea examenele, dacă acestea erau fixate prea dimineaţă sau după masă, când obişnuia să se culce. După câte o astfel de ispravă, şi dacă Popa se întâmpla să vină parfumat cu băutura amintită mai sus, atunci Bogdan o V-^' '/^. VVi '* '„/încurca, căci cel dintâi se apleca asupra sa în pat, proptindu-i ambele mâini pe piept şi, pufăind din nas, începea să-l întrebe, repezit şi şuierat: „ Mă Bogdane, mă, dă ce nu te-ai prezentat la examen, mă?„, adăugând apoi, „măi, tu? Tu-ţi baţi joc dă părinţii tăi!„ Atunci Bogdan îşi dezvelea ochii şi urechile şi începea să se dezvinovăţească, vorbind încet şi cu sinceritate temătoare, ca sub patrafir, motivând în fel şi chip blaul, sau absenţa imputată. Celălalt coleg, Gheorghe Ţăndărescu, mai în vârstă ca noi cu vreo trei patru ani, era oltean din Vânju Mare, ambiţios, mincinos şi cabotin, îi plăcea să se laude, şi zicea, adresându-mi-se, în loc de Blaga sau Mihoc, cu apelativul „Michi„, ceea ce mă enerva tare, că el a a vut în casă guvernantă şi că n-a văzut cai până n-a venit la Cluj. Ştiam că minţea şi încercam să nu-l iau în seamă, convins fiind că, în locuinţa lor, în loc de guvernantă, avusese rogojini. La armată, unde încerca să umble ţeapăn şi marţial, deşi era de statură destul de mică, strigam după el mereu „Gradele, Ţăndărescu, unde-s gradele?!”, făcând aluzie la goana oltenilor după funcţii, după onoruri.

Şi acum, ca şi altădată, toate alimentele primite de acasă se consumau în comun, şi de aceea se întâmpla, uneori, dacă lipseam până seara târziu, şi între timp îmi sosise un pachet, să nu mai găsesc nimic din el, trebuind să mă mulţumesc, a doua zi dimineaţa, doar cu laconicul anunţ pronunţat de Popa, „ieri ţi-a sosit un pachet” şi bineînţeles cu şansa de a-i privi pe toţi cu o ciudă neputincioasă. Cel mai adesea mâncăm cu toţii slănină cu pâine şi ceapă, chiar şi Ţăndărescu, deşi iniţial făcuse mofturi, ba ce să zic? Am reuşit să-l învăţ cu această mâncare şi pe un coleg tătar, Nusret Cădar, de religie mahomedană. Cădar era de prin Mangalia, fiu de hoge, şi avea şi o soră studentă la matematică, care se numea Ulfet. Era înalt, subţirel, brunet, cu cap dolicocefalic, şi fuma în draci, cum se spune. Seara venea la noi în cameră şi ne cerea câte ceva de mâncare, iar când îl îmbiam cu slănină, strâmba a scârbă din nas, refuzându-ne. Aceasta până când l-a m făcut să bea vreo două păhărele de ţuică şi văzându-ne cum ne îndopăm cu slănină şi ceapă, a început să mănânce şi el, înghiţind bucăţile aproape pe nemestecate şi văicărindu-se întruna, plin de remuşcări. După această ispravă, când îl întâlneam, obişnuiam să spun, recitând din poetul Petre Dulfu: „Turc eşti oare pe deplin?”, la care el, ştiind, după câteva interpelări, versul care urma, zicea „Au mă trag din neam creştin?!” Peste mai mulţi ani l-am rugat pe tatăl meu, când s-a dus la mare, să-l caute la şcoala din comuna dobrogeană Mihail Kogălniceanu şi, după ce s-au cunoscut, Cădar l-a întrebat „Ce mai face ghiaurul? Mai mănâncă pâine cu slănină?” Astăzi nu mai ştiu nimic despre amicul meu Nusret, nici despre frumoasa şi deşteaptă lui soră. Într-o cameră apropiată cu a mea locuia un alt coleg de al meu, Dan Babeu, originar din Oraviţa, fiul unui avocat, mort la puşcărie. Dan era un tânăr foarte înalt şi frumos, umblând întotdeauna elegant, cu nişte costume din stofă englezească, rămase de la tatăl său. Era un individ inteligent şi generos, totdeauna pus pe glume, gata a face tot felul de poante, mai ales împreună cu amintitul Gheorghe (Ghiţă) Potlog. Umblau mereu împreună, ca Pat şi Patachon, căci unul era de circa 190 cm, în timp ce celălalt cu aproximativ 40 cm mai scund. Pentru ca să poată ţine ritmul ia mers cu Babeu, Ghiţă Potlog mergea aproape agăţat de braţul acestuia, într-o dimineaţă friguroasă de iarnă, după ce Ghiţă se tot văietase de teamă că i s-ar putea fura paltonul, lung până în pământ, cu două rânduri de nasturi şi cu chiotori tăiate în stofă de ambele părţi, Dan Babeu i-a pus pe el un lacăt enorm, marca „Tutto”. Când a dat să-l îmbrace, Ghiţă a observat pocinogul şi a început să se răţoiască la Dan. Acesta, după ce a recunoscut că el a pus lacătul, a adăugat că nu mai are cheia, pentru că a pierdut-o prin oraş. L-a ajutat, apoi, să-şi ia! Paltonul, vârându-i-l pe braţe şi pe cap, de sus în jos, ca pe un pulovăr. Ghiţă a fost nevoit să umble aşa vreo două trei zile, negăsind nicăieri un bonfaier sau o daltă şi un ciocan să taie lacătul, până ce, în fine, Dan Babeu s-a îndurat să i-l deschidă. Altă dată, Babeu i-a cusut în pernă o bucată de os dintr-o şuncă, afumată şi râncedă, şi Ghiţă a dormit pe ea aşa vreme de o lună, spunându-ne că are sinuzită, întrucât simte în nări un miros rânced. Dan Babeu i-a dezvăluit cauza mirosului abia când voia să-şi facă, la indicaţiile unui medic tânăr şi nepriceput, desigur, puncţie în sinus, adică în nări, ca remediu, nu-i aşa, la sinuzită. In realitate poantele făcute lui Ghiţă de către Dan, erau cumva nevinovate, căci între ei exista o relaţie de prietenie adevărată. De ele se amuzau nu doar ei înşişi, ci şi noi, toţi ceilalţi.

În primăvara lui 1964 am mai făcut o excursie prin ţară, pe la Arad, Timişoara, Hunedoara, Craiova, Turnu-Severin, întorcându-ne la Cluj, pe valea Oltului, prin Braşov şi Sibiu. Ea n-a fost aşa de reuşită ca cea din toamna anului 1962, poate şi pentru faptul că majoritatea dintre colegi erau deja preocupaţi de alegerea subiectului pentru lucrările de licenţă şi în fond de ce se va întâmpla cu ei după terminarea facultăţii. Dezgheţul ideologic care avea să vie din luna aprilie a aceluiaşi an nu se întrezărea încă prin nici un semn, mai ales că în urmă cu câteva luni, respectiv prin noiembrie sau decembrie 1963, unul dintre dascălii noştri, de metodică mi se pare, pe nume Victor Popa, fusese dat afară din post şi arestat. Aceasta s-a datorat faptului că la un curs ne-a vorbit despre caractere şi curaj şi ne-a dat exemplu pozitiv pe mareşalul Ion Antonescu, relatându-ne că în faţa plutonului de execuţie a refuzat să fie legat la ochi, şi că a îndemnat pe soldaţi, care şovăiau să-l împuşte, spunându-le: „trageţi, băieţi, că eu v-am învăţat să trageţi!” Victor Popa a fost eliberat, aşa cum am aflat peste vreo 10-12 ani din gura lui, abia în vara lui 1964, când s-a făcut amnistia deţinuţilor politici. De altfel atunci, în august 1964, l-am întâlnit la Beiuş şi pe amintitul preot Vasile Jurj, care stătuse arestat vreo nouă ani şi jumătate, după alţi şapte sau opt, cât fusese fugar, ascuns pe la rude, prieteni şi cunoscuţi, precum şi pe pictorul Niculiţă (Nicolae) Papp, fost profesor de desen la Liceul Samuil Vulcan, şi primar al Beiuşului în timpul guvernării legionare, din septembrie 1940, până în ianuarie 1941. După amnistie, cei eliberaţi au continuat să fie prelucraţi informativ, adică urmăriţi pas cu pas ani în şir şi o ştiu asta din experienţă, căci prin 1978 l-am vizitat pe preotul Vasile Jurj în parohia Pietroasa, pe care o deservea şi a doua zi a venit la mine serviciu, adică la Muzeul losif Vulcan, securistul care răspundea de' instituţie şi m-a întrebat ce relaţii am cu respectivul şi de ce îi fac vizite. Când a apărut renumita Declaraţie din aprilie 1964, de emancipare de sub tutela rusească, m-am întâlnit cu poetul Gheorghe Pituţ sau Drisu, cum îi spuneau ai lui, pe atunci student în Cluj, la filologie în anul II şi l-am condus la căminul Emil Racoviţa. În cameră la el a sosit Augustin Buzura, pe care-l cunoşteam din anii precedenţi şi ne-a citit documentul respectiv, apărut în toate publicaţiile. Comentariile făcute de el, după terminarea lecturii, mi s-au părut inconsistente, dându-mi impresia că nu era un om prea deştept, şi acest lucru i l-am spus şi lui Drisu. Cei doi erau, însă, prieteni şi legăturile dintre ei au continuat până la dispariţia fizică a acestuia din urmă, ambii mutându-se, în timpuri diferite, bineînţeles, Drisu prin toamna lui 1964, iar Buzura mai târziu, de la Cluj la Bucureşti. In anul IV făceam mai multe cursuri speciale, şi în plus, materialism dialectic şi istoric cu Ioan Aluaş, şi istoria mişcării muncitoreşti cu Trofin Hăgan, ambele pline de banalităţi, de truisme, de noţiuni lunecoase şi de asociaţii de idei forţate, într-un amalgam menit să corespundă intereselor politice ale timpului. Cu toate acestea Aluaş nu era un ins prost, căci făcuse şcoală serioasă, coleg fiind cu Radu Enescu, după cum mi-a relatat acesta mai târziu. Era, însă, zicea cel amintit, un carierist, căci s-a însurat iniţial din interes, pentru a fi promovat, cu o ilegalistă de etnie evreiască, de care mai târziu a divorţat. Căuta, atunci când vorbea, să complice lucrurile, în loc să le lămurească, şi îmi aduc bine aminte că am observat acest fapt de la început, notând, din spusele lui intenţionat sofisticate, doar esenţa, sau ce se înţelegea dacă le descâlceai. Şi nici lui Hăgan nu-i putea nega nimeni pregătirea, dar atunci când îl ascultai îţi sărea în ochi în primul rând neseriozitatea în sine a subiectelor despre care era obligat să ne vorbească, el care absolvise filosofia, la fel ca Aluaş, în vremuri când la această facultate se făcea carte serioasă. Dacă un om de la ţară s-ar fi familiarizat cu problemele dezbătute în cursurile lui Ioan Aluaş şi Trofin Hăgan, cu siguranţă ar fi spus că autorii vor să facă clarinet din fluieruţă de răchită. Era deci, greu, să-i stimăm prea mult pe cei doi, atâta vreme cât ne predau materii nestimabile. Hăgan avea, însă, un sentiment de bun român, o inimă de patriot care, într-o vreme când spiritul internaţionalist trebuia să-l supereze pe cel naţionalist, dădea, totuşi, câteodată din el pe dinafară, ce e drept indirect, aşa ca la mulţi activişti de partid, concretizându-se într-o ură viscerală faţă de „marele vecin” şi prieten de la răsărit.

T*l După 1964, de altfel, afirmarea urii faţă de sovietici era singurul cal de bătaie cu ajutorul căruia Partidul mai putea să facă apel la ataşamentul „oamenilor muncii”, de naţionalitate română, faţă de regimul comunist. Ura aceasta se lega de simţirea intelectualităţii interbelice, păstrată în memoria tineretului, cu toate că marii reprezentanţi ai acesteia zăcuseră, până atunci, prin închisorile din diferite oraşe ale ţării. Când aceştia au ieşit din puşcărie cu grămada, i-am întâlnit în tren şi prin gări, recunoscându-i de departe, după amestecul de lumină şi suferinţă de pe chipul lor. Şi nu greşesc de loc dacă afirm, că aproape oricare dintre noi, studenţii de atunci, am fi fost în stare, datorită respectului faţă de ei, să le oferim banii pe care-i aveam şi chiar haina de pe noi. Peste mulţi ani, îndată după căderea lui Nicolae Ceauşescu, am constatat cu durere că acest sentiment faţă de cei ce suferiseră prin puşcăriile comuniste dispăruse din inimile tinerilor, şi în general din sufletul românilor. De aceea, mulţi dintre ei, când se vorbea despre cei amintiţi, se aflau spunând: „de ce nu şi-au văzut de treabă?”, sau „de ce s-au opus regimului?” Era aceasta, cred, o dovadă că stăpânirea n-a lucrat în zadar, că omul de tip nou, imaginat în bestiarul ideologiei comuniste, sau cel puţin anumite trăsături ale sale, prinseseră, totuşi, viaţă. De ce să ne mai mirăm acum că mulţi dintre noi am descoperit, în dosarele noastre de la C. N. S. A. S., note informative, prin care cei mai buni prieteni ne turnaseră la Securitatel în pregătirea militară, ca ofiţeri de rezervă, în toamna lui 1963 a intervenit o schimbare de formă, destul de importantă, şi aceasta nu doar pentru că ne-a venit un ofiţer nou, în persoana unui maior oltean, pe nume Guiu, în ins de talie înaltă, bine clădit, chel, cu o faţă întotdeauna radioasă şi zâmbitoare, ci mai ales datorită faptului că am primit uniforme militare, obligaţi fiind ca în ziua de instrucţie să le folosim. Maiorul Guiu râdea în mod neplăcut, deşi era un bărbat frumos, ridicându-şi buza de sus, prea sus, în aşa fel încât părea un berbec care sta şi amuşină numeroasele consoarte din turmă. Nu era, însă, un iubitor al paharului, şi poate de aceea pregătirea cu el o făceam mai ales la sală şi anume în clădirea facultăţii de geografie de lângă căminele studenţeşti de pe strada MikcS, unde de altfel, pentru că era la îndemână, obişnuiam să învăţăm în sesiune, duminica când bibliotecile erau închise, învăţam, însă, şi peste drum de această facultate, în amfiteatrul facultăţii de ştiinţe naturale, şi aici într-o după masă pe când repetam, după fişe, materia unuia dintre examene, am avut o surpriză neplăcută. Mă urcasem la etaj şi citeam fişele într-o încăpere, probabil laborator, fără scaune, aşezat pe o masă lungă, cu spatele către nişte cearceafuri adunate grămadă, într-un fel de movilă fără formă precisă. La un moment dat m-am întins cu spatele pe masă, sprijinindu-mă de acea grămadă de cearceafuri într-o poziţie lejeră, odihnitoare. De la o vreme am simţit la spate, nu o căldură cum ar fi fost natural la contactul cu pânza, ci ceva rece, tot mai rece, care nu se mai încălzea. Surprins, m-am ridicat brusc şi am dat cearceafurile la o parte, descoperind cu înfiorare şi repulsie, că sub ele se afla o pulpă de om fără piele, cu muşchii roşii şi uscaţi, asemenea cărnii de porc afumate. N-am mai intrat de atunci niciodată în acea sală, dar când am citit cartea Rotonda plopilor aprinşi a mitropolitului Valeriu Anania, unde se redă o şedinţă de disecţie pe un cadavru de femeie, mi-am adus aminte spontan de această neplăcută întâmplare, în clădirea facultăţii de ştiinţe naturale am intrat pentru prima dată cu Nelu Dărăbăneanu, prin intermediul căruia mi-am făcut, dintre studenţii de aici, şi câţiva amici. Intre aceştia se numărau Ilie Moşteoru, un oltean extrem de spiritual, mai în vârstă cu vreo patru cinci ani decât mine, foarte bun la învăţătură, şi om de carcter, apoi Filip Cânta şi Sergiu Danci din judeţul Maramureş, precum şi Mihai Sfara din Satu Mare. Filip Cânta era fiu de miner din Chiusbaia, cu mulţi fraţi mai în vârstă ca el, bine situaţi din punct de vedere material, cum aveam să constat în 1966, când împreună cu Nelu Dărăbăneanu am participat la nunta lui. De talie potrivită, bine legat, brunet, cu o frunte boltită, Filip Cânta era nativ un om inteligent, deşi nu se omora cu studiul. Avea, însă, un mare bun simţ, şi un sentiment al prieteniei fără egal. Ştia întotdeauna care îi este lungul nasului, şi nu jignea pe nimeni, chiar dacă cei din jurul lui îl ironizau. Dintr-un judeţ cu el, adică din Borşa, judeţul Maramureş, era Sergiu Danci, pare-mi-se fiul unui preot ortodox, ucis de horthişti în perioada războiului; el semăna foarte bine cu Nelu Dărăbăneanu, dar era mai blond, mai înalt, şi cu o statură atletică desăvârşită. Trăsăturile chipului său erau spiritualizate, făcându-l să semene cu cele ale sfinţilor din icoanele bizantine, cu nas drept, bine croit, buze subţiri, frumos arcuite, sub o frunte boltită, înaltă, dar nu prea lată. Nici el nu se omora cu studiul, deşi era un om spiritual, plin de originalitate, capabil de discuţii şi de replici inteligente, apodictice şi spontane. Avea un tic ciudat, pufăind din nas zgomotos, fără, însă, a fi dizgraţios, după care, auzindu-1, îl cunoştea! De la distanţă. Deşi suferea cu stomacul, aşa după cum mi-a mărturisit, odată, la armată, unde seara obişnuiam să facem împreună exerciţii fizice la bara fixă şi la paralele, lui Sergiu Danci îi plăcea să bea, nedepăşind, pe atunci, limitele tolerabilitătii. Am auzit, însă, peste ani de zile, atunci când lucram la Baia Mare, când l-am şi întâlnit de câteva ori, că acestea din urmă au fost totuşi depăşite şi răsdepăşite, până ce într-o bună zi Sergiu a hotărât şi a şi reuşit, să se lase definitiv de băutură.

