MUZEOGRAF LA BAIA MARE
M-am întors, în sfârşit, din nou la Beiuş după terminarea concentrării şi m-am căsătorit fără voia părinţilor şi mai ales fără o perspectivă profesională şi administrativ-gospodărească, pentru că nu aveam nici un serviciu prea bun, nici locuinţă, iar nevastă-mea lucra la Oradea, la Maternitate. Voia, însă, să dea admitere la facultatea de ştiinţe naturale din Baia Mare, unde de fapt funcţiona doar un institut pedagogic de trei ani. Am plecat, prin urmare, cu ea la admitere şi am dat de un amic din Cluj, Ioan Filipaş, asistent la Institutul amintit exact la facultatea de ştiinţe naturale. Acesta a verificat-o chiar în faţa mea, spunându-mi că va intra la admitere, şi-a şi intrat, dar la fără frecvenţă. Problema era acum că trebuia să vină la examene, şi apoi eu lucram la Beiuş, iar ea la Oradea, îndată după admitere, pe o stradă din Baia Mare ne-am întâlnit cu fostul meu coleg de facultate şi de grupă Carol Kacso, muzeograf la Muzeul Judeţean Maramureş din localitate. Am schimbat cu el câteva cuvinte de convenienţă, şi apoi m-a întrebat cu ce ocazie am venit pe acolo. I-am spus, şi m-am plâns de situaţia în care mă aflam după căsătorie, întrebându-l dacă nu cumva se află, pe la muzeul unde lucrează, vreun post pentru mine. Carol mi-a răspuns că unul dintre colegii săi, pe nume Mircea Zdroba, cunoscut şi de către mine, tocmai s-a transferat la Satu-Mare şi, ca atare, la Muzeul Judeţean Maramureş există un post de muzeograf liber. M-a prezentat directorului Aurel Socolan, ducându-mă la el la birou, după care am fost angajat. Directorul a cerut, în prealabil, referinţe despre mine de la Carol, şi acesta m-a lăudat, spunându-i, cum am aflat ulterior, că sunt un om de ispravă. Carol Kacso era un tânăr originar din Oradea, de talie potrivită, brunet, cu părul creţ, ochii albaştri şi nas drept, bine croit, însuşiri rasiale moştenite cred de la mama lui, de etnie evreiască, moartă, după cum am aflat mai târziu, într-un lagăr de concentrare. Juca bine fotbal şi avea un umor de bună calitate. Foarte priceput în meserie, exprima întotdeauna, asupra problemelor de specialitate, păreri originale. Vorbea coerent, domol, ca orice ardelean respectabil, cu o anumită prelungire a unor vocale din cuvinte, necesară probabil ca pauză pentru gândire. Mi-a plăcut întotdeauna la el faptul că se ţinea de cuvânt şi mai ales că era om de caracter, putându-se conta întotdeauna pe buna lui credinţă. Câteodată, când voia să-ţi spună ceva legat de o treabă de serviciu, sau de una care te privea, lua un aer grav şi zicea „hai la mine în birou”. Poate tocmai de aceea îi spuneam, încă înainte de a-şi fi luat doctoratul, „dr. Karcsi”. Avea însuşiri de creator în specialitatea sa, şi în plus şi un fel de egoism, care de fapt îi folosea în ceea ce studia, pentru că o astfel de trăsătură de caracter este absolut necesară tuturor celor ce vor să realizeze ceva în domeniul lor de activitate. Am rămas cu el şi astăzi în relaţii foarte bune şi de câte ori îl întâlnesc, retrăiesc parcă clipele fericite ale studenţiei, din acel epos nepăsător al tinereţii pline de elan, pierdut din păcate pentru totdeauna.
Pentru soţie am găsit un post de dascăl suplinitor de biologie într-o comună de lângă Baia Mare, numită Rus, unde era director chiar amintitul Filip Cânta. Acestuia îi făcusem, de altfel, şi o vizită la casa socrului său, unde locuia şi pentru că o cunoscuse deja pe nevastă-mea, m-am bucurat că urma să lucreze în subordinea lui. Am devenit, astfel, băimăreni, locuind vreme de o lună şi jumătate la cumnata mea Florica, profesoară de matematică, soţia unui excelent grafician, pe nume Vasile Născu, după care ne-am mutat în chirie. Doina se scula foarte de dimineaţă, căci făcea naveta şi-i era foarte greu. În plus, avea câteodată consiliu pedagogic, care se ţinea de obicei după masa târziu, astfel încât toată ziua îi era ocupată. După o lună şi jumătate am reuşit, prin bunăvoinţa directorului Aurel Socolan, un om de o bunătate excesivă, s-o angajez la muzeu, pe post de supraveghetoare. De la bun început, respectiv îndată după angajarea la muzeul băimărean, am simţit că oraşul Baia Mare este foarte poluat. Şi aceasta în ciuda peisajului deosebit, în care este aşezat. Din acest motiv, am început să mă simt obosit pe nemuncite, cum se spune, astfel încât la birou picoteam cu capul pe masă de multe ori, iar la şedinţe pur şi simplu făceam eforturi să-mi ţin ochii deschişi. Pentru a contracara starea continuă de somnolenţă, m-am deprins să umblu foarte mult pe jos, ba chiar să cutreier împrejurimile, adică să fac mici excursii pe la Usturoi, o staţiune balneo-climaterică, pe la barajul de la Firiza, unde te puteai plimba cu un vaporaş şi servi mititei sau grătare etc.