Sătmăreanul Mihai Sfara, un om solid, înalt şi voinic ca un stejar, cu o faţă rotundă, zâmbitoare, se remarca prin umorul său frust, uneori burlesc. Ii ironiza pe toţi colegii de cameră, dar mai ales pe Nelu Darabaneanu şi Ilie Moşteoru, aplecaţi către lecturi literare poetice, spunând răstit, atunci când aceştia îşi citeau unul altuia câte ceva: „Moşteoru, stinge lumina şi lasă dracului poeziile. Nu te lua după Darabaneanu, că el e prunc de domn, iar tu de şuşter”, adică de pantofar, sau „luaţi-vă păturile şi mergeţi în veceu cu poeziile voastre cu totAceste vorbe răsunau, pentru colegii săi, asemenea unui tras de roletă peste uşa unei prăvălii, în cazul lor una de consum poetic, plăcut şi gratuit. Mihai Sfara a devenit profesor şi chiar director de liceu la Satu Mare, unde a murit relativ de tânăr, împreună cu soţia, lăsându-şi copiii de timpuriu orfani.

A venit, în fine, şi vacanţa, după anul IV de facultate, prefigurându-se o nouă angajare a mea într-un loc de muncă, ca să câştig banii necesari pentru haine şi încălţăminte, dar şi pentru anumite mărunţişuri, ca de exemplu dactilografierea lucrării de licenţă. Din toamnă mai aveam doar trei luni de şcoală, respectiv vreo trei patru examene de dat în sesiunea din iarnă a anului V şi, apoi, până în iunie 1965, timp pentru redactarea şi susţinerea tezei, urmată de examenul de absolvire a facultăţii. Acesta din urmă se dădea din tot ce învăţaserăm la facultate. Nu aveam prea mult de ales, în privinţa locului de muncă, şi de aceea m-am angajat, ca mai de mult, tot la întreprinderea Fruct-export, aflată acum într-un sediu nou, aproximativ vis-a-vis de cel vechi, la ieşirea din Beiuş, pe partea stângă, înspre oraşul Stei, dotat cu instalaţii moderne de uscat fructe, şi cu depozite încăpătoare. Director era un fost învăţător din comuna Sălişte de Beiuş, pe nume Marcel Prodan, un bărbat înalt, roşcovan şi bine făcut, zâmbăreţ şi peltic, vorbind cu accent moldovenesc, căci venise din Basarabia, despre care se zicea că este evreu. Era nepriceput în meseria practicată în acel moment, dar cu mine se purta cu mănuşi, căci fusese la noi în casă şi la bunicul dinspre tata, în mai multe rânduri, bucurându-se de toată cinstea. Ajutam, la început, la reparatul lăzilor, efectuat de către o echipă de muncitori dogari mai în vârstă, comici, dar pricepuţi, iar mai târziu îl însoţeam pe director în deplasările pe la diferitele puncte de achiziţie de prin sate, pe post de ajutor de băgător de seamă. Acolo, în acea vară, am văzut din nou cum se lucra, sau mai bine zis cum se chiulea, într-o întreprindere socialistă şi ce risipă se făcea, fără ca să-i treacă cuiva prin cap s-o oprească. Nu ştiu din ce motiv, dar la sfârşitul lunii august am avut câteva zile libere, şi atunci, împreună cu fostul meu coleg de liceu, Nicolae Cată, impiegat C. F. R. la Beiuş, am făcut o excursie la Izbuc sau Călugări, lângă Vaşcău, unde exista un geizer sau izvor cu intermitenţe, socotit a avea ape miraculoase. Din acest motiv, lângă el se construise o mănăstire, unde lumea venea în pelerinaj anual de Sfânta Mărie Mică, pentru a se curăţa de păcate. In copilărie eu mai fusesem odată acolo, şi cu acea ocazie am fost găzduit într-o încăpere, pe pereţii căreia se mai vedeau urmele sângelui a doi călugări ucişi nu se ştie de cine, şi-mi amintesc că atunci n-am putut dormi toată noaptea, deşi eram cu mama, cu o vecină, Măria Popa şi cu fiul acesteia Vasile sau Vasi, poreclit Ţestosu, viitor medic veterinar. Deplasarea dinspre Beiuş către Călugări am făcut-o cu bicicletele, împreună cu Cată într-o după masă, şi ne-am oprit la o soră a sa în Vaşcău, unde am dormit până dimineaţa. De acolo ne-am dus spre Călugări pe jos, dar nu ştiu din ce motiv, n-am ajuns până la mănăstire. Reîntorşi la Vaşcău, am revenit la Beiuş tot cu bicicletele, de unde eu mi-am continuat drumul până la Oradea, la Li via. Am făcut, în acea zi, cu bicicleta, aproape 100 de km, fără a simţi vreo oboseală. La Beiuş, însă, am revenit cu un camion condus de unchiul Marian, care venise cu taică-meu cu treburi la Oradea. Ai mei erau supăraţi pentru hoinăreala mea, mai ales că n-o agreau de loc pe Livia. În zilele rămase până la începerea cursurilor am mai apucat să fac o excursie, pe jos, în patru, la peştera de la Meziad, cu Livia, cu o colegă a ei şi cu soţul acesteia, amicul Aurel Pantea, pe atunci asistent universitar la Facultatea de istorie din Cluj. Pe drum ne-am încălzit cu câte o duşcă de ţuică, şi ne-am apucat de cântat, hotărând, în cele din urmă, să le ducem, pe cele două, eu pe Livia şi el pe nevastă-sa, în spate până la destinaţie, făcând un fel de întrecere, din care tin minte că am ieşit învingător, pentru că am reuşit s-o port pe cea amintită după cap vreo 5-6 km. Aurel Pantea a parcurs, în cele din urmă, treptele carierei alese până la titlul de conferenţiar, în timp ce soţia sa a lucrat la Biblioteca Centrală a Universităţii din Cluj. Prin 1992 sau 1993 a fost răpus de o boală cumplită, împreună cu Vasile Vesa, tot un beiuşean, erau cei mai buni studenţi la învăţătură din vremea lor, adică din promoţia 1961/1962 a facultăţii de istorie, chiar dacă, datorită epocii în care au activat, n-au scris şi publicat prea multe articole şi cărţi. Cine-i judecă astăzi pe cei din generaţia lor şi a mea, din acest punct de vedere, trebuie să ţină seama de condiţiile de atunci, de cenzură, de imposibilitatea de a-ţi alege temele după bunul plac, întrucât despre unele nu se putea scrie. Din păcate şi astăzi, la 20 de ani de la dispariţia lui Nicolae Ceauşescu şi de la căderea regimurilor comuniste din Europa de est, în ciuda deschiderii, aproape totale, a ariei de cercetare în domeniul istoriei, studiul regimurilor politice de dreapta şi a ideologiei proferate de acestea nu poate fi abordat fără inhibare, deoarece în codurile penale ale ţărilor europene există prevederi care pedepsesc proslăvirea acestora sau promovarea ideilor lor, aşa încât, foarte uşor poţi fi învinuit, dacă scrii despre ele, că le lauzi, că le popularizezi înfăptuirile. Această dezamăgitoare măsură, se înscrie în noţiunea de delict de opinie, existent doar în practica judiciară comunistă. După concepţia legiuitorilor acestei prevederi, istoricul este obligat să condamne, aprioric, tot ce au făcut conducătorii din „ţările fasciste” ale perioadei interbelice, căutând, abia după aceea, argumente de încriminare a lor. În privinţa studierii regimurilor comuniste, însă, la fel sau uneori mai criminale ca cele fasciste, codurile penale amintite nu conţin nici o prevedere, care să inhibe pe cercetători, de parcă Stalin ar fi ucis mai putini oameni, bunăoară, decât Hitler.

La l octombrie 1964 am plecat la Cluj, de astă dată complet degajat de tribulaţiile inerente deschiderii anului universitar, care pentru noi, cei din anul V, avea să ţină, de fapt, doar trei luni. M-am cazat, în căminul 2, din Complexul Haşdeu, situat în apropierea cantinei, la parter, de astă dată, căci pe măsură ce înaintai în anii de studii te bucurai de privilegiul unor comodităţi mai mari. Pot să spun, cu convingere, că în această ultimă perioadă a studenţiei am avut cele mai mari satisfacţii şi de aceea am fost cel mai fericit, în cameră am locuit cu Dan Babeu, Pavel Cociuba, Gheorghe Potlog, Aurel Bogdan şi Ioan Bujor, după cum ştiu, astăzi doi dintre ei fiind trecuţi în lumea umbrelor (Aurel Bogdan şi Ioan Bujor). Ne împărţeam timpul între ore, dormit, deplasare la cantină, studiu la bibliotecă şi distracţii (meciuri, plimbări, filme), în spirit colegial, de respect reciproc, cu alunecări, uneori, în mici certuri, urmate de împăcări, în genul „pupat Piaţa Independenţei”, într-o după masă, pe la începutul lui noiembrie, când cei din cameră voiau să se odihnească, iar eu mă îmbrăcasem să merg în oraş, m-am apucat să-l sâcâi pe Ghiţă Potlog, care începe să zbiere, provocându-le colegilor un mare deranj. Supărat, din această cauză, Ioan Bujor s-a ridicat din pat şi m-a apostrofat, dar eu, în loc să-mi văd de treabă, am continuat să-l sâcâi pe cel amintit, şi implicit să-i deranjez pe toţi. Atunci Bujor, un om de obicei calm şi echilibrat, a dat să-mi tragă o palmă. M-am ferit cu rapiditate şi i-am prins mâna, răsuci ndu-i-o nu ştiu cum, până ce am simţit că s-a întâmplat ceva grav, căci colegul meu a scos un urlet de durere. Rezultatul: mâna era ruptă şi a trebuit pusă în ghips. Ioan Bujor n-a făcut caz de întâmplare, adică nu m-a reclamat conducerii facultăţii, cum aş fi meritat. Neam împăcat şi mâna i s-a vindecat. Unul dintre colegi, probabil Şomlea, m-a spus şefului de cămin, un student cumsecade din anul III, pe nume Gavril Hădărean, care era cu vreo 3-4 ani mai în vârstă decât mine. Acesta a verificat doar dacă eu şi Bujor ne-am împăcat, şi după ce i-am spus că de fapt nici nu ne-am bătut, ci doar ne-am jucat, totul a fost dat uitării, cu adausul, că ghipsul care înfăşurase mâna lui Bujor a rămas la noi în cameră, ca suvenir, fiind introdus de Dan Babeu când la Ghiţă în geantă, când la mine, pomenindu-ne cu el la noi, pe unde umblam.

Camera mea era un fel de club, unde confluiau mulţi dintre colegi, dar mai ales Petru Miron, Ioan Vasile Popa şi Ştefan Matei, căci se glumea, se făcea băşcălie, caii de bătaie fiind mai ales Aurel Bogdan şi Gheorghe Potlog, dar şi eu şi Petru Miron. Pe acesta din urmă, îl urmărea în speţă Ştefan Matei, zis bătrânu, un om vesel, plin de umor şi ori de câte ori avea ocazia, când Petre umbla în pijama, îi trăgea brusc pantalonii spre glezne, sau îl prindea de obrajii săi enormi, cu ambele mâini, făcându-l să se vaiete şi uneori să se enerveze. In conivenţă cu bătrânu, îl păcăleam în fel şi chip pe Petru Miron, profitând de bulimia lui, despre care am vorbit mai sus. Astfel, într-o seară am aşezat un borcan de dulceaţă în dulapul din holul camerei, după ce sfărâmasem în ea 4-5 coproale, nişte pastile mari şi cafenii, dulci, cu efect purgativ puternic, şi l-am îndemnat pe bătrânu să-i spună că am „potol”, cum îi ziceam noi în jargon mâncării, după care Petre a venit şi m-a întrebat, cu o voce plină de jale, dacă n-am să-i dau ceva de mâncare. Eu am răspuns că n-am şi atunci el l-a rugat pe bătrânu să mă ţină de vorbă, ca să poată fura borcanul cu dulceaţă din holul camerei. Bătrânu a venit la mine şi, făcându-se că-mi spune nu ştiu ce cu voce puternică, mi-a şoptit „vezi că Petre se împinge la borcan”, după care am auzit uşa scârţâind uşor, căci cel amintit a plecat cu prada. Peste jumătate de ceas a venit în cameră şi mi-a reproşat că l-am minţit, spunând: „mă, gudă, ai zis că n-ai potol, da ţi-am mâncat toată dulceaţa”, în acea noapte am închis bine uşa camerei, dar am auzit, în câteva rânduri, izbituri puternice în ea, şi ameninţările lui Petre, care se pendula, fără popas, între pat şi umblătoare. Aş putea spune că, între noi, studenţii, era o atmosferă plăcută, îmbinându-se veselia] zilnică cu munca stăruitoare, cu tot apanajul ei de seriozităţi pentru că toţi lucram de zor la tezele de licenţă sau lucrările < diplomă, cum li se spunea pe atunci, distrându-ne în mc nevinovat, gratuit, la cămin sau în alte locuri. Dacă unul venea mai târziu acasă, ceilalţi îi minau patul, adică-l desfăceau, lăsându-l aţânat, proptit cu ceva provizoriu, în aşa fel încât să cadă când se aşeza cineva pe el. Dacă n-aveam ore, zăceam cu toţii în pat până pe la ora zece, mai puţin Aurel Bogdan, poreclit leu cu cap de muscă, care nu lipsea de la nici o masă. Pe el îl obligam să meargă dimineaţa la cantină şi să ne aducă în dormitor dejunul, ceai, lapte sau cacao, într-o carafă mare, şi pâine cu unt sau pateu, în timp ce noi dormeam, sau soileam, cum obişnuiam să spunem, având grijă să-i atragem atenţia să umble în vârful picioarelor, pentru a nu ne trezi. Ajuns cu mâncarea în cameră, ne bătea pe rând, uşor, pe spate, spunând în şoaptă: „scoală, că a venit păpica…!” în ce mă priveşte, încă de seara îi spuneam: „Bogdane, ai grijă că pe mine dacă mă scoală cineva pe neaşteptate, mă prinde uneori furia, şi s-ar putea să te bat. Tu, însă, chiar dacă se întâmplă să-ţi scap o scatoalcă, să insişti”, făcându-1, cu această glumă, să râdă, cum se zice, cu gura până la urechi. Dan Babeu continua să meargă la cursuri de obicei împreună cu Ghiţă Potlog, care pe drum îl ţinea totdeauna de braţ, spunând: „Da-dane, nu te gră-grăbi”! Dimineaţa Ghiţă se scula întotdeauna târziu şi, stând ghemuit în pat, în timp ce se freca la ochi ca un copil, întreba: „Da – Dane, cât îi cea-ceasul?”, la care Babeu zicea „cinci şi jumătate, Ghiţă”, deşi era şase şi jumătate. Acesta din urmă se întindea brusc în pat, se acoperea pe cap, şi începea să sforăie, ştiind că orele încep la şapte şi jumătate. Se înţelege că, în aceste condiţii, sosea la cursuri abia la ora opt şi jumătate, blestemându-1, cu veniabilitate, pe Dan Babeu. Noaptea Gheorghe Potlog emitea nişte zgomote dezagreabile, asemenea celor ale lui Gargantua, şi ne trezea pe toţi. În acele momente Dan Babeu zicea: „Aşa, Ghiţă, dă-i băiatule, cu tunu”, iar Ioan Bujor, poreclit de noi Şaseurul, de la vânător, în franţuzeşte, de origine din jurul Huedinului, striga: „Da, ce faci, măăi? Ai grijă că te-oi bate!”, făcându-ne pe toţi să ne trezim şi să râdem în hohote. Cel mai sobru părea a fi Pa vel Cociuba, căruia, însă, i se trăgea de la o legătură cu o colegă de an, nemţoaică din Reşiţa, pe nume Hanelore Orzen, un zdrahon de fată şleampătă, spălăcită şi pistruiată. Pavel voise s-o ia în căsătorie şi s-a dus acasă la părinţi s-o peţească, dar tatăl ei l-a repezit, sugerându-i că nu doreşte ca fiica lui să se mărite cu-n român. Consecvent aceste idei, tatăl ei a hotărât pur şi simplu s-o retragă pe Hanelore de la facultate, aranjându-i să lucreze, undeva într-o comună de pe lângă Reşiţa, ca profesoară suplinitoare. Pavel l-a rugat pe un prieten al său, impiegat C. F. R., pe nume Gornic, un lungan slăbănog şi negricios, despre care se spunea că e tare agreat de femei pentru anume virtuţi fiziologice, să-i facă prietenei sale o vizită la locul de muncă şi acesta i-a făcut-o atât de bine, că s-a căsătorit cu ea. Această „trădare” l-a necăjit atât de tare pe colegul meu, încât s-a ales cu o depresie nervoasă, manifestată prin insomnie, apatie şi lipsă de apetit, devenind extrem de palid şi de irascibil. Din cauza ei era cât pe ce să nu se prezinte la examenul de licenţă, şi cred că, fără intervenţia mea brutală, ar fi făcut-o. L-am obligat, ameninţându-l cu bătaia, să vină la examen, şi m-a ascultat. Am intrat în sala de verificare odată cu el, făcându-l să-mi arate biletele cu titlurile subiectelor, după care, pe colţul ciornei mele, i-am scris, discret, câteva date ca, pe baza lor, să poată încropi răspunsul potrivit pentru promovare. De depresie s-a vindecat la armată, la Radna – Lipova, după ce ofiţerii l-au pus la eforturi fizice regulate şi la un program de odihnă corespunzător. Acolo a început să facă haz de pasiunea lui faţă de Hanelore, iar sâmbăta şi duminica să fugă din cazarmă cu regularitate, poposind la tatăl său, pantofar în Târnova, lângă meu, de unde venea de fiecare dată cu ţuică, vin, gâşte sau raţe fripte, gătite de mama lui vitregă. Mi le pune a în faţă şi zicea: „ mănâncă mă, leule, că dacă nu erai tu, nu-mi luam examenul de stat” (adică licenţa). Examenele de stat le-am putut pregăti temeinic, cum am spus, vreme de trei luni, definitivându-ne şi dactilografiindu-ne, în acelaşi timp şi lucrările de licenţă. Trebuia practic să dăm examene scrise din două materii şi oral din mai multe, başca susţinerea tezei, aşa ncât această încercare finală n-a fost pentru noi uşoară. Intre timp, unii îşi aranjaseră ploile cu ajutorul partidului, cei făcuţi membri ai acestuia, sau al unor profesori, pentru a rămâne în Cluj, fie la Universitate, fie la Institutul de istorie, sau la muzee. Şi trebuie să fac precizarea că nu întotdeauna capacitatea celor care au fost reţinuţi la Cluj a fost determinantă în selectarea lor, ci şi alte criterii, de natură politică, asupra cărora nu este cazul să mă opresc aici. Oricum, dacă organizaţia de partid sau UTM îţi dădea o referinţă proastă, urma să-ţi iei adio de la un post într-o instituţie dintre cele amintite mai sus. În acel timp, respectiv din martie 1965, la conducerea supremă a ţării a ajuns Nicolae Ceauşescu, şi-mi aduc aminte că, în momentul când l-am văzut la televizor şi l-am auzit vorbind, am avut o mare repulsie faţă de el. Şi asta pentru că semăna izbitor cu fratele mai în vârstă al prietenului meu din copilărie, Constantin sau Ticu Fitero, pomenitul Vasile sau Lică, o lichea de om, care se lăuda de pe atunci că este agent secret al Siguranţei, băgând în sperieţi pe toată lumea.

Aveam să-mi încep, aşadar, cariera de profesor aproape deodată cu cea a lui Nicolae Ceauşescu, de secretar general al partidului, sub auspiciile unor aşteptări de bine, de progres, întrezărite, la începutul domniei celui amintit, dar devenite mai târziu himere şi zădărnicii. In acel an a trebuit să mergem la repartizare tocmai în Iaşi, ca şi cum aceasta nu s-ar fi putut face mai aproape de Cluj, pe trenuri aglomerate şi murdare, sub soarele unei veri toride, căci ne găseam la mijlocul lunii iulie 1965. Mai multe comisii venite de la Bucureşti, pe specialităţi, s-au aşezat în câteva săli ale Universităţii ieşene, împreună cu delegaţii sosiţi de la inspectoratele şcolare regionale, având în portofoliile lor listele cu mediile generale ale absolvenţilor, pentru ca, pe baza acestora să li se atribuie posturile. Nu mai ştiu al câtelea am intrat în sală, dar îmi amintesc că, în regiunea Crişana, pe liste apăreau ca vacante doar posturile din localităţi rurale şi aceasta din motiv că, cele din oraşe nu erau, cum se spune astăzi, vacantate, ele urmând a fi date de către inspectorii colări, la ordinul demnitarilor de partid, agreaţilor acestora. Aşa se face că am luat numire pe post într-o comună de lângă Oradea, Cheresig, tocmai la graniţa cu Ungaria, cu gândul că mă voi căsători cu Livia, care, însă, absolvea facultatea abia peste un an. Pe tren, la întoarcerea din Iaşi, l-am întâlnit pe fostul meu profesor Cornel Pop, acum inspector şcolar-şef la raionul Beiuş, şi el mi-a promis că mă va angaja ca profesor la unul din liceele beiuşene, unde era o catedră de istorie liberă, în acest scop, trebuia să-mi iau concediu fără plată de pe postul primit la repartiţie şi să-l ocup o vreme ca suplinitor, iar din primăvara anului următor, ca titular, pe cel de la Beiuş. Aşa au şi stat lucrurile, dar numai până la un punct, căci definitivarea pe post n-am mai primit-o. Până una alta, însă, prin comisariat, mi s-a repartizat un ordin de incorporare la şcoala de ofiţeri în rezervă de la Radna-Lipova, unde urma să mă prezint pe la începutul lunii august. N-am mai întâlnit acolo pe cei ce ne instruiseră la Cluj, deoarece la sfârşitul anului 1964 pregătirea militară cu studenţii de la zi fusese desfiinţată, ei urmând ca pe viitor să facă armata, nu în timpul studenţiei, ci înainte de intrarea la facultate sau după absolvirea ei, iar foştii ofiţeri o luaseră care încotro. La plutonul unde am fost repartizat aveam comandant pe Virgil Graure, un individ înalt, ciolănos şi foarte brunet, cu figură atletică, milităros şi incult. Vorbea trivial şi agramat, iar ordinile sale erau împănate cu vulgarităţii, ba chiar înjurături. Aşa, de exemplu, când ne dădea o situaţie de luptă obişnuia să spună: „inamicul înaintează dinspre comuna Neiford (în loc de Neidorf) în p… măsii, având cu el 5 tunuri şi 7 mitraliere şi p… măsii mai ştie ce” etc. Etc., astfel încât, de la o vreme, învăţaţi cu alegaţii de acest fel, când începea să spună, referindu-se la un alt caz, că „duşmanul a pătruns dinspre localitatea…” noi ne grăbeam să adăugăm în cor „Neiford în p… măsii”, vrând, astfel, după cum zice românul, să-i luăm vorba din gură. Când îşi dădea seama că facem „spirite de glumă” pe seama lui, zicea: „măi tovarăşi, daţi-o în p… măsii, mă”, după care adăuga, şuierat şi repezit, „al dracului mă, culcat, târâş marş!” II poreclisem Bichila Abebe, după numele unui atlet din Abisinia, campion pare-mi-se la Jocurile olimpice din 1964 de la Tokio. Ne omora cu instrucţia şi, cum ieşeam din cazarmă, situată lângă dealul pe care se ridica Mănăstirea Sfânta Măria Radna şi cimitirul împădurit din apropiere, auzeam comanda „gaze”! Arunci puneam masca pe figură şi porneam în „pas alergător”, gonind aşa până pe dealurile din apropiere, respectiv pe Cioaca Chiciurei şi pe Cioaca lui Filip, unde Graure ne chinuia toată ziua, astfel încât, în pauzele date din oră în oră, de câte 8 minute în loc de 10, ne trânteam în iarbă şi reuşeam să adormim. Câteodată, la câmpul de instrucţie ne controla armele, să vadă dacă toate „piţiguşurile” acestora, cum zicea el, în loc de chiţibuşuri, probabil, sunt curate. Una peste alta, pot zice că acest ofiţer, pe atunci locotenent major, era un tip sinistru. Ne feream să povestim cu el, cum făceam mai de mult cu alţi ofiţeri, şi cum se întâmpla să facă acolo colegii de la alte plutoane, cu ofiţerii lor. Într-o pauză, un absolvent de la facultatea de filologie, care se afla în plutonul şi grupa mea, pe nume Aurel Santa, a încercat să lege cu Bichila o conversaţie, întrebându-1, într-un limbaj mai elevat: „tovarăşu' locotenent major, ce s-ar întâmpla dacă am pătrunde în via aceasta', căci în apropiere se afla, nu-i şa, într-adevăr o vie – „prin efracţie?„, la care ofiţerul a răspuns neelevat, chiar vulgar. „Ce să se întâmple, mă Santa, te-ar prinde proprietarul şi ţi-ar face o p… în cap”. Cu mine în pluton erau colegii Negoiţă Lăptoiu şi Cornel Bucur, dar şi alţii, de la alte facultăţi, ca: Mircea Cosa şi Ilie Gavrilă, absolvenţi ai facultăţii de ştiinţe economice din Bucureşti, Mihai Pândele şi Cornel Viziru, absolvenţi ai celei de cultură fizică şi sport, Gheorghe Şerban şi Ilie Vulpe, ai celei de ştiinţe naturale din Cluj, Silviu Catargiu şi Gheorghe Mihai, ai celei de arte plastice, Rât Bela şi Mircea Pat, absolvenţi ai celei de drept etc.

În primele zile de armată, după ce m-a m tuns, am fugit în oraş şi la întoarcere, când să intru în unitate, prin partea dinspre dealul de lângă mănăstire, am fost prins de patrulă şi ţinut la arest până a doua zi. Pedeapsa nu m-a cuminţit şi am fugit, peste vreo două săptămâni, iarăşi în oraş, trecând peste Mureş în Lipova, pentru a merge la un film. La ieşire am văzut o grămadă de militari, între care şi pe Viorel Faur, mergând pe stradă. M-am vârât între ei, gândind că aşa voi putea intra în cazarmă, fără a fi controlat dacă am sau nu bilet de voie, dar am constatat, cu uimire, prea târziu, desigur, că toţi aceştia erau de fapt prinşi de patrulă, care-i escorta de pe margini. Când am ajuns la podul -singurul de altfel, pe atunci, pe care puteam trece Mureşul la unitate, din Lipova în Radna, le-am strigat colegilor „fugiţi” – şi am rupt-o la fugă, urmat spontan de toţi ceilalţi, în aşa fel încât soldaţii din patrulă, dezorientaţi, nu ştiau după care să se ia. Problema era că trebuia să ne înapoiem în cazarmă şi să trecem peste podul de pe Mureş, la mijlocul căruia se aşezase patrula. Intre noi se găsea un absolvent al Institutului de artă teatrală, pe nume Peter Paulhofer, un neamţ zdravăn, blond, vesel şi guraliv, pe care când îl auzeai nu ştiai dacă vorbeşte serios sau glumeşte. El ne-a salvat, atunci, ajutându-ne în felul următor: s-a întâmplat să vină, claxonând puternic, o maşină a Salvării, iar Peter s-a ghemuit şi s-a făcut dintr-o dată palid, zicând „opriţi-o şi spuneţi să ne ia că mi-a venit rău!” Am procedat în consecinţă şi maşina s-a oprit, iar însoţitorul şoferului ne-a întrebat: „ce-i cu voi, mă, băieţi?” la care i-am răspuns că unui coleg i-a venit rău, rugându-l să ne ducă la cazarmă, unde cel cu pricina va fi internat la infirmerie. Pe pod maşina, burduşită cu noi toţi, vreo 12 cred, a trecut fără nici o problemă pe lângă patrulă, lăsându-ne, la cererea noastră, în apropierea cazărmii, în care am intrat prin spărtura gardului dinspre mănăstire. Lângă acel gard se afla şi un post de santinelă, înconjurat de o adevărată pădure, botezat de către noi Acapulco – şi unde îţi era frică să stai de pază şi ziua, necum pe timpul nopţii. Ieşirile în oraş, erau, un prilej de a face o escapadă la restaurantul din Lipova, sau chiar la Staţiunea de ape minerale, unde se putea asculta muzică şi dansa. La cazarma din Radna, ca şi în alte garnizoane din ţară, de altfel, aprovizionarea cu apă era o problemă. Cea rece venea pe conducte doar la anumite ore din zi, după care lipsea cu desăvârşire, iar baie cu apă caldă puteam face, la fel ca la Arad, doar odată pe săptămână, într-o instalaţie aparte, în spatele curţii flancate de cele trei mari pavilioane sau cazărmi. Pe lângă acestea, mai existau câteva clădiri anexe, magazii de efecte şi depozite de arme, dar şi un mic bufet, cu compoturi, conserve, bomboane şi halva, frecventat de către cei care aveau mai mulţi bani. Masa o luam la parterul unui pavilion, fiind serviţi de femei angajate pentru gătit, cărora, pe rând, unii dintre noi eram obligaţi să le curăţăm cartofii sau zarzavaturile, prilej de a sustrage ceapă şi alte legume, consumate la câmpul de instrucţie, cu bucata de slănină sau de brânză distribuită dimineaţa, ca gustare, păstrată de obicei în sacul cu masca de gaze. Când ni se distribuia slănină, aveam ocazia să mănânc pe săturate, căci cei veniţi din Vechiul Regat refuzau s-o consume. Cea mai grea zi de armată, respectiv din convocarea de patru luni de după facultate, mi s-a părut a fi 20 august 1965. Atunci, îmbrăcat în costum de protecţie antichimică, din cauciuc, cu masca pe figură, cu pistolul mitralieră în bandulieră, încărcătoare, lopată Linemann şi cu mitraliera propriu-zisă pe umeri, grea de 16 kg, a trebuit să execut, vreme de 45 de minute, salturi înainte, la dreapta şi înapoi, pe un teren râpos şi în pantă, până, vorba, bănăţeanului, „era să-mi plesnească bieţii ochi”, în primele zile după încorporare am remarcat, în sala de mese, că femeile care ne găteau şi ne serveau erau foarte urâte. Odată cu trecerea timpului, datorită izolării ce ni se impusese, şi ca atare a lipsei contactului cu civilii de afară, acestea au început să nu ni se mai pară chiar aşa de urâte, ba în ultimele zile de armată, pe unele dintre ele le vedeam chiar frumoase. Pe mine m-a vizitat, într-o duminică, Livia, împreună cu soră-mea, şi ne-am dus în staţiune la Lipova, unde ne-am ospătat împărăteşte, cu grătare şi bere. A doua zi la raport, un ofiţer, căpitanul Uţu, scund, îndesat, cu o figură de asiatic plin de cruzime, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat, cu o voce moale, plictisită: „Mă, Mihoc, mă, unde-ai fost, ieri, mă?” la care am răspuns: „am fost învoit în oraş”, iar el, tot moale şi de astădată parcă înfundat: „cine era, mă gagica aceea mică cu ochii albaştri de lângă tine?” I-am răspuns că e prietena mea, după care, plictisit şi încetişor, m-a întrebat: „ai ciugulit-o?” înţeleagă cine ce-o vrea din aceste întrebări, dar eu consider că punătorul lor ar fi meritat cel puţin 4-5 perechi de palme, dacă nu şi vreo doi pumni. Dacă mai punem la socoteală şi felul de a ne da reperele la exerciţiile plutonului de infanterie în apărare, într-un mod extrem de vulgar, impresia despre acest ofiţer s-ar putea contura mai bine. Astfel, el spunea, tot plictisit, „reper unu, copacul cu coroana rotată, reper doi, pata galbenă din teren, reper trei casa cu acoperiş roşu” şi în fine, reper patru, furnica care se scarpină la c… stâng„. Cu comandantul de companie, un maior de infanterie numit Dragomir, ne întâlneam destul de des. Era un ins dolofan, nu prea înalt, brunet, cu parul creţ, cu buze groase şi o puternică groapă în bărbie, ceea ce indica lipsă de răutate dar şi de voinţă. Umbla cam şleampăt şi vorbea sacadat, nesigur, temându-se să nu facă greşeli de exprimare. Ne strângea, după masa, după ce veneam de la câmpul de instrucţie, într-o „sală de studiu„ destul de mică, unde, datorită lipsei acute de apă şi, pe cale de consecinţă, a igienei corporale, stăpânea întotdeauna un miros puternic de transpiraţie şi picioare nespălate. Acolo ne vorbea despre tot felul de chestiuni, de ordin militar, împănându-şi expunerea cu exemple copilăreşti-naive. Într-o zi ne-a vorbit de vigilenţă şi ne-a spus că, odată, cândva, la Braşov, un soldat era de santinelă pe Tâmpa, chiar în noaptea de Anul Nou. El n-a respectat dispoziţiile privind ţinuta în post, n-a fost adică vigilent, şi s-a aşezat pe o buturugă din apropierea gheretei regulamentare, pe care n-ar fi fost voie s-o părăsească. Soldatul a privit, apoi, spunea maiorul nostru, în timp ce noi ne uitam la el ca nişte copii tâmpiţi, prefăcându-ne interesaţi de naivităţile debitate, spre oraşul puternic luminat, unde toţi petreceau fericiţi, şi ridicându-se brusc de pe buturugă, cu arma în poale, a spus: „f. mama măsii, cum nu sunt şi eu în oraş să beau o bere! In acel moment„, a continuat maiorul, „arma s-a descărcat, datorită faptului că trăgaciul se agăţase într-o creangă, omorându-l pe loc„. Eu stăteam aplecat pe masă, cu faţa spre el, cu capul sprijinit pe dosul palmelor, făcându-mă interesat de povestea lui şi văzându-mă aşa, a adăugat: „vezi, tovarăşu Mihoc, unde poate duce lipsa de vigilenţă. Şi de câte ori ţi-am atras atenţia că nici dumneata nu dai dovadă de ea„. La aceasta eu am spus, oarecum compătimitor, „săracul ce soldat. Şi n-a fost nimeni lângă el să-i dea primul ajutor„, iar maiorul: „nu, nimeni, căci dacă era poate nu murea„, la care eu, prefăcându-mă oarecum mai serios”, „Da atunci, nu vă supăraţi, dumneavoastră de unde ştiţi ce a zis el când s-a ridicat în picioare şi a privit spre oraş?” Pus în încurcătură, şi roşindu-se tot, Dragomir a zis, la început încet, „ei acum şi dumneata…!” apoi a zbierat: „Drepţi! Neruşinatule! Culcat…!” Nu puteam să-i port pică pentru astfel de gesturi maiorului Dragomir, izvorâte din slăbiciune, nu din răutate, ba pot spune că, o dată, într-o altă zi, legată de altă întâmplare, mi-a fost milă de el. Am mers atunci la poligon şi s-a nimerit să cad la tragere în serie cu el, având ca observator un colonel de stat major, înalt şi ţanţoş, impresionat, în bine sau rău, la orice reuşită sau nereuşită a trăgătorilor. Eu am lovit ţintele mele cu primele cartuşe trase, în timp ce maiorul nu, atrăgându-şi reproşurile colonelului, care, din spatele său, zicea, cu voce tare: „aşa, mă răscăcăratule, dă-i pe lângă ţintă, că uită-te cum a tras băiatul acesta, iar tu, boule, nu eşti în stare s-o loveşti!” Auzind acestea am tras repede şi în ţinta maiorului, în timp ce el, umilit, începuse să tremure ca apucat de friguri. Când, în fine, s-a terminat „şedinţa de tragere”, l-am văzut stând deoparte, asudat, cu o mină de om sfârşit. M-am apropiat, atunci, de el şi i-am zis: „nu fiţi supărat, tovarăşe maior, că nu dumneavoastră v-aţi făcut de râs, ci colonelul, căci vorbele acelea nu-l onorează”. Nu ştiu ce-a înţeles din spusele mele, dar din acel moment parcă s-a comportat mai omeneşte cu noi, iar mie nu mi-a mai venit niciodată să râd de el, socotindu-l un om azvârlit de soartă acolo unde nu trebuia, căci numai figură de militar, în înţelesul adevărat al cuvântului, n-avea. Exista, printre ofiţeri şi tipuri de oameni mai băţoşi, mai milităros! Unii vulgari, iar alţii corecţi şi parcă mai deştepţi. Dintre cei milităroşi, dar vulgari, se distingea maiorul Micu, de la compania a Vl-a, care, mai ales seara, la apel, îşi dresa parcă subalternii, spunând: „în seara aceasta compania a Vl-a a maiorului Micu prezintă raportul din poziţia culcat”, iar dintre cei mai corecţi şi deştepţi, locotenent-colonelul Harizomenov, un om brunet, voinic şi păros, cu ţinută marţială, căruia, într-o aplicaţie, i-am aruncat, din greşeală, o petardă în cap, precum şi locotenent-colonelul Scrieciu, comandantul garnizoanei, un bărbat foarte înalt şi foarte solid, care venea la groapa de nisip, ridicând în faţa noastră cele mai grele haltere, în realitate noi, subordonaţii acestora, ca şi cei ai maiorului Dragomir de la compania mea, a V-a, nu puteam să îndeplinim anumite ordine absurde, întrucât, la apelul de seară, pentru că era vară, aproape toţi veneam în izmene, îmbrăcaţi fiind doar cei din faţă, unde cădea lumina din nişte becuri prăpădite, de 25 sau 40 de volţi, în aceeaşi ţinută, şi de multe ori chiar în pielea goală, cu prosoapele pe după gât, obişnuiam să mergem sâmbăta după masă, la baie, priviţi din gea murile bucătăriei, cu coada ochiului, cum se zice, de femeile de acolo, care nu se jenau de noi, şi nici noi de ele, şi cred că nici n-aveam de ce, pentru că toţi eram frumoşi, întrucât eram tineri şi sănătoşi. La baie, totul mergea strună, adică repede, uneori întâmplându-se să rămânem doar săpuniţi, fără a reuşi să apucăm a ne stropi şi cu apă caldă. Dar ce conta? Principalul era să putem zice c-am fost la baie, şi mai ales subofiţerii să raporteze ofiţerilor că şi-au făcut datoria. La Radna m-am împrietenit cu Corneli u Bucur şi cu Negoiţă Lăptoiu, colegi de grupă şi pluton, împărţindu-ne, între noi, bucuriile şi necazurile, puţine pe atunci, ce e drept, dar şi pachetele primite de acasă. Seara făceam gimnastică la aparatele din curte, cu absolvenţii facultăţii de sport, sau ne hârjoneam pe pajiştea de acolo, organizând un fel de trântă sau paner aţiu, la care, fără modestie, eram cel mai bun. Bun era, însă, la acest sport şi Negoiţă Lăptoiu, dar întrecerea dintre noi era benignă, lipsită de încrâncenare. Prin curte şi prin sălile cazărmii, mă întâlneam, aproape zilnic, cu Viorel Horj, Nelu Dărăbăneanu, Pavel Cociuba şi Mircea Toca, repartizaţi la alte plutoane, cei doi din urmă la un loc cu poetul timişorean Şerban Foartă, un ins negricios, cu toţi dinţii puşi, al dracului de deştept. Discuta mereu în contradictoriu cu Mircea Toca, şi din conversaţiile lor rezulta că Şerban Foartă avea întotdeauna dreptate, întâmplare care l-a făcut, într-o bună zi, pe Pavel Cociuba, aflat pe aproape, să-l interpeleze, pe cel dintâi, cam aşa: „ Ascultă, barde, cinci ani am crezut că e ceva de capul tău, dar acum văd că eşti un căcăcios, incapabil să câştigi o polemică cu urâtul acesta”, arătând înspre Şerban Foartă. „Dacă mâine nu câştigi polemica cu el”, a mai spus Cociuba, „te cotonogesc de te ia Dracul”. Ameninţarea nu părea o glumă, şi ea l-a făcut pe Mircea Toca să vină la mine şi să-mi relateze, obidit, ce a păţit, rugându-mă să fac ceva ca să-l scap, ba dacă nu e încotro să-l bat pe Cociuba. M-am şi dus în grabă la acesta să-l întreb cum devine chestia cu ameninţarea şi mi-a spus, mai în glumă mai în serios, că era decis să-l bubuie pe Toca, dar că, după ce s-a calmat, s-a răzgândit. In cazarmă îşi făcuse apariţia încă o figură, între ofiţeri, un locotenent-colonel, pe nume Constanţi nescu, aproape de pensie şi cam găgăuţă, pe care-l porecliserăm moş Ţepuşă sau moş P… Avea, desigur, o oarecare cultură, superioară celorlalţi ofiţeri, dar în orice caz nu una militară. Râdea tâmp, tot timpul, şi dacă te întâlnea prin curte te întreba, în mod invariabil, să-i spui cine a fost Rhea Silvia. Se temea foarte tare de inspecţii, mai ales că se tot vorbea că va veni pe acolo un general de la Direcţia Politică Superioară a Armatei, pe nume Mircea Herescu, vestit pentru severitatea lui. Într-o bună zi, în sfârşit, generalul a venit şi după un control sau o revistă a ţinutei şi cunoştinţelor noastre, efectuate pe platou, în curtea cazărmii, s-a retras în clădirea comandamentului, împreună cu un grup de ofiţeri, în frunte cu comandantul garnizoanei, locotenent-colonelul Scrieciu. În acel moment, actorul Viorel Comănici, aflat şi el cu noi la Radna, ca militar, l-a întâlnit pe moş P… prin curte şi, prefăcându-se foarte aferat, l-a întrebat: „tovarăşu colonel, nu ştiţi unde e Mircea?”, la care acesta, cu gura deschisă într-un zâmbet larg de bunăvoinţă crispată, a replicat: „Care Mircea? Generalul?” „Da, Mircea Herescu”, a continuat actorul, făcându-se că se îndreaptă către comandament, „căci suntem prieteni şi mi-e dator cu nişte bani de luna trecută, când am jucat poker împreună”. Moş P… a luat o figură deferentă, şi bineînţeles, plin de politeţe, l-a oprit să intre în comandament. De atunci îl trata pe Comănici de la egal la egal şi acesta, făcându-se a nu şti să păstreze măsura, glumea cu el grosolan, spunându-i, în timp ce-l lovea peste umeri sau peste spate, repetat şi din ce în ce mai puternic: „bată-vă, să vă bată, tov. Colonel, da şmecher mai sunteţi”, până ce îi zbura cascheta de pe cap.

În Radna existau cum am spus absolvenţi de la toate facultăţile, mulţi de la Conservator, unii deveniţi mai târziu celebrităţi, ca de exemplu Richard Oschanitzki sau Heintz Aker. Cu ei s-a putut organiza, ad-hoc, un spectacol muzical nemaipomenit, cu orchestră de muzică clasică şi uşoară, cu celebrităţi vocale remarcabile, cel mai apreciat fiind, în mod paradoxal, un gurist de la Oradea, Alexandru Jakob, absolvent al facultăţii de sport, care ne-a cântat minunat, între altele, melodia Amintiri, Amintiri. De altfel, la staţia de radio difuzare din unitate toată ziua se cântau melodii italieneşti de muzică uşoară, între care reţin E carnavalle în cita şi Non anâare. Câteodată făceam şi de gardă, fie în unitate, la amintitul post Acapulco, de lângă mănăstire, fie la depozitul de carburanţi, nu departe de Lipova, în apropierea comunei Cladova, până la care, de la acesta, era totuşi o distanţă apreciabilă. La corpul de gardă de lângă depozitul amintit, ne-am dus aprovizionaţi cu mâncare şi băutură, interzisă de regulament, iar pe timpul veghei, după ieşirea din post, ne-am urcat pe nişte dealuri din apropiere, plantate cu vii pe rod şi ne-am umplut câteva foi de cort cu struguri albi, mari cât purceii de lapte, cum se zice la ţară, după care ne-am pus pe ospătat. Urmarea a fost că unii dintre noi, dar nu eu, s-au îmbolnăvit de diaree, împreună cu trei colegi unguri, Baricz, Zerin şi Moldovan şi cu un altul român, amintitul Santa, am organizat o escapadă sau o deplasare până în comuna Cladova, pe un drum în serpentine, printre dealuri împădurite. Acolo Baricz, un secui simpatic şi deştept, absolvent de filologie, avea un frate căsătorit cu fiica unei văduve destul de înstărite, căci, aşa cum am putut observa, dispunea de o casă frumoasă şi anexe solide. Am ajuns, cam beţi, la acesta în jurul orei 24. Am bătut la poartă, iar soţia şi soacra sa s-au sculat şi ne-au pus pe masă de toate, ţuică, vin slănină, brânză, pâine şi ceapă, ospătându-ne temeinic. Au tăiat şi un cocoş şi după ce am mâncat pe săturate, ne-am întors la corpul de gardă, nu fără ca Zerin să-şi piardă capela sau boneta, obligându-mă să mă întorc spre ziuă după ea, pentru ca nu cumva ofiţerul de la corpul de gardă central să afle ce am făcut. Ne-am eliberat în 29 noiembrie 1965, nu înainte de căderea primei zăpezi. De altfel în zonă se făcuse frig, şi de aceea începuserăm să ducem în domnitor, sus la etajul II, lemne lungi, pe care le tăiam ad-hoc cu joagărul, şi apoi le crăpăm cu toporul, pentru a face foc ca să ne încălzim. In ajunul plecării acasă se punea problema „completării”, adică a recuperării prin furt de la cei încorporaţi după noi a unor efecte pierdute, centuri, măşti de gaze sau încărcătoare, pe care altfel pierzătorii trebuiau să le plătească. Colegul meu, Nelu Dărăbăneanu se afla între aceştia din urmă, căci i se furase masca de gaze tocmai când să ne eliberăm. A venit la mine şi mi-a spus ce a păţit, amintindu-mi că va trebui să dea, pentru ea, 800 de lei, o sumă enormă pentru punga noastră şi de altfel pentru oricine, căci era salariul pe o lună al unui muncitor.

A În rastelul unde ne ţineam armele, încărcătoarele şi măştiJe, exista un dulap special, cu efectele ofiţerilor. M-am gândit, atunci, că cel mai potrivit ar fi să iau masca de gaze a maiorului Dăncescu şi să i-o dau prietenului Nelu, care urma să predea la magazie tot cazarmamentul. Aşa am şi procedat, convins fiind că ofiţerul nu o va plăti, ci va găsi o modalitate să facă rost de alta. El a observat lipsa ei tocmai după ce noi predaserăm tot ce aveam asupra noastră şi primiserăm hainele civile, aşa că scandalul pe care l-a făcut a fost zadarnic. Ca să nu facem zgomot în unitate, sau să provocăm cine ştie ce revoltă împotriva ofiţerilor, s-a găsit de cuviinţă, cu acceptul oficialităţilor din oraş, desigur, să se întrerupă curentul peste tot. Am ieşit, astfel, din cazarmă, seara, pe întuneric, şi ne-am strâns cu toţii la gară, de unde urma să pornim, în toate direcţiile, căci între orele 17-19 prin Lipova treceau mai multe trenuri. Primul popas în drumul către casă l-am făcut la Oradea, la soră-mea Florica, studentă la filologie în anul I, iar a doua zi seara am ajuns la Beiuş. La armată slăbisem vreo 5-6 kg, dar aveam o condiţie fizică nemaipomenită, astfel încât cred că aş fi fost în stare să alerg în continuu 4-5 ore. De fapt nu împlinisem nici 23 de ani, şi regimul de la armată, cu instrucţia, marşurile şi alergările sale, nu făcuse decât să mă întărească, să-mi dea o foarte mare rezistenţă la efort, chiar dacă pierdusem ceva în greutate PROFESOR LA LICEUL DIN BEIUŞ Mă îndreptam către casă plin de emoţie, căci urma să intru în serviciu ca profesor suplinitor pe post, la Şcoala medie nr. l din Beiuş, actualul liceu Samuil Vulcan. Pe vremea aceea toţi absolvenţii numiţi de minister pe un post în învăţământ, la sosirea în localitatea respectivă aveau drept să încaseze o primă de instalare, egală cu salariul de pe o lună. Eu, însă, nu m-am prezentat la postul din Cheresig, unde cum am spus, fusesem repartizat şi ca atare n-am luat acei bani, deşi alţii în situaţia mea o făcuseră. In acest scop se duceau unde fuseseră repartizaţi, luau prima de instalare, după care îşi cereau concediu fără plată şi obţineau, cu acceptul inspectoratului şcolar, o suplinire pe un alt post, acolo unde socoteau că le este mai bine.

Oricum, şansa de a preda, de la început, Ia un liceu şi nu la oricare, ci la unul de renume, unde studiasem şi eu, avea darul să mă mulţumească, să-mi zgândăre orgoliul, îmbrăcat cu ceea ce aveam mai bun, într-o zi de luni dimineaţă, cred că prin 2 decembrie 1965, m-am prezentat la şcoală, la domnişoara directoare Letiţia Ramonţeanu, o femeie de 52 de ani, înaltă, impozantă, cu un cap mare şi o faţă lată, pe care se mai păstrau urmele unei frumuseţi, acum veştejite. M-a primit cu amabilitate, spunându-mi să-mi notez orarul cu clasele la care urma să predau. Pe majoritatea dascălilor îi cunoşteam, căci îmi fuseseră profesori şi trebuie să spun că au avut, la început, faţă de mine, o atitudine corectă, colegială, care, însă, cu timpul s-a schimbat treptat, poate şi din vina mea, întrucât nu eram dispus a le face curte şi nici măcar a trece sub tăcere, atunci când se impunea, pornirea de a le da replici contondente, necruţătoare. Şi ocazii s-au ivit în scurtă vreme, efectul lor repercutându-se, în final, asupra statutului meu viitor, căci de pe urma lor n-am primit, în primăvara anului următor, titularizarea pe post promisă, aceasta acordându-i-se unei doamne dintr-o altă localitate.

Intrarea la catedră, sau în meserie, a însemnat şi sfârşitul unei epoci, cea a dulcei iresponsabilităţi, care făcea loc unei situaţii noi, de responsabilizare faţă de propria mea persoană, pentru un viitor lung, cu reuşite şi decepţii, cu lovituri menite a mă învăţa întotdeauna câte ceva nou, nemaicunoscut, dându-mi ceea ce se cheamă experienţă de viaţă. Aveam o mulţime de clase, cu elevi mari, de vârstă apropiată cu a mea, cu fete frumoase, potrivite a le face curte, însă statutul de dascăl îmi interzicea acest lucru. M-am simţit, de aceea, oarecum frustrat şi, de ce să n-o spun, mai bătrân, rupt din conduita firească a vârstei, făcând pe gravul, când de fapt, după pornire şi aspect fizic, nu mă deosebeam cu nimic de discipolii mei, mulţi devenindu-mi, peste ani, prieteni apropiaţi sau chiar colegi. Ştiu precis că multe eleve se îndrăgostiseră de mine şi de colegul Viorel Horj, ajuns şi el profesor la acest liceu, căci unele îmi trimiteau scrisori pătimaşe. Câţiva, şi nu puţini, dintre colegii mei ştiau că nu sunt indiferent la sexul frumos, ba chiar mai mult, că mă pricepeam să cultiv relaţiile cu reprezentantele acestuia. Nici unii, însă, nu cred să fi ştiut că, în toată cariera mea de dascăl, nu prea lungă ce e drept.

— Căci mi-a ocupat doar anii de început şi de sfârşit sau de către pensie a profesiunii, nu m-am făcut de râs cu practicarea unor relaţii nepotrivite statutului de dascăl. Şi aceasta nu pentru că n-aş fi fost tentat, ci pentru că autocenzura m-a oprit, socotind că ele ar fi ieşit la lumină şi că astfel m-aş fi compromis. Am ţinut, deci, mult, din acest punct de vedere, la prestigiu, temându-mă că acte ca cele de mai sus mi l-ar fi putut ştirbi. Ca profesor tânăr trebuia, nu-i aşa, să particip la întrunirile tovărăşeşti sau la seratele dansante ale elevilor, alături de două colege profesoare, tinere şi ele. Acolo făceam mari eforturi să mă abţin de la a le invita pe eleve la dans, de frica unor comentarii răutăcioase, care în final ar fi putut avea efecte grave pentru mine. Atmosfera provincială din oraş, cu grupuri şi grupuscule formate pe baza unor interese personale, de multe ori inavuabile, nelipsind, dintre acestea, nici cele bazate pe o aglutinare determinată de relaţii amoroase între componenţi, făcea ca între intelectualii tineri şi cei vârstnici să existe o cezură uşor decelabilă. Dintre cadrele de la Şcoala medie nr. l sau liceul unde predam eu se distingea, atunci, familia de basarabeni Harabagiu, Adrian şi Marieta, el profesor de ştiinţe naturale, făcut la fără frecvenţă din preot ortodox răspopit, iar ea de limba rusă, cu o şcolarizare similară, amabilă, frumoasă din cale afară şi darnică până peste măsură, admirată şi dorită de toţi bărbaţii din urbe. Primul, adică Adrian, era un tip linguşitor, obsecvios, zâmbăreţ şi, după părerea mea, gata să vândă pe oricine, nu pentru cei 30 de arginţi ca în Biblie, ci doar pentru un blid de linte. Era implicat în tot ceea ce însemna relaţii cu publicul sau mişcare culturală, între care se remarcau, pe atunci, aşa-numitele dialoguri la distanţă, un fel de concursuri cultural-artistice între localităţi sau judeţe, prilejuri de omagiere scârboasă a regimului comunist, dar câteodată şi de descoperire de talente. Asta, însă, pe lângă favorizarea amantlâcurilor şi, pe cale de consecinţă, câteodată chiar a destrămării cuplurilor, în ce mă priveşte, trebuia să suport atitudinea paternalist condescendentă a unui profesor mai vârstnic, onctuos şi plin de superbie, cu o pregătire profesională acceptabilă, pe nume Constantin Duma Suceveanu, un evreu românizat din Moldova, şeful catedrei de istorie din liceu. Acesta făcea eforturi să se pună bine cu oficialităţile, adică cu partidul, care-l probozise, prin anul 1948, cu o arestare de câteva săptămâni, urmată de un transfer de la Liceul Samuil Vulcan la o şcoală prăpădită din comuna Pomezău, de unde se va alege mai târziu, de la câţiva răutăcioşi, cu porecla de Constantin Duma Pomezeanu. Era un bărbat de talie sub mijlocie, brunet, cu faţa tăiată energic, care îmi aducea aminte, culmea, de cea a mareşalului Ion Antonescu, văzut în câteva fotografii mai vechi, elegant şi preţios, vorbind graseiat, parcă imitându-l pe lorga. Nu i se putea nega ataşamentul faţă de istoria poporului român, şi nici patriotismul, deşi odată, când, neştiind că e evreu, l-am insultat, în faţa lui, pe istoricul-politruc evreu Mihail Roller, m-a făcut să înţeleg că atitudinea mea îl deranjează foarte tare, îndepărtându-se, de atunci, de mine şi încercând să-mi creeze, în şcoală, o atmosferă neplăcută, ceea ce în cercul colegilor mei nu era un lucru prea greu. În pauze obişnuia să mă întrebe, auctorial, dacă am conspectat nu ştiu ce, din nişte reviste de istorie sau de pedagogie, avertizându-mă, premonitoriu, că ne va veni inspecţie de la regiune. Pe lângă aceasta, m-a pus să fac o lecţie deschisă, cu recapitulare din materia predată de el, până a nu fi sosit eu din armată, iar la analiza ei a încercat să-mi găsească nod în papură, spunând, atunci când ceilalţi dascăli participanţi mă lăudau, inclusiv cei din întreg raionul, adică din localităţile din jurul Beiuşului, invitaţi şi ei, că am făcut o greşeală grozavă, şi anume aceea de a fi pronunţat, în loc de Ioan de Hunedoara, cum scria în unele manuale, lancu de Hunedoara. I-am replicat, în faţa tuturor, că de fapt el greşeşte, pentru că numele corect al regentului şi comandantului de oşti în discuţie nu era şi nu putea fi loan, ci lancu, din motiv că cel din urmă avea un frate pe care-l chema loan. La auzul acestei aserţiuni, Duma a primit la faţă culoarea ficatului fiert, şi a declarat, ex abrupto, că dacă ceea ce spun eu e adevărat, atunci el îşi va rupe diploma în faţa noastră. Văzând aceasta, toată asistenţa, inclusiv cei doi directori adjuncţi, Nicolae Ţucra (1911-2003) şi Ilie Crăciun (1914-1999), s-a emoţionat, aşteptând să se aducă, de la bibliotecă, o lucrare, pare-mi-se a lui Cămil Mureşan, despre lancu de Hunedoara, unde se publica şi un arbore genealogic al acestuia, spre a vedea cine are dreptate. Din păcate pentru Duma, am avut eu, şi nu m-am sfiit să-l îndemn să facă ceea ce a spus, adică să-şi rupă diploma. N-a rupt-o, desigur, ci a bălmăjit ceva plin de „rrr” uri, după care întrunirea s-a întrerupt, iar el s-a dus, cum se zice, să-şi consume înfrângerea şi să adune în suflet un plus de otravă faţă de cea care o purta dinainte în sine, gata s-o împrăştie în jurul său, oricând era vorba de cadrele noi, şi mai ales despre mine. Bietul Constantin Duma Suceveanu a murit înainte de a se pensiona. Poate că într-o ţară cât de cât normală, aşa cum era România interbelică, el ar fi ajuns un profesor excelent. Nu neg faptul că unii-l considerau aşa, dar eu, în subiectivitatea mea, l-am văzut cu alţi ochi. Într-o zi, l-am auzit cum se lăuda în cancelarie că n-a întârziat în viaţa lui la ore. Peste câteva zile a repetat afirmaţia în faţa inspectorului şcolar de raion, şi acest lucru m-a făcut să iau ad-hoc decizia de a-l încuia în WC. De fapt, în pauza mare, intra de fiecare dată acolo, adică într-o cămăruţă cu două despărţituri, pentru femei şi bărbaţi, din dreapta uşii care ducea din cancelarie sau sala profesorală, către clase. Aceasta avea o uşă din scândură foarte groasă şi un zăvor sau închizător masiv, prins de ea cu şuruburi solide, care se închidea pe dinafară. L-am pândit, deci, şi trosc, pleosc, l-am închis în WC, după care am fugit în cancelarie şi am deschis difuzorul la maximum, ca să nu se audă eventualele bătăi ale învăţatului în uşa umblătoarei, întâmplarea a făcut că, în ora aceea, dascălii au intrat la clase prin curte, nemaitrecând pe lângă WC, şi Duma a rămas acolo mai mult de o jumătate de oră, eliberat, în cele din urmă, de secretarul şcolii Ioan (Ionică) Coroianu. A făcut un tărăboi enorm, şi a pretins directoarei să cheme la faţa locului „organele de specialitate”, care să ia amprente pentru a-l descoperi pe făptaş. Cam zâmbind, aceasta i-a zis să fie serios, iar Vasile sau Lică Pop a adăugat: „măi, Costică, poate te-ai închis tu, trântind prea tare uşa”. Duma a bănuit că eu aş fi făptaşul, dar neavând dovezi, şi-a înecat în sine suspiciunea. Peste vreo 15-16 ani, când l-am întâlnit, m-a invitat la o cafea şi m-a întrebat brusc, în timpul unei conversaţii pe altă temă, „Drragă Blaga, spune-mi drrept, aşa-i că tu m-ai închis atunci în closet?!” L-am privit în ochi, şi i-am confirmat bănuiala, după care a zis: „am ştiut asta de la bun început, darr n-am avut nici o dovadă”. Peste puţină vreme a murit, în urma unei boli ciudate, după cum însuşi spunea, când aceasta a apărut, celor din jurul său părându-li-se că ar fi suferit de leucemie. Pentru aversiunea care a avut-o faţă de mine nu i-am purtat nici o ranchiună, şi după ce m-am mutat la Oradea, a venit la muzeu şi mi-a dat un articol să mijlocesc tipărirea lui în revista Crisia. L-am şi predat colegului Viorel Faur, pe atunci şeful secţiei de istorie de la Muzeul Ţării Crişurilor, dar nu mai ştiu ce s-a ales de el. În treacăt fie spus, Duma s-a purtat urât şi cu Faur, pe când acesta era dascăl în comuna Ghighişeni, de lângă Beiuş, criticându-l pentru te miri ce, la diferite întruniri sau cercuri pedagogice, cum se numeau pe atunci.

Revelionul 1965/1966 l-a m petrecut împreună cu Li via la Şcoala medie nr.2 din Beiuş, astăzi Colegiul Gheorghe Bolcaş, în mijlocul colegilor profesori, cu o oarecare stânjeneală, datorită diferenţei de vârstă, în primul rând, şi faptului că prietena mea nu-i cunoştea decât pe puţini dintre participanţi. Părinţii mei n-o prea agreau, şi de aceea, cât a stat la Beiuş, adică o zi sau două, a dormit la unchiul meu după mamă, Alexandru sau Sandrea. Atitudinea lor, dar şi o rezervă a mea interioară, m-a făcut să renunţ mai târziu la ea, nu înainte de a mă face bine de ruşine în faţa părinţilor săi, când, după ce o cerusem în căsătorie, am fugit pur şi simplu într-o noapte de acasă de la ei. Venisem, în toamna lui 1966, după ce nu mi s-a aprobat titularizarea pe post la Beiuş, la Oradea, cu gândul să merg la Cheresig, acolo unde eram titular, ea urmând să suplinească o catedră în Toboliu, o comună vecină, întrucât nu primise repartizare, pentru că n-a promovat examenul de licenţă. M-am şi dus, împreună cu Livia, cu trenul la Cheresig şi am vizitat şcoala, aflată pe atunci într-o clădire veche, mizerabilă, cu o curte plină de căcaţi, care mi-a făcut o impresie proastă. Din Oradea era aproape imposibil de făcut naveta la Toboliu sau Cheresig, singura soluţie fiind cea de a locui acolo, aşa cum propunea prietena mea, bineînţeles dacă ne-am fi căsătorit. M-am întors din Cheresig în după masa aceleiaşi zile, cu sufletul îndoit în faţa a viitorului ce mă aştepta şi am rămas peste noapte la părinţii Liviei, bucuroşi oarecum că fiica lor urma să se mărite cu mine. Eu m-am culcat într-o cameră, aproape de uşă, iar Livia cu maică sa şi cu sora ei Mariana, în alta, în timp ce tatăl lor era de serviciu la gara din Velenţa, unde lucra ca magazioner. După câteva ore de frământări, m-am îmbrăcat în linişte, mi-am luat valiza cu haine, şi am părăsit casa părinţilor prietenei mele pe furiş, ducându-mă la gara din Velenţa. Mi-am luat bilet şi am ieşit afară, aşteptând trenul de noapte spre Beiuş, nu pe peron, unde m-ar fi putut zări tatăl Liviei, ci aproape de cimitirul evreiesc, în fine, în tren m-am întâlnit cu poetul Gheorghe Pituţ, care venea de la Bucureşti şi i-am povestit, pe îndelete, ce-am păţit şi ce am făcut. A fost, din partea mea, o comportare urâtă faţă de acea fată şi de familia ei, dar n-am avut ce face, căci a trebuit să ascult, aşa-zicând, vocea interioară a instinctului meu intim, care mă îndemna să plec, adică să las totul baltă. Peste câteva luni Livia avea să se căsătorească cu un maistru de sonde, pare-mi-se, şi, vorba lui Petre Ispirescu, dacă n-au murit, şi ştiu că nu, trăiesc şi astăzi fericiţi, în ce mă priveşte am evitat, fugind din casa părinţilor ei, a face un gest dăunător ambelor părţi, pentru că în astfel de situaţii, actanţii trebuie să simtă că pot trăi unul cu altul până şi îritr-o insulă pustie, ceea ce cu noi, respectiv din punctul meu de vedere, atunci şi acolo, nu era cazul. O singură dată în viaţă am simţit că aş fi apt pentru a sta izolat, totdeauna, cu o anumită persoană oriunde în lume, şi celei în cauză eram în stare, să-i ofer şi sângele meu. Am intrat cu ea, o dată şi undeva, într-o florărie să-i cumpăr o floare şi, fără măcar a clipi din ochi, în ciuda faptului că eram, pe atunci, foarte sărac, i-am oferit un buchet enorm, respectiv toate freziile din acea prăvălie.

După revenirea la Beiuş, n-aveam decât să rămân în continuare suplinitor la şcoala la care predasem în anul precedent, şi am rămas. Pentru mine predatul era o chestiune foarte uşoară, deoarece aveam un bagaj de cunoştinţe, zicea lumea, temeinic, eram volubil şi degajat, astfel încât, ori de câte ori eram asistat la ore, mi se aduceau numai laude şi niciodată imputări. Când corectam tezele, şi numai la un singur an de studiu, de exemplu, aveam vreo patru clase, cu câte 28-30 de elevi, ţineam minte toate notele date, astfel încât citeam numele elevilor din catalog, în ordine alfabetică, în timp ce ei se ridicau, pe rând, în picioare, iar eu le spuneam fiecăruia, din memorie, nota care a primit-o la teză. Prin martie 1966 am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, Doina Novac, în oraşul Stei, la un spectacol, pe atunci elevă în clasa a Xl-a. Cu ea aveam să mă căsătoresc peste doi ani şi jumătate şi să am două fiice, Luminiţa Mariana şi Corina, una absolventă a Facultăţii de teologie-istorie, în prezent conservator la Muzeul Ţării Crişurilor, şi cealaltă a Facultăţii de medicină din Cluj, astăzi medic primar cardiolog la Oradea şi doctor în ştiinţe medicale. Din păcate între mine şi soţie s-au ivit, pe parcursul anilor, neînţelegeri ireconciliabile şi, după 20 de ani, adică în 1988, ne-am despărţit.

La liceu se organizau adesea banchete, cu participarea notabilităţilor, în speţă a prim secretarului de raion Alexandru Clepce şi a secretarului cu propaganda Benjamin Partely. Primul, de meserie tinichigiu, era un ins arătos, cu părul creţ, brunet, cu o faţă plăcută, şi dacă n-ar fi avut un râs crispat, ar fi trecut printre bărbaţii frumoşi ai oraşului. Era, însă, incult şi influenţabil, dar bun la suflet. Obişnuia să vorbească neaoş, în dialect local, dând sentinţe şi sfaturi care nu suportau replici, îndată ce ne-a zărit, pe mine şi pe Horj, prin liceu, unde venea periodic, deşi el personal nu studiase acolo niciodată, ci la şcoala de meserii din Beiuş, fiind şi ucenic la tinichigiul losif Klein, ni s-a adresat cam aşa: „mă, băieţi, mâne să veniţi la mini la birou să vă faceţi cereri de înscriere în partid, că voi sunteţi binşeni de-ai mei.” Aşa am devenit membrache, cum zicea un văr de al meu, adică plătitor de cotizaţie şi asistent la minciuni vreme de 23 de ani. Nu zic nici că m-a forţat cineva să devin membru al partidului comunist, nici că-mi pare rău. N-am publicat, însă, nici un cuvânt de care să-mi fie ruşine şi prin urmare pe care să-l regret, deşi mi s-au tipărit multe articole, ba chiar o carte, şi înainte de 1989. Partely Benjamin era un hojmalău de om înalt şi deşirat, de vreo 1,90 m, cu o figură de grenadier prost din armata prusacă, vulgar şi aproape analfabet, de meserie şofer. El ne indica, pe la şedinţe, ce trebuie să citim, nu-i aşa, pentru a ne ridica „nivelul politic şi cel al conştiinţei de comunişti”, citând, spre hazul tuturor, pocit, aproape toate titlurile de publicaţii. Spunea, astfel, în loc de Analele, Analele, iar la inaugurarea cinematografului nou din Beiuş, în toamna lui 1966, când s-a rulat filmul Dacii, a ţinut o vorbire în care l-a numit pe Decebal „bătrânu”, ca şi cum ar fi fost vorba de tatăl sau bunicul său. Proaspăt dotaţi cu carnetele roşii de membri ai PCR şi eu şi eu şi Horj am fost „prinşi”, cum spuneau activiştii de partid locali, în şirul manifestărilor dedicate împlinirii a 45 de ani de la întemeierea partidului. Cu acea ocazie s-a organizat un spectacol coral, între corişti intrând şi Horj şi Dărăbăneanu, deşi acesta din urmă era afon. Avea, în schimb, bunăvoinţă, căci se străduia să cânte, chiar dacă nu reuşea. Plin de umor, mi-a arătat o poză de a lui din copilărie cu vioara în mână şi o mutrişoară supărată, spunând că tatăl său, domnul învăţător Ionel, un om de omenie fără egal, a încercat să-l înveţe să cânte la acest instrument. Aşezat printre ceilalţi corişti, colegul nostru îi imita, trecând de regulă neobservat, distonând doar dacă era lăsat să se desfăşoare singur. Dirijor era amintitul Mihai Bruchental, cam zurliu, precum am spus. Repetiţiile le ţineam, aşadar, sub bagheta lui, în sala de sport a Şcolii medii nr.2. În ansamblul coral pe care-l formaserăm intrau şi câteva profesoare mai vârstnice, ca domnişoarele lulia Vesa, Felicia Deleanu şi Minodora Bolcaş. La una dintre repetiţii eu şi Viorel Horj am hotărât să ne oprim din cântat brusc, pentru ca vocea lui Nelu Dărăbăneanu să fie auzită de intempestivul nostru dirijor. Aşa am şi făcut, şi când Bruchental a auzit hangul lui Nelu, cum ziceam noi, a spus: „care tot jdeară acolo ca măgarul? Iar tu Feli „, adresându-se domnişoarei Deleanu, „behăi ca o capră”. Replica acesteia a venit brusc, căci nici ea nu era dusă la biserică, adresându-i-se lui Bruchental astfel: „ascultă Mihai, când ţi-oi trage o pereche de palme, te ia mama dracului”, după care, ieşind din formaţie, s-a îndreptat cu furie spre el. Dirijorul a bătut în retragere, pe cur înapoi, cum zic beiuşenii, adică a pornit spre uşă cu spatele înainte, cu paşi mărunţi. A intervenit Ilie Crăciun, un om grav şi blândatec, cu o fire împăciuitoare, lipsită de maliţiozitate, şi totul a intrat în normal. Şi înţeleg prin aceasta că Bruchental ne-a dirijat în continuare, probozindu-ne şi mai departe, cum îi venea la gură, până în ziua „Z”, adică cea a spectacolului, 8 mai 1966, dat în curtea Şcolii medii nr. l, cu o asistenţă numeroasă. Cântecele noastre erau lipsite, însă, de acea vibraţie de autenticitate, pe care o dau, deopotrivă sinceritatea compozitorului şi cea a interpreţilor. A urmat un banchet grandios, cu mese pline de bunătăţi, solide şi lichide, cu muzică şi dans susţinut de toţi cei prezenţi. Acolo am sesizat preferinţele unora dintre şefi în materie de băutură, mâncare şi femei. De fapt am descoperit, cu surprindere, că fiecare dintre ei era cuplat cu câte o profesoară dintre cele de la şcoală, şi că legătura se baza pe interese subliminale, nu pe sentiment. Profesorii se spionau unul pe altul surâzând, cu o perseverenţă nemernică, astfel încât la „tovarăşa Ramonţeanu” ajungeau fel de fel de ştiri, respectiv tot ce se întâmpla în şcoală. Aproape toţi dădeau ore în particular şi eu nu puteam rămâne, desigur, mai prejos. Pe atunci activiştii de partid şi funcţionarii de la raion şi sfaturile populare comunale erau înscrişi la liceu, la cursurile fără frecvenţă. Ei m-au solicitat să le predau, pe scurt, ceea ce era inclus în manualele de istorie ale claselor în care ajunseseră, şi de aceea au închiriat o sală de mese de la Spitalul nr.2 din oraş, unde să se adune şi eu să le vorbesc. Primeam, de la fiecare, câte doi lei pe oră, aşa că, ei fiind circa 100, pe 4 ore cât le predam într-o zi, încasam, dintr-o dată, 800 de lei. Şi trebuie să spun că asta se întâmpla săptămânal. Salariul meu era de 1150 de lei pe lună, plus 100 de lei dirigenţia. La acesta se adăuga un câştig fabulos din predatul la cei de la fără frecvenţă, în condiţiile în care, cu maximum 350 de lei pe lună, la ţară puteai găsi cazare şi masă la cine doreai, căci banii aveau, pe arunci, o mare putere de cumpărare. Şi asta chiar dacă nu întotdeauna aveai ce să cumperi pe ei. Dacă mai mergeai şi pe teren, cu vreo conferinţă, puteai încasa, în plus, încă o sumă de bani, respectiv, pentru fiecare expunere, câte 25 de lei. Şi trebuie să arăt că, de la începutul sosirii mele din armată, am fost cooptat între cei care trebuiau să meargă pe teren, în special sâmbăta seara, prin localităţile raionului, unde, după expuneri, se organizau, de cele mai multe ori, adevărate chefuri, cu gustări şi mai ales băuturi, aşa încât, dacă nu ştiai ţine măsura, te întorceai acasă pe două cărări, şi nu puţini dintre noi s-au aflat adeseori în această situaţie, fn primăvara fui 1966 a început pregătirea sau instruirea recenzărilor, a celor însărcinaţi să efectueze recensământul populaţiei, între care am fost inclus şi eu. Efectuarea acestuia a avut loc în aprilie 1966. Ea a fost, pentru mine, cel puţin, destul de complicată, căci din cele ce ni s-au explicat la instruire, efectuată în sala de sport a şcolii la care predam, n-am înţeles aproape nimic. Eu făceam parte dintr-o echipă cu alţi patru profesori şi anume cu bunul meu amic Viorel Horj, cu Gheorghe Moţ şi cu pomenitul Vasile sau Lică Pop, învinuit de gura lumii pentru anumite păcate, avute şi de către unii împăraţi romani, în ce mă priveşte n-am putut constata niciodată, din partea sa, vreo atitudine care să le confirme, deşi am avut cu el relaţii strânse. Şi trebuie să spun că, la fel de nepricepuţi ca mine în ale recensământului s-au dovedit şi colegii mei de echipă, deoarece peste vreo două luni am fost chemaţi să refacem toate formularele, pentru că le greşisem aproape în întregime. Nici nu era de mirare, căci în fiecare casă zăboviserăm cam multişor, trataţi fiind cu de toate de către cei recenzaţi, care ne cunoşteau de ani de zile pe toţi, şi mai ales pe Lică Pop. Străzile recenzate de noi din Beiuş erau Burgundia Mare şi Mică şi Pătăreasca Mare şi Mică, locuite pe atunci de familii de agricultori şi meseriaşi, cu căsuţe mici, cu anexele gospodăreşti de rigoare, cu atelaje agricole şi vite de povară, înaintaşii lor fuseseră argaţi pe domeniul bisericii greco-catolice şi embaticari, adică oameni care ţineau în arendă, de zeci şi zeci de ani, locuri de casă şi suprafeţe de pământ arabil, mai mici sau mai mari, din proprietatea acesteia, de pe urma căreia se întreţineau, îndată după 1918, la propunerea protopopului din Beiuş, Dr. Valeriu Hetco (1877-1959), biserica greco-catolică a vândut acestora, cu preţuri acceptabile, locurile de casă pe care din vechime îşi construiseră locuinţe, dar şi pământurile culţi va bile. Casele lor erau modeste, asemenea celor de la ţară, distingându-se între ele, cea a prescurăriţei, adică a unei văduve angajate de biserică să facă prescuri, construită în 1808, din lemn şi pământ, acoperită cu şindrilă, şi prezentă în mai multe tablouri ale amintitului pictor Niculiţă Papp din Beiuş. In aceasta se putea intra doar aplecat, aşa era de joasă, şi ţin minte că, la recensământul din 1966, am mâncat acolo cele mai bune prescuri din viaţa mea, cu slănină şi usturoi, după ce în prealabil am servit şi câte un păhărel de ţuică de pere. In luna iunie am făcut parte din comisia de examinare a elevilor de la fără frecvenţă, alături de Lică Pop şi Viorel Horj. Veneau acolo să dea examen o mulţime de beiuşeni, mulţi amici sau foşti colegi de şcoală generală cu mine, de ambele sexe, dar şi prieteni de petreceri ai lui Lică Pop, din satele din jur. în acea situaţie, vrând nevrând trebuia să fim mai înţelegători, mai culanţi, încercând să scăpăm de ochiul vigilent al preşedintei de comisie, domnişoara Letiţia Ramonţeanu, severă, ba chiar lipsită de obiectivitate, în special cu fetele sau femeile tinere, protejate de noi, bărbaţii, între acestea din urmă se afla o tânără cofetăreasă, Ioana Anton căsătorită mai târziu cu un profesor de sport, pe nume Mătăsaru, frumoasă de îngheţa putu, vorba lui nenea lancu Caragiale, dar cam prostuţă, aproximativ de vârsta mea. La istorie a bălmăjit nişte aproximaţii şi, pentru că-mi fusese colegă de şcoală elementară, dar mai ales că ne servea pe toţi în cofetăria unde lucra, cu multă promptitudine, am hotărât s-o trec. În cele din urmă a ajuns să răspundă la ştiinţe naturale, respectiv botanică, şi în timp ce îndruga tot felul de aberaţii, Lică Pop, examinatorul, rezemat cu coatele pe masă, o aproba din cap, iar printre pumnii strânşi zicea către mine: „Uită-te, Mihocule la ea, ce trup de amforă grecească are, şi ce ochi verzi, cu gene lungi, înnebunitori!” între timp a intrat în sală, ca o vijelie, preşedinta comisie, Ramonţeanu, şi cum a văzut-o pe Ioana a început să facă pe examinatoarea în locul lui Lică. Ioana era, din fericire, la al treilea dintre subiectele trecute pe bilet, şi bineînţeles că nu-l cunoştea de loc, cum de altfel nu le ştiuse nici pe celelalte. Enervată, Ramonţeanu i-a spus: „ eşti liberă, şi mai vii la toamnă,” iar lui Lică: „noa, ia să te vedem ce notă-i dai!” Acesta a luat stiloul în mână şi a rămas cu el aşa vreme de cel puţin un minut, mişcându-l uşor, parcă vrând să scrie, după care a rostit, ca o expiere: „şapte”. „Cum, ticălosule?”, a ţipat directoarea. „Ţap bătrân ce eşti! Cum vezi o femeie tânără, cum ti se lungesc urechile! Pe tânărul ăsta”, a continuat ea, arătând înspre mine „îl mai înţeleg, da pe tine boşorogule, nu. Ce-i trebuie pupezei ăsteia liceu? Nu poate servi şi fără el la cofetărie?” Replica lui Lică a fost următoarea: „Apoi, nu te supăra, Bubă”, căci aşa-i spuneau directoarei colegii şi prietenii mai apropiaţi, „două subiecte a ştiut la perfecţie. Întreabă-l pe Mihoc, dacă nu mă crezi”, iar încet, întorcându-se către mine, „ai văzut ce bolundă e, zgripţuroaica dracului”. Iritată la maximum, directoarea mi-a zis, aproape ţipând: „ia du-te după fată şi cheam-o aici, s-o reexaminez!” Am ieşit din sală, cu paşi domoli, m-am deplasat până în stradă, unde Ioana stătea de vorbă cu un grup de colegi de ai săi, şi i-am spus încet: „Şterge-o repede către casă!”

Vacanţa din vara lui 1966 am petrecut-o mai mult în excursii şi ca în alţi ani pe Crişul Negru, la plajă şi la soare. De fapt, într-o zi, pe la începutul lui iulie, mă plimbam prin centrul oraşului, când tocmai în faţa liceului sosiseră două autobuze, în care s-au îmbarcat toate clasele a X-a de la liceu, în frunte cu două învăţătoare, Ioana Borz şi Măria Daraban, laolaltă cu soţii lor, Cornel, respectiv Dumitru şi cu Viorel Horj, ca şef ţie grup. Ei urmau să meargă într-o excursie prin ţară, incluzând oraşele Arad, Timişoara, Lugoj, Hunedoara, Petroşani, Orşova, Sibiu, Braşov etc., cu popasuri pe la diferite şcoli, pentru dormit şi masă. Nu aveam la mine nici bani, nici merinde, nici haine, şi totuşi am acceptat invitaţia lui Viorel de a-l însoţi în excursie, după ce m-a asigurat că-mi dă din hainele sale de schimb, precum şi bani cu împrumut. In excursie a fost bine, şi cred că dacă nu s-ar fi întâmplat un incident neplăcut, constând în declanşarea unei agresivităţi fizice din partea soţului doamnei Daraban, împotriva unuia dintre şoferi, ne-am fi simţit cu toţii excelent. Pe drum cele două autobuze s-au rătăcit o vreme unul de altul, dar până la urmă totul s-a terminat cu bine. În acea vară, cam prin luna august, am reiterat excursia din 1961, de prin Munţii Apuseni, de astădată având sediul sau, cum am spus mai sus, punctul fix, la Stâna de Vale. Am participat la ea mai mulţi prieteni, între care Nelu Dărăbăneanu, şi câţiva colegi de ai săi, de exemplu Horia Crăciun, în prezent decedat, Ioan Dumitru, Pompiliu Trifonov, Voicu Cişmaş, dar şi câteva fete. În prima zi am pornit din Stâna de Vale spre Moara Dracului, o cascadă mică, înconjurată de stânci şi păduri întunecoase, astfel încât vizitarea ei era greu accesibilă. Nelu Dărăbăneanu a rămas la Stâna de Vale, din nu ştiu ce motiv. La întoarcere ne-a surprins o furtună grozavă, cu ploaie cu grindină, udându-ne până la piele, în timp ce coboram cu toţii uzi leoarcă, cu bustul gol şi cămăşile legate în jurul mijlocului, eu mă gândeam, cu plăcerea omului nenorocit, ce fericit voi fi când, ajuns la cabana din Stâna de Vale, mă voi îmbrăca cu haine uscate. Deodată, pe panta care urca la Aria Vulturilor, prin ceaţa ce tocmai se aşternea, am zărit o siluetă împovărată de un rucsac uriaş, cu schelet de aluminiu. După câteva minute am constatat că era cea a colegului Nelu Dărăbăneanu. El se gândise, în generozitatea şi spiritul său colegial, că ne face un serviciu, aducându-ne haine călduroase, dar eu, văzându-1, am realizat că a făcut, chipurile, o prostie, deoarece pe drum acestea i-au fost udate de ploaie. Din acest] motiv l-am şi interpelat cu furie, zicându-i „unde mergi, mă j tâmpitule?” S-a supărat, la început, foarte rău şi a trântit rucsacul! PEREGRINUL $1 UMBRA cu hainele noastre de pământ, spunând „aşa vorbeşti cu mine, în loc să-mi mulţumeşti că am venit să vă întâmpin cu haine uscate?” I-a trecut repede, mai ales că în seara aceea a trebuit să gătim o mulţime de bureţi, sau mai precis gălbiori (crai, cum se numesc în Bihor), culeşi de prin pădurile prin care trecuserăm. In loc de ulei, însă, am folosit, la gătitul lor, slănină, şi rezultatul a fost că eu şi Horia Crăciun ne-am zăvloit, cum se spune popular. Noaptea aceea a fost grea pentru mine, dar a doua zi mi-am revenit, Horică Crăciun continuând, însă, să se simtă rău, căci avea arsuri la stomac, pe care le trata prin ingurgitarea periodică a mai multor linguri de lapte praf. Aceasta nu ne-a oprit din drumul către Padiş, unde am dormit, contra unui preţ modic, într-o cabană cu doar patru paturi. Pe mine, însă, popasul în ea m-a costat cam mult, căci mi-am uitat acolo o pereche de pantofi, precum şi ochelarii de soare. Pentru că am descoperit pierderea abia când ne apropiam de gheţarul de la Scărişoara, nu m-am mai întors din drum. Ultima noapte din excursie am petrecut-o la Garda, la o cabană forestieră mizerabilă, unde ni s-a pretins o sumă apreciabilă, şi acest fapt mi-a confirmat ceea ce-mi spuseseră mai demult părinţii, şi anume că moţii sunt oameni lacomi şi foarte zgârciţi. In camera unde am dormit cearceafurile păreau cenuşii, din cauza folosinţei îndelungate, iar când am ridicat păturile de pe ele, a zburat în sus un adevărat roi de pureci. Eram, însă, prea obosiţi să mai facem nazuri şi ne-am întins pe pat, lăsându-ne pradă acestor mici fiare neîndurătoare. Din perspectiva anilor care au trecut, excursia de atunci mi-a rămas în minte, totuşi, ca ceva foarte plăcut. Toamna, însă, a sosit cu acea tulburătoare întâmplare legată de Li vi a, de perspectiva eşuată a căsătoriei cu ea şi în final de întreruperea definitivă a relaţiei dintre noi, prin fuga mea de la ea de acasă, despre care am vorbit mai sus. Am primit şi în anul şcolar 1966/1967 suplinire pe o catedră la şcoala la care predasem, de astă dată cu mai multe ore în plus, majoritatea de geografie. Le ţineam mai ales după masa şi mi s-au părut extrem de obositoare. Cu Constantin Duma Suceveanu relaţiile mele continuau să fie reci, căci el mă trata ca pe un subaltern, dacă nu chiar ca pe un supus al său. În februarie 1967 am fost trimişi împreună la Oradea, la nişte cursuri de perfecţionare şi ne-am cazat la internatul Liceului pedagogic, aflat atunci pe strada Mihai Eminescu, în clădirea unde astăzi îşi are sediul Inspectoratul Şcolar Judeţean Bihor. Am sosit seara, târziu, şi am intrat într-un dormitor mare, ocupat aproape în întregime. Ne-am culcat, totuşi, căci mai erau două paturi libere. Dinspre unul, aflat lângă uşă, veneau mirosuri de vrană puternice, dar şi zgomote banale, dintre cele cărora celebrul pictor Salvador Dali, într-un fel de eseu, încercase să le facă tipologia, întretăiate de sforăituri ritmice. Dimineaţa când ne-am trezit, pe patul de lângă uşă se afla un ins mai în vârstă, fără un picior, care tocmai încerca să-şi pună proteza. Când ne-a văzut, s-a uitat fix la Duma, după care, iluminat la faţă, a strigat, cu voce de tenor „servus, mă, Fux! Ce faci tu, mă Fux, că nu ne-am văzut din timpul bombardamentelor? Făcând, desigur, referire la cele din aprilie 1944, din timpul războiului. Duma s-a înroşit tot, şi a spus, răguşit de emoţie: „nu mă mai cheamă aşa, ci Constantin Duma Suceveanu.„ Nu am nutrit nici atunci, nici acum vreun sentiment de ură faţă de evrei, ba aş zice dimpotrivă, de admiraţie pentru tenacitatea lor de a răzbi în tot ceea ce fac, dar mi s-a părut că e necinstit ca cineva să-şi ascundă provenienţa etnică, mai ales într-o perioadă în care, pentru apartenenţa la una sau alta dintre etnii, nimeni nu te putea taxa în vreun fel. Gestul lui Duma putea fi scuzat doar în măsura în care îşi avea extracţia din memoria perioadei de persecuţie a etniei sale, deşi socotesc că la noi în ţară aceasta n-a fost nici pe departe atât de contondentă ca cea de pe alte meleaguri. Atâta câtă a fost, îşi avea rădăcinile într-o anumită conjunctură de natură economică, şi faptele istorice vorbesc singure despre adevărul acestei afirmaţii. Pentru că am asistat la această întâmplare, în mod ciudat profesorului Duma i-am devenit şi mai dezagreabil. Am dat, prin martie 1967, un interviu la ziarul Crişana pe tema Provincie şi provincialism, vorbind despre dezacordul dintre generaţii, cu referire specială la cadrele didactice, şi acesta, popularizat, urbi et orbi, de către profesorul Adrian Harabagiu, a avut darul să-i stârnească împotriva mea pe toţi dascălii mai vârstnici, ba am auzit că directoarea Ramonţeanu, când l-a citit, s-a enervat atât de tare, încât a izbucnit în plâns. Singurii care au continuat să mă trateze cu simpatie au fost cei doi directori adjuncţi, Ilie Crăciun şi Nicolae Ţucra, care mi se adresau cu apelativul diminurivat Blăguţă, aşa cum mi se spunea acasă. Ilie Crăciun, era un bărbat bine legat, cu cap şi fizionomie stăpânitoare, cu vorbă domoală, de ardelean aşezat, meticulos şi atent cu cei din jurul săi, grav câteodată, dar şi glumeţ de un anume fel, încât obişnuia să spună, cu aer serios, lucruri comice, tachinându-1, fără a fi observat de respectivul, pe repezitul şi ipohondrul profesor Constantin Nenciulescu. Nicolae Ţucra se prezenta ca. Un om energic, mărunţel şi vorbăreţ, până la demagogie, fost învăţător, cu studii de specialitate temeinice, aşa cum se făcea pe vremea sa, căci era născut, aşa cum am arătat, în 1911. Cu el şi cu prietenul Nelu Dărăbăneanu, am organizat, prin Departamentul local al O. N. T. (Oficiul Naţional de Turism) din Beiuş, condus de Augustin (Puiu) Ile, o frumoasă excursie cu autocarul, prin Munţii Apuseni, de la Beiuş spre Vaşcău, Criştior şi Băiţa, trecând pe la Detunata şi prin alte locuri cu monumente ale naturii, împreună cu elevii claselor a VUI-a. Am dormit, arunci, în Abrud şi Câmpeni, la şcolile din localitate, şi ne-am simţit cu toţii minunat. Cel care a întreţinut atmosfera în autocar a fost neobositul Nicolae Ţucra. El se arăta extrem de încântat de priveliştea ce trecea prin faţa ochilor noştri, din mersul autobuzului, invitându-ne, ba chiar răsucindu-ne, cu mâinile înspre geam, obrajii, să privim minunăţiile naturii, desigur spre amuzamentul elevilor, în această debordantă încordare a sa, striga într-una „uitaţi-vă ce frumos arată! Priviţi stâncile astea!„, iar apoi, tare şi rogativ: „Dărăbăneanu, fă o poză!„, la care cel apelat răspundea: „nu mai am film, tovarăşii director„, iar apelatorul, „nu contează, fă o poză!„ Nicolae Ţucra ar fi fost bun de comisar în timpul războiului civil din Rusia post-ţaristă, căci era extrem de tenace şi persuasiv până la ridicol. Soţia sa mi-a spus că în tinereţe, pe când era învăţător într-o comună de munte, i-a lămurit pe foarte mulţi dintre sătenii tineri să facă o echipă de fotbal, şi-a făcut-o: a cumpărat mingi şi echipament, ba mai mult, îi ducea pe toţi pe un platou de munte înalt şi făcea cu ei, aproape zilnic, antrenament. Aceasta până când, într-o zi, soţiile sătenilor s-au supărat foarte rău, căci bărbaţii lor îşi lăsaseră pe pustii treburile casei, alergând, „cu un bolund, toată ziua după loptă„, cum spuneau ele. Înarmate cu bâte, „au ieşit la faţa locului„, au venit, adică, pe platoul de antrenament, şi dacă Ţucra n-ar fi luat-o la sănătoasa, l-ar fi ciomăgit zdravăn. Mai târziu, după pensionare, şi Ilie Crăciun şi Nicolae Ţucra s-au mutat la Oradea. Acesta din urmă a reuşit să tipărească, către sfârşitul vieţii, încheiată la 92 de ani, o cuprinzătoare monografie a Vaşcăului, cu unele capitole foarte interesante şi bine documentate. Am avut şansa ca o fotografie a mea să fie inclusă în această carte, deşi m-am opus din răsputeri acestui gest, pentru că eu nu sunt născut în Vaşcău şi nici în vreo comună din jurul acestuia. Nicolae Ţucra mi-a cerut, de zeci de ori, să-i dau o fotografie cu chipul meu, pentru a o introduce în carte, pe motiv că am scris un scurt referat de recomandare a tipăririi ei, dar l-am refuzat întotdeauna. După ce a apărut cartea, spre surprinderea mea, am constatat că portretul meu este reprodus în ea, alături de poetul Alexandru Andriţoiu (1929-1996) şi de academicianul Marius Sala. Văzând că-l tot refuz, Ţucra n-a mai venit pe la mine. Într-o zi a mers pe la Librăria Mihai Eminescu, după cum am aflat mai târziu şi, întrebându-le pe librărese dacă nu cumva am trecut pe acolo, a fost întrebat, la rândul lui, ce treabă are cu mine, şi a spus. O doamnă vânzătoare, care-l cunoştea, pe nume Mariana Brazdă, i-a zis: „domnu profesor, avem noi aici o fotografie a domnului Blaga Mihoc, de când şi-a lansat o carte„. Ţucra a luat poza, şi a reprodus-o, apoi, în carte, fără a-mi mai cere permisiunea, şi uite aşa am ajuns să fiu inclus între personalităţile Vaşcăului. Înainte de a-i da recomandarea sau referatul pentru tipărirea cărţii, mă tot căuta acasă „să stăm de vorbă„, în fiecare săptămână de cel puţin trei ori, tocmai când trebuia să mă odihnesc, sunând în draci, adică încontinuu, la uşă, şi în momentul în care îi deschideam, fie că păşea în hol năvalnic, cu pieptul scos în afară, şi o servietă enormă în mâna dreaptă, spunând „am venit„, fie că se apleca umil în faţă, cu aceeaşi servietă în dreapta şi pălăria în stânga, în timp ce rostea spăşit „iartă-mă!„ Într-o zi, când ştiam că vine, am plecat de acasă la nişte prieteni, din blocul vecin, situat la nici 30 de m de cel în care locuiam. El s-a postat în faţa uşii şi s-a pus pe aşteptare. O vecină l-a văzut şi i-a dat un scaun să şadă. Pentru că locuiam la etajul IV, uscătoria scării se afla lângă uşa mea, şi bătrânul Ţucra a intrat în ea şi s-a uitat pe fereastră. Din nenorocire, m-a văzut pe geam în apartamentul prietenilor, aflat la etajul II, şi a început să strige, cât îl ţinea gura: „Mihoc! Mihoc! Mihoc„! Surprins, m-am tras dinspre fereastră, în timp ce nevasta amicului la care mă aflam, fără a mă consulta, a ieşit la geam şi-a spus: „Nu-i aicea Mihoc! In geam era soţul meu!„ Ţucra mă văzuse şi ştia că minte. De aceea mi-a lăsat pe uşă un bilet de imputare, în care spunea între altele: „Dragă Mihoc, ce rău ţi-am făcut eu, să merit din partea ta un astfel de tratament?!„ După această întâmplare, n-a mai dat pe la mine vreme de o lună. Într-o zi şi-a făcut apariţia la Muzeul losif Vulcan, la care lucram şi s-a apropiat, cu timiditate, de biroul meu. In acel moment mi-a venit o inspiraţie diabolică şi i-am spus: „Domnu profesor, vă rog să ocupaţi loc, pentru că trebuie să discutăm. Domn profesor, atunci, în după masa aceea, eu eram în apartamentul blocului vecin. Dar, domn profesor, doamna care stă acolo e amanta mea, şi eu nu m-am arătat la geam de teamă să nu mă vadă vecinii că sunt acolo, căci m-ar fi spus către soţie.„ „Vai, dragul meu„, a zis atunci Ţucra. „Iartă-mă, pentru ce-am făcut, căci ştiu eu cum merg lucrurile astea. Şi eu am avut amante. Iartă-mă!” Şi uite aşa l-am minţit, determinându-l să-şi ceară scuze, în loc să-mi cer eu de la el. Am socotit, totuşi, atunci, că am ales ce] mai potrivit mijloc de a ieşi din încurcătură, făcându-l pe bietul bătrân pisălog să nu se supere pe mine.

În vara lui 1967 am mers din nou la Stâna de Vale, de astă dată prin Casa pionierilor din Beiuş, împreună cu Nelu Dărăbăneanu şi cu un grup de elevi, căzându-ne în nişte barăci joase, aflate în spatele Cabanei norvegiene (numită, prin anii 60, ai secolului trecut aşa cum am spus, Cabana nr.2), cea care pe atunci găzduia poşta, astăzi dispărută. După drumeţiile făcute prin împrejurimi, în fiecare seară mergeam la discotecă sau dans, care se ţinea pe platoul din faţa a ceea ce mai rămăsese din Hotelul Excelsior, distrus în parte, în urma unui incendiu, în vara lui 1961. Aici veneau o mulţime de studenţi, băieţi şi fete, aflaţi în tabără, şi mi-amintesc că m-am lipit, cum spuneau pe atunci tinerii, de o fată nu prea înaltă dar voinică, blondă şi temperamentală, care m-a sărutat şi doar atât, în seara aceea, cât pentru douăzeci de ani. Mi-a scris, ulterior, vreo două scrisori înflăcărate, la care nu i-am răspuns, căci mă îndrăgostisem de viitoarea mea soţie, Doina, şi în plus aflasem, nu mai ştiu cum, că studenta respectivă, originară din părţile Salontei, trăise de elevă cu un profesor de la liceul de acolo. La Beiuş o vizitam zilnic, la părinţii ei, pe Doina, care terminase anul I la Şcoala tehnică sanitară din Oradea, ba chiar de câteva ori am mers în excursie la Cetatea de la Finiş şi pe Valea Aleului de lângă comuna Pietroasa, între timp, venea pe acasă pe la ai mei şi un văr al tatei, Horia Goia, inginer la Oradea, iniţial la Autobază, iar mai apoi la CET, mai în vârstă ca mine cu vreo 6 ani. El avea, de atunci, maşină, un Fiat 850 şi se deplasa aproape duminical cu ea la Beiuş, pe la noi şi pe la părinţii Doinei. De altfel, îşi luase maşină încă de pe la începutul lui 1967, aşa încât, cu aceasta, în aprilie acelaşi an a putut-o duce, de la Oradea, unde se afla la şcoală, pe prietena mea la Râpa, la logodna altui văr de al nostru, pe nume Teodor Goia, unde, cu un autobuz de la Beiuş, am venit şi eu. Ne-am simţit acolo foarte bine, căci eram un grup restrâns, de oameni tineri, care trec cu rapiditate peste inhibiţiile date de întâlnirea cu necunoscutul, sau cu noul. Prin august acelaşi an am fost invitat de colegul meu Vasile Motoc, un tânăr frumos, brunet şi agil, dascăl la Sânicolaul de Beiuş, lângă Şoimi, la o partidă de pescuit pe Crişul Negru, cu prostovolul. M-am dus, însă, acolo, cu Doina, Horia Goia, sora mea Florica şi prietena ei Cornelia Pogor sau Leta, cu trenul de Beiuş-Oradea, fără a o mai anunţa pe gazdă că nu vin singur, îndată ce am sosit, sora şi mama lui Vasile ne-au ospătat cu ţuică şi gustări, iar după aceea cumnatul acestuia, pe nume Stejar Gabor, împreună cu un văr de al lor au luat sculele de pescuit, respectiv prostovolul sau pendelyhaloul, cum zic bihorenii, preluând cuvântul din ungureşte, şi ne-au invitat să mergem pe Grisul Negru la pescuit. Noi, musafirii, stăteam pe mal, iar Vasile cu Stejar şi cu vărul lor au intrat în râu şi au început să arunce prostovolul pe luciul apei, mergând în susul ei. Vreme de 30-40 de minute n-au reuşit să prindă nimic, iar vărul Horia începuse să clevetească pe înfundate, strâmbându-se că l-am făcut să-şi piardă duminica degeaba. La un moment dat, însă, cei din apă au început să prindă, la început câte un peşte, respectiv scobar, apoi câte doi, trei, patru sau chiar cinci, de o mărime impresionantă, încât noi, cei de pe mal, nu pridideam a-i culege de prin iarbă, unde erau azvârliţi. In vreo 30-40 de minute au reuşit să pescuiască în jur de 30 kg de peşte, căci scobarii, speriaţi de zgomote, fugiseră în susul râului, oprindu-se, în cele din urmă, la un stăvilar artificial înalt, de care nu mai puteau trece. Acasă la Vasile s-a pregătit, în acea după masă, un adevărat banchet, cu grătare de porc, peşte, ţuică, bere şi vin. Am rămas la Sânicolau până seara târziu, după care, dotaţi fiecare cu pachete de peşte curăţaţi şi săraţi, ne-am întors la Beiuş. Era una dintre ultimele vacanţe pe care le petreceam aici, căci în anul următor, după ce m-am căsătorit, m-am mutat la Baia Mare. Nu înainte de a lucra un an întreg, din septembrie 1967 până în septembrie 1968, la Casa Raională de Cultură din Beiuş, ca metodist responsabil cu activităţile cultural-educative, având ca director pe Ga vrii Bala, un învăţător cumsecade, dar cam pilangiu şi colegi pe Alexandru Vidican, zis papa, de meserie profesor de limba română, absolvent al Institutului de 3 ani din Oradea, pe Nicolae Fărcuţ, pe Ştefan (Pista) Serac şi pe Emilia Florea, absolvenţi de liceu. Munca la Casa de Cultură era o bagatelă şi de aceea majoritatea timpului, cât eram la serviciu, puteam să citesc şi să scriu, căci aveam de lucru, cum se spune, cu muzele. De altfel, încă din iunie 1967 fusesem invitat să citesc din creaţiile proprii, respectiv poezii, la cenaclul Miron Pompiliu din Stei (oraşul Dr. Petru Groza) şi cu acea ocazie, câţiva din participanţi, între care şi poetul Ion Davideanu, au rostit cuvinte de laudă la adresa mea. Cu acesta din urmă am devenit, îndată, prieten şi ca atare, în toamna lui 1967 m-a invitat acasă la el la Nucet, lângă Stei, la o întrunire sau agapă cu fete şi muzică. Soţia sa, care era binişor mai în vârstă decât el, căci fusese în războiul din Coreea, de prin anii 1951-1952, ca soră medicală, ne-a gătit, soţului ei Davideanu, mie, lui Viorel Horj şi lui Titu Popescu, un viitor istoric şi critic literar, aflaţi şi ei de faţă, cu acea ocazie, diferite bunătăţi. Eu am dansat vreo două trei dansuri cu o asistentă medicală lungăreaţă ca o gujbă, cu nişte ochelari groşi, care, fie-mi iertată expresia, mirosea a hoit. Pentru că era prea băgăreaţă, am pretextat că ies la aer şi, cu ultimul autobuz, am plecat către casă.

Lecturile mele erau, pe atunci, foarte intense şi variate, căci cuprindeau publicaţiile Secolul XX, Revista de artă, Magazin istoric, cărţi de poezie şi critică literară, precum şi eseistică şi filosofie. Am şi colaborat, o vreme, la cotidianul Crişana, cu scurte articole de istorie, dar şi cu informaţii culturale şi reportaje, în măsura în care era „spaţiu tipografic” şi dacă permitea cenzura. Am apucat, pe când lucram la Casa de Cultură, reorganizarea administrativ-teritorială din iarna dintre 1967 şi 1968. Cu desfiinţarea regiunilor şi raioanelor şi reînfiinţarea judeţelor. Aceasta a fost urmată de dispariţia mai multor posturi de demnitari politici, de la regiunile şi raioanele de partid, dar şi o ocazie pentru regim de a băga spaima în toţi funcţionarii publici, de sus în jos, de la centru către teritoriu. Nimeni nu se mai putea simţi, de acum, sigur pe postul pe care-l ocupa, toată puterea purcezând, asemenea sfântului spirit, de la vârful partidului, în cap cu acela care-l conducea, noul lider Nicolae Ceauşescu. Prin reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a lui Istvan Foriş, săvârşită în acele zile, erau de fapt demonizaţi Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Constantin Drăghici, scopul fiind, în realitate, acela de a spori prestigiul şi popularitatea noului conducător al partidului, ahtiat după puterea absolută, pe care va reuşi, mai târziu, s-o deţină.

În instituţia unde lucram veneau cei de la Casa de Creaţie din Oradea, în frunte cu Ion Bradu, tatăl scriitorului Mircea Bradu, redactor la revista Familia, un fost învăţător de elită, devenit mai târziu profesor, scriitor de talent, autor al multor cărţi şi colaborator la diferite periodice, încă din perioada tinereţii. Când l-am cunoscut, era destul de înaintat în vârstă, având cam 56-57 de ani, dar era foarte activ, preocupat de folclorul românesc şi în general de creaţia populară. Era un om de talie potrivită, cu faţa ovală şi buze groase, vorbă blândă, îngăduită, cum zice bihoreanul, atent la cei mai tineri, pe care se străduia să-i ajute şi să-i încurajeze. Pe mine, de exemplu, când l-am întâlnit, şi cred că era prin februarie 1968, la Casa de Cultură din Beiuş, m-a întrebat de nume şi a descoperit că sunt înrudit cu finul lui, Aurel Mihoc, fost notar la Lăzăreni, pe care zicea că-l preţuieşte mult. M-a îndemnat să scriu o lucrare despre Miron Pompiliu (1848-1897), un scriitor mai mărunt din Stei, ajuns la Iaşi şi la Junimea, unde s-a împrietenit cu Mihai Eminescu. Am scris, aşadar, la îndemnul lui, comunicarea Miron Pompiliu în publicistica bihoreana şi am prezentat-o la un simpozion, ţinut la Stei, în 23/24 iunie 1968, cu ocazia împlinirii a 120 de ani de la naşterea celui amintit, alături de istoricul Vasile Netea, Gheorghe Grigurcu, Viorel Horj, Petre Ardeleanu, Corneliu Crăciun, Ioan Chira, litus L. Roşu, Lazăr Mercea alias Cerescu şi alţii Acesta din urmă a avut, acolo, o comportare ciudată, căci în momentul când şi-a prezentat comunicarea, s-a încurcat în vorbe îngrozitor, şi, tachinat de Grigurcu, care-i şoptea intenţionat cu totul altceva decât trebuia să spună, a izbucnit, în final, într-un plâns neputincios, de om complexat. Lucrările prezentate la acel simpozion s-au tipărit, mai târziu, într-un volum, din păcate plin de greşeli de tipar. La mine în comunicare, de exemplu, în loc de Imnul vedelor a apărut… Vedetelor, greşeală egalată doar de o alta, dintr-un eseu pe care l-am tipărit în Familia peste vreo 25 de ani. În el spuneam că goliarzii, adică studenţii din Evul Mediu, dezbăteau la seminarii tema intitulată Câţi îngeri încap pe vârful unui ac, dar în revistă, în loc de îngeri, a apărut ingineri… În toamna lui 1967 am fost implicat într-un spectacol muzical folcloric, intitulat Nunta din Bihor, prelucrare de Mihail Bruchental, făcând în ea pe chemătorul, cel care invită la ospăţ, dar şi în jucărea, alături de Alexandru Vidican şi Nelu Dărăbăneanu, a unei piese de Aurel Baranga, unde eram sufleur şi regizor. Directorul Gavril Bala era depăşit, aproape întotdeauna, de activitatea noastră a subalternilor săi, neştiind ce indicaţii să ne dea. Când îi prezentam programul cu temele ce trebuiau dezbătute la Universitatea Populară, care funcţiona pe lângă Casa de Cultură, el îmi spunea întotdeauna să fac, cu participantii-cursanti, o călătorie pe hartă, de parcă aş fi avut de a face cu băieţei de grădiniţă. Uneori Gavril Bala se îmbăta, şi atunci devenea mai blând ca de obicei, vorbind cu toată lumea frumos, cu apelativul repetat de foarte multe ori „ce faci dragă, ce faci?” Acel an lucrat la Cosa de cultură m-a pus în legătură şi cu unii dintre activiştii de partid, mai tineri sau mai vârstnici, cel mai interesant contact fiind cu un fost învăţător şi inspector şcolar, pe nume Dumitru Bădulescu, om în vârstă, mare comunist, cu familie numeroasă, bătut bine în moalele capului. In seara de l Mai 1968, făceam de serviciu la instituţie, adică la Casa de Cultură a oraşului Beiuş, aşa cum fusese rebotezată după desfiinţarea raioanelor, aflată în sediul de azi al Muzeului orăşenesc, căci aşa erau regulile în acele vremuri, şi cumu-i treaba feciorilor, vorba povestitorului Ion Creangă, nu prea aveam răbdare să stau nemişcat lângă telefon, mai ales că strada era plină de tineri, băieţi şi fete. Acest Bădulescu era de serviciu pe oraş, într-o echipă cu Ilie Crăciun, destinată a trece pe la instituţii şi a urmări cum îşi „fac datoria” cei puşi de pază lângă „telefoane”, încercând să ie verifice „vigilenţa”. Cei doi au trecut şi pe la biroul Casei de Cultură, care rămăsese deschis. Bădulescu a ascuns maşina de scris şi, când m-am întors s-a uitat la mine chiondorâş, apoi m-a apostrofat că am „părăsit obiectivul”, în timp ce Ilie Crăciun din spatele lui îmi făcea cu ochiul, în semn că nu trebuie să-mi fac griji. Nu mi-am făcut, căci am avut noroc cu acesta din urmă, pentru că altfel Dumitru Bădulescu m-ar fi reclamat până şi la Comitetul Central al partidului. Era genul de om care te-ar fi băgat la puşcărie fără să clipească. Peste vreo trei decenii, studiind pe la Arhive, am descoperit, cu surprindere, că prin anii 1941-1942 combătea cu vehemenţă „ideile comuniste antirăzboinice”. Nu m-ar mira să descopăr, în viitor, după alte cercetări, că înainte de 1940 a fost şi legionar.

În luna iulie 1968 am fost mobilizat, ca ofiţer de rezervă, cu scoatere din producţie, la compania de cercetare din garnizoana Oradea, pe strada Armatei Roşii, azi Armatei Române, comandată de maiorul Constantin Popescu, un om mărunţel, politicos cu noi rezerviştii, dar foarte nervos din fire şi când era furios obişnuia să-şi azvârle chipiul de pământ, şi să strige, fără adresă, „s-o f… pe mă-sa!” In realitate, noi, ofiţerii de rezervă mobilizaţi, între care amintesc pe Viorel Faur, Florian Gliga, pe atunci un tânăr judecător din Aleşd, Nicolae Fuciu, un profesor de matematică din Vaşcău sau Stei, Eugen Romaneţ, profesor de ştiinţe naturale la Drăgăneşti şi Dumitru (Mitică) Tocuţ, un inginer silvic din Sudrigiu.

— Eram detaşaţi pe lângă un căpitan, pe nume Leontin Silaghi, poreclit Şpaganul şi făceam tot felul de exerciţii, precum şi lecţii cu ofiţerii activi, care ne predau ceea ce ştiau mai bine despre arma lor. Una peste alta, toată concentrarea aceasta a fost un fel de distracţie, căci ne amuza comportamentul ofiţerilor activi cu soldaţii. Dacă intrai în cancelarie la Silaghi îl găseai aşezat la birou, cu o mutră gravă, scriind, în timp ce, rupilat la picioarele sale, ascuns de faţa de masă roşie, stătea un soldat, asemenea unui căţel sau pisoi. Aceasta pentru că, după ce iniţial militarul şezuse pe un scaun lângă ofiţer, copiind regulamente, primise ordin, prin mişcarea de sus în jos a arătătorului de la mâna stângă a acestuia, să se vâre sub birou, din cauza unei întrebări sau afirmaţii socotite obraznice. Silaghi avea ceva din comportarea unui îngrijitor de cai domneşti, adică din cea de comis, care îşi mângâie animalele, dar le şi păruieşte de le sar fulgii. El îmi aducea aminte de un vecin al bunicului meu dinspre tată, pe nume Ioan Popa (loanea Costa nii), posesor, în timpul copilăriei mele timpurii, al unei căruţe şi a nişte căişori alburii şi slăbănogi, Puiu şi Baiu. Cu ei venea în clacă, la cărat grâu, pe la toţi vecinii. Era prin 1950 şi venise să-l ajute pe moşul Blăguţa, despre care am vorbit mai sus, să-şi care grâul din hotar la arie. În acest scop trebuia să urce cu căruţa încărcată pe un drumeag îngust, tăiat între două delureţe, care şerpuia pe o pantă foarte înclinată, urmărit de către noi, copiii din vecini, de pe margini, sau de la înălţime. Pornit la drum, la un moment dat animalele n-au mai putut trage căruţa, deoarece era prea încărcată, şi de aceea s-au oprit, cu capetele înclinate către pământ şi îngenuncheate. Atunci loanea Constanii, om cu o veşnică aparenţă de calamitate, a luat de pe snopii din căruţă un fel de parângă, adică un par de alun mai gros ca mâna, şi, oarecum surâzând, a început să-şi îndemne animalele, repetat şi insistent: „Haide, haide, Puiu! Mai odată Baiu” şi să le croiască cu aceasta de la coadă spre gât, cu toată puterea. Bietele animale s-au opintit, şi sub ploaia de lovituri, icnind, gemând şi băşindu-se, au ajuns la drumul mare, orizontal. Şi, ceea ce e culmea, după păruiala primită, când loanea s-a oprit în faţa cailor, cotonogiţi de el cu o cruzime calmă, aceştia au început să-i lingă mâna. Deşi eram mic, pe mine această întâmplare m-a marcat foarte mult, şi-l uram de moarte pe acel om, altfel amabil cu toată lumea şi bine dispus. Aceasta mai ales că, după ce a ajuns la arie, ascultasem următorul dialog între el şi bunicul Blăguţa: „Putuşi ieşi de pe deluţ vecine?”, îl întrebase acesta, la care el a răspuns: „Ca mândria!” „Putură căişorii vecine?” mai adaugă bunicul, iar el „îi îndemnai c-o jordutăl” adică cu o parângă, m-am gândit eu atunci. Şi Silaghi obişnuia să le tragă picioare-n c… soldaţilor săi, după care rămânea înţepenit, privindu-i cu gura rânjită, într-un zâmbet fără adresă şi durată. Stăteam la poligonul din Cheriu, o localitate de lângă Oradea, cu el de vorbă pe o bancă, şj-mi explica ceva calm şi cu voce scăzută, în timp ce un biet soldat de pe la Vaslui, aşezat în faţa noastră, se uita la noi parcă transportat, cu gura căscată. Deodată Silaghi s-a oprit brusc din vorbă şi mi-a zis, arătând spre el cu degetul: „Ia uite, mârla, are păr pe limbă! Sub bancă adunarea!”, iar când soldatul se vâra sub bancă, a început să-i tragă picioare în fund, pentru a-i grăbi mişcarea. Altădată a trimis pe doi caporali vlăjgani, tot moldoveni, Onofrei şi Bulat, ca pedeapsă, cu câte o staţie de radio R 105, de vreo 34-35 kg fiecare, în spate, într-o expediţie pe dealurile de lângă Băile Felix, din apropierea Oradiei, iar când, privindu-i cu binoclul, a văzut că se opresc sau că fac „mişcări ciudate”, le-a comandat prin căştile radio, „nu vă opriţi, nu vă pişaţi, nu vă scărpinaţi în c…!” A doua zi, însă, le-a dat la fiecare câte o permisie de o săptămână, iar după ce s-au întors, a luat-o de la capăt, căci, pe când eram din nou la acelaşi poligon din Cheriu, şi militarii se aşezaseră pe jos, cu gamelele în mâini, să mănânce, părându-i-se că se face prea multă gălăgie, a ordonat „în copaci adunarea”, iar după ce aceştia, râzând s-au urcat în nişte pomişori din apropiere, a început să strige: „Porogojeeel!” Când cel apelat a răspuns, în acelaşi ton glumeţ, „Ordonaaţi!”, Silaghi a adăugat: „Cucuuu!”, urmând o veselie nebunească. Cred că acest căpitan nu era de fapt un om rău, dar s-ar fi potrivit de minune să fie teleportat prin timp, pe vremea împăratului roman Nero şi să umble cu acesta noaptea pe străzile Romei, împărţind, într-o veselie drăcească şi fără motiv, pumni trecătorilor. Masa am luat-o, în perioada concentrării, la popota ofiţerilor şi era foarte consistentă, căci ni se dădeau, la un preţ modic, patru feluri de mâncare. Relaţiile cu colegii de la concentrare erau cordiale, căci purtam discuţii interesante pe teme de cultură sau făceam tot felul de poante, campion la acestea fiind inginerul Dumitru Tocuţ, mort din păcate la vârsta de nici 50 de ani, după câte ştiu. Pe atunci avea o iubită stomatolog, căsătorită într-o anumită localitate a judeţului, o brunetă frumoasă, după care toţi trecătorii întorceau, de obicei, capul, îşi dădea întâlnire cu ea aproape zilnic, în faţa Bisericii cu Lună, din centrul oraşului, şi mă invita să-l însoţesc şi să ne plimbăm pe acolo, chipurile, întâmplător, fără să-mi spună că are Întâlnire. Într-o zi, când cucoana a apărut, Mitică s-a prefăcut mirat şi, întorcându-se către mine, a spus: „Ce coincidenţă, să ne întâlnim pe aicea!” Peste două trei zile, am revenit prin acelaşi loc, iar ca din întâmplare, stomatoloaga şi-a făcut apariţia, fără ca Mitică s-o vadă. Am văzut-o, însă, eu şi am început să zic, cu ton ridicat şi mirat. „Ce coincidenţă! Măi, ce coincidenţă!”, la care Mitică a replicat: „Ce insinuezi, mă porcule?” La unitate am fost vizitat de Doina, venită la Oradea să-şi ia repartiţia pe post, ca asistentă medicală de obstetrică-ginecologie, căci terminase şcoala tehnică sanitară. M-am înţeles cu ea să-şi ia post la Beiuş, dar a luat, la sfatul mamei sale, probabil, la Oradea. Era prima decepţie pe care mi-o furniza, căci îmi închipuiam, în mândria mea de bărbat, că dacă i-aş fi spus să meargă la capătul lumii, ar fi mers. Mi-am dat seama încă odată câtă dreptate avea medicul evreu Esdra, când spunea: „Necunoscută este mintea femeilor şi mare este puterea lor asupra bărbaţilor”. E drept că şi eu eram, în privinţa statorniciei, destul de petulant şi mi-aduc aminte în acest loc că, tot atunci, poate în după masa aceleiaşi zile, m-a căutat la cazarmă, o fată, venită dintr-un oraş universitar, unde reuşise la examenul de admitere la o facultate cu profil tehnic. Cu ea mă întâlneam la Beiuş şi ieşeam la plimbare împreună, spunându-ne unul altuia câte în lună şi în stele, cu apelative pătimaşe, cum ar fi „Soarele meu drag”, folosit de către ea. Relaţiile dintre noi n-au trecut, însă, niciodată pragul bunei cuviinţe şi asta m-a bucurat, mai ales că s-a măritat cu un bun cunoscut al meu. Ea mi-a scris, totuşi, câteva scrisori şi după ce m-am căsătorit, ba de câteva ori m-a căutat chiar la telefon, la Muzeul Judeţean Maramureş din Baia Mare. Am avut, în acea vară a lui 1968, pentru mine foarte bogată în evenimente, pe lângă pasiunea de a scrie versuri, am şi publicat câteva în Crişana şi în revista Pagini de ucenicie a Liceului din Beiuş, şi un hobby nou, acela de a sculpta. M-a ţinut, cum se zice, un sezon, şi păstrez şi astăzi câteva piese neinteresante, sculptate atunci de mine. Singura persoană încântată de ele este o nepoată a mea, pe nume Alexandra, fiica Corinei, căreia i-am dăruit un păun mititel, azvârlit acum poate pe undeva printre jucăriile ei. Am scris şi poezii ani de-a rândul, dar nu le-am păstrat, risipindu-le pe la diferite persoane, unele de sex feminin. Erau, să zic aşa, de descărcare, create cu ocazia unor evenimente, şi aveau iz de epigramă. Am, însă, şi poezii lirice, ba chiar de dragoste, dar şi cu caracter encomiastic. Una dintre acestea, compusă la Beiuş, la un simpozion organizat cu ocazia aniversării a 85 de ani de viaţă a pictorului Niculiţă Papp sau Pop, autorul unor tablouri cu subiecte extrase din existenţa moţilor, surprinşi în portul lor specific, pe drumuri de ţară, în sate, sau la târguri, unde veneau periodic să repare sau să vândă ciubăre, are 7 strofe şi se prezintă astfel: '

Din munţi coboară caii cu coamele pleoştite Mai trişti ca dimineaţa, cea de după potop Iar moţii strâng în târguri, revolte nerostite încremeniţi în pânze de Niculiţă Pop În trupuri colţuroase şi tari ca stânca dură <

Se urcă şi astăzi seva aceluiaşi avânt ':

* Trec moţii cu ciubăre pe cai cu coama sură; Şi cârceloşi ca vrejul ce iese din pământ.

Popoare în morminte, de daci cu plete blonde Au dispărut sub solul agrest şi nefertil Sub glie se ascunde a aurului holde Belşugul lor băieşul îl seceră tiptil.

Din el, coroana pură, de aur şi petale Ii împletesc azi moţii lui Niculiţă Pop Pygmalion ce-i taie din creştet până-n poale Cu dalta-i colorată şi forţă de Ciclop.

Ca apa ce coboară din râuri şi pâraie r.

În luncă, la câmpie, se-adună moţi-n mai Pe Pictor să-l salute, cu buciumul cel mare; Ce cântă, peste veacuri, „Pe un picior de plai…

Bătrânu-nţelepţeşte, din mână, face semne, Şi vin în rânduri moţii, şi-i intră în penel Pe şpaclul de culoare, el trupul le aşterne Şi îi turteşte aspru, pe pânza întinsă-n lemn Vor sta ca traşi pe roată, depozit de simţire Acolo-n pânze, moţii, lui Niculiţă Pop Din ziua cea de astăzi şi până-n nemurire Când vor veni să-n vie cu caii lor cu tot.

(Beiuş, 25 mai 1992),: Poeziile din perioada tinereţii poartă pecetea influenţei lui Lucian Blaga, dar şi pe cea futilă a lui Ion Minulescu. Cele de dragoste pot fi strânse într-un calup care ar ocupa un eventual volum, dar numai dacă posesorii sau posesoarele ar concede a mi le pune la dispoziţie, pentru că astăzi nu le mai ţin minte Ele certifică încă odată, cel puţin ideea de bază a unui cântec de prin anii cincizeci ai secolului trecut, în care se repetau, ca un leitmotiv, versurile: „Că nu e om să nu fi scris o poezie Măcar o dată, doar o dată-n viaţa lui, Când a iubit a luat un petic de hârtie Şi-a aşternut pe el tot focul dorului