Iniţierea în chestiunile legate de muzeu am realizat-o cvasi pe neobservate şi, în scurtă vreme am fost capabil să fac ghidaj în expoziţia permanentă de istorie şi chiar şi în cea de artă plastică. Aceasta pentru că aveam o mulţime de timp pentru documentare, şi-l foloseam din plin, descoperind cu uimire că Maramureşul a fost, din vechime, o vatră fabuloasă de istorie, că păstrează vestigii numeroase, descoperite de arheologi, la loc de frunte stând celebrul coif celtic de la Ciumeşti, astăzi transferat, pare-mi-se, în capitală, dar şi un mare tezaur cu monede din aur de diferite tipuri, ca de exemplu celebrii lisimachi prodigioşi, confecţionaţi, zice-se, prin imitaţie la curţile unor prinţi din Evul Mediu, iubitori de relicve, de antichităţi. Se pare că şi aceştia din urmă au luat drumul coifului celtic, vitregindu-i pe localnici de familiarizarea cu valorile arheologice ale trecutului. Adunarea la Bucureşti a celor mai de valoare obiecte sau documente cu valoare istorică mi s-a părut atunci şi mi se pare şi acum, nedreaptă şi ca atare incorectă, căci acestea trebuie să rămână în zona unde au fost descoperite. Peste decenii, respectiv după revoluţie, guvernanţii au hotărât să ridice cele mai de seamă documente din arhivele găzduite de marile oraşe transilvănene şi să le adune la Râmnicu Vâlcea, unde nu pot fi consultate, în locurile de unde au fost aduse, au fost lăsate nişte copii, făcute pe diafilm, greu, dacă nu imposibil, de consultat. Acest gest a transformat, în parte, arhivele din Transilvania în depozite sau magazii de copii fără nici o valoare.
În decembrie 1968 la Baia Mare, în sala Teatrului de stat s-a organizat o festivitate aniversară, căci se împlineau 50 de ani de la Marea Unire, urmata de o sesiune de comunicări ştiinţifice, în prezenţa unor martori oculari, participanţi la Marea Adunare Naţională de la l Decembrie 1918, între ei numărându-se Tiron Albani, autor al unei interesante cărţi despre acele evenimente, dar şi despre memorandistul Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922). Pe mine, activistul de partid din judeţul Maramureş, care răspundea de muzee, m-a însărcinat, atunci, să fac o comunicare cu titlul, oarecum aberant, Contribuţia minorităţilor naţionale din România la Marea Unire şi am făcut-o, adică am tras, să zic aşa, de păr lucrurile, pedalând pe ideea adeziunii saşilor şi şvabilor la Declaraţia de la Alba lulia, lăsând în aer, căci nu era altă soluţie, atitudinea maghiarilor faţă de aceasta. M-am considerat, totuşi, norocos că nu mi s-a dat o sarcină mai grea, ca cea, de exemplu, pe care o primise colegul Ca rol Kacso, de la organ şi anume de a conspecta aridul tratat de Istorie a României, pentru necesităţile nu ştiu cărui activist de partid, student la fără frecvenţă, în iarna lui 1968-1969 am avut şansa de a vedea o cuprinzătoare expoziţie cu lucrări de grafică executate de marele pictor Pablo Picasso, găzduită la sediul muzeului din Baia Mare. Erau vreo 600 de lucrări în acuarelă şi creion, negru sau color, unele clasice, altele reprezentând experimente diverse, la modă în perioada de dinaintea primului război mondial şi în cea interbelică. Astfel, arn văzut figuri de persoane cărora le erau desenate, concomitent, figura din profil şi din faţă, mtr-o îmbinare hieratică, amintind de artişti din Egiptul antic, dar şi desene clasice, reprezentând oameni, animale şi păsări. Cel mai tare m-a impresionat o serie de desene în creion colorat şi acuarelă, întitulate Coride, realizate cu mare măiestrie, în câteva apărea un amfiteatru văzut de sus, cu tribunele pline de oameni, nişte puncte şi firişoare de tuşe, aplicate pe hârtie cu multă fineţe, în aşa fel încât simţeai, parcă, viermuirea, mişcarea, strigătele mulţimii, şi asta pentru că în arena, cu nisip fin încins sub soarele fierbinte, realizată tot în creion, de astă dată de culoare galbenă, se vedea un matador şi un taur. Calul matadorului, de fapt un fel de schiţă a acestuia, căci bustul şi picioarele din faţă erau subţiri, aproape filiforme, apărea tocmai când era lovit de taur, cu picioarele din spate îndoite ca pentru a şedea, şi îngroşate, ca să sugereze puterea loviturii încasate. Taurul era surprins tocmai când izbea cu forţă în calul matadorului, în timp ce suliţa acestuia îl atingea în spate. Coarnele, capul şi greabănul său erau disproporţionat de mari faţă de restul corpului, pentru a reda forţa lor de izbire. Privind o astfel de lucrare, auzeai parcă zgomotele făcute de public, strigătele sale de olei, dar şi spaima simţită de acesta în faţa confruntării dintre animalul furios şi călăreţul plin de îndrăzneală. La această expoziţie a trebuit să facem de gardă în fiecare noapte, câte un muzeograf împreună cu doi miliţieni înarmaţi, încasările la muzeu au fost atunci atât de mari, încât în numai două săptămâni în casierie au intrat mai multi bani decât în tot anul 1968. Oraşul Baia Mare era, ca şi altele din ţară, un adevărat şantier, căci se construiau pe rupte blocuri de locuit, sedii de instituţii, întreprinderi etc. Febra construcţiilor de atunci şi mai ales rapiditatea în execuţie, i-ar putea face geloşi pe contemporanii noştri de acum, determinându-i pe unii să-şi exprime admiraţia faţă de regimul comunist. Trebuie, însă, să ţinem cont că nu tot ce s-a construit în acea perioadă era de calitate, dar şi de faptul că statul comunist dispunea de toate bogăţiile ţării, de cele ale economiei, având posibilitatea să realizeze tot ceea ce voia. În acei ani nu existavi în România magnaţi, cum sunt acum, iar statul era incomparabil mai bogat decât cel de astăzi. In ciuda campaniei de modernizare pe care o suferise, oraşul Baia Mare păstra încă urmele consistente ale unei aşezări minere, cu căsuţe modeste, de tip aproape rural, în special în zonele de margine şi dinspre dealurile de nord-vest, ca să nu mai vorbim de aşanumitul cartier Hatvani, aşezat în sud-estul oraşului, locuit de o populaţie foarte săracă, mulţi cu locuinţe acoperite cu hârtie gudronată şi nepodite. E adevărat că în unele întreprinderi din oraş, şi în special în cele miniere, se câştiga foarte bine, dar majoritatea celor care lucrau sau lucraseră acolo sufereau de boli grave, în special silicoză, cu toate derivatele ei, dar şi de saturnism. E de prisos să spun că în unele locuri poluarea depăşea de 300 de ori doza admisibilă, şi că uneori, mai ales după ploaie, când atmosfera era saturată de vapori de apă, simţeai nişte usturimi şi înţepături fulgerătoare în ochi, ca de pe urma unor ace minuscule, înroşite în foc. În atare situaţie se întâmpla ca damele cu desuuri, respectiv ciorapi-chilot din nailon foarte subţire, să ajungă acasă cu ele pur şi simplu ciuruite. Explicaţia era că bioxidul de sulf provenit de la prelucrarea minereurilor neferoase şi vaporii de apă din atmosferă au făcut reacţie şi din aceasta s-au născut infime picături de acid sulfuric, care ardea, pârlea tot, tot şi mai ales ochii, vorba Miţei Baston din D 'ale carnavalului a lui Ion Luca Caragiale.
Am învăţat, din comportarea unora dintre colegii de la Baia Mare, pe care recunosc că uneori i-am imitat, că te poţi face foarte bine că lucrezi, când de fapt pierdeai timpul, că mergi pe teren în interes de serviciu, încasând diurnă, când de fapt stăteai acasă sau te duceai într-un fel de excursie, cu popasuri pe la diferite conventicule, organizate de oficialităţile „din teren”, cu băutură, mâncare şi voie bună. Câţiva dintre ei erau buni organizatori, arătându-se preocupaţi de amenajarea spaţiilor muzeale sau de reparaţiile la diferite obiective subiacente, aflate sub tutela muzeului, cum era, de exemplu, complexul de monumente de la Şişeşti, unde păstorise, vreme îndelungată, Dr. Vasile Lucaciu, constituit din Biserica Sfintei Uniri a Românilor, edificată de către el, din Pavilionul de cuvântări, în formă de Cruce, Casa Parohială în care a locuit şi, în fine, impozanta Şcoală confesională greco-catolică, edificată în 1907. Acestea s-au aflat vreo patru ani în stadiul de restaurare, pentru ca în cele din urmă în ele să se organizeze o Casă memorială cu obiecte, cărţi şi documente, aparţinând familiei marelui patriot, precum şi un muzeu al dezvoltării învăţământului românesc în Maramureş. De fapt acestea s-au inaugurat în noiembrie 1972, sub numele de Complexul muzeal de la Şişeşti, şi au fost gândite şi organizate de către semnatarul acestor rânduri, în colaborare cu o echipă de muncitori, şi cu un desenator şi un arhitect, respectiv Măria Orha şi Ioan Lukatsovits. Iniţial, în decembrie 1968, s-a deschis doar o expoziţie în casa în care a locuit Dr. Vasile Lucaciu, pentru că peste 4 ani să se „dea în folosinţă” complexul întreg, încă de la început, adică din toamna lui 1968, când am mers pentru prima dată la Şişeşti cu Moscviciul condus de şoferul muzeului, l-am cunoscut pe fostul cantor al lui Dr. Vasile Lucaciu, bătrânul Andreica, un bărbat foarte înalt, „cu mustaţă î la Franz losif”, cu vorba repezită, care avea grijă de casa memorială. El este pictat în gubă, vestita haină din lână groasă folosită pe timpul iernii, alături de alţi şişeşteni, pe un perete din interiorul bisericii Sfintei Uniri a Românilor, în partea stângă, lângă cripta cu osemintele lui Dr. Vasile Lucaciu. Cât am lucrat la organizarea primei expoziţii din 1968, dar şi ulterior, la amenajarea Muzeului dezvoltării şcolii româneşti din Maramureş, fostul cantor al Dr. Vasile Lucaciu ne aducea, de acasă, aproape zilnic, mămăligă cu brânză şi cu lapte. Avea întotdeauna cu el pe un nepot de al său, cam de 9-10 anişori, pe nume Iustin, o frumuseţe de băiat, neastâmpărat şi îndrăzneţ. Ne mai întreţineam şi cu preotul Iu l iu Şurani, împovărat de ani, un om mic de statură, cu nişte defecte la ambele mâini, greu observabile, date probabil de rahitism, care oficia slujba în Biserica Unirii, cu formulele sacramentale de dinainte de desfiinţarea Bisericii greco-catolice. Umbla câteodată cu un fel de pardesiu negru, cu buzunare în dreptul brâului, unde ţinea cheile casei memoriale şi cu o nelipsită sticlă de 250 de grame de horincă sau ţuică, din care gusta pe furiş, de cele mai multe ori, dar şi pe faţă, câteodată. Cei din zonă, ca şi băimărenii, de altfel, erau foarte ospitalieri, şi de la ei învăţaseră ospitalitatea şi oficialii locali. Am participat la câteva festinuri de ale lor, cu directorul Aurel Socolan, la Primăria şi la Dispensarul veterinar din Şişeşti, şi am rămas surprins cum te îndemnau să bei şi să mănânci, spunând: „mai folosâti”, când te pofteau să bei, şi „luaţi un dop”, când te invitau să mănânci. Aproape toţi păstrau, în acel timp, amintirea, încă proaspătă, a bisericii lor, cea greco-catolică, în ciuda faptului că de la desfiinţarea ei trecuseră peste două decenii. Eu, la rândul meu, necunoscător până atunci al problemelor legate de aceasta, am rămas surprins să descopăr ce rol însemnat a avut ea, alături, desigur, de sora ei ortodoxă, în păstrarea fiinţei naţionale a poporului român din Transilvania, în dezvoltarea limbii şi a culturii româneşti. Această constatare s-a legat de studierea vieţii şi activităţii celor doi mari memorandişti, fii ai acestei instituţii ecclesiale, în vederea organizării a două muzee dedicate acestora, unul despre care am vorbit, dedicat lui Dr. Vasile Lucaciu la Şişeşti şi celălalt lui George Pop de Băseşti (1835-1919), în localitatea cu nume omonim. Am învăţat, aşadar, că Biserica greco-catolică n-a fost, aşa cum ni se spusese la şcoală şi facultate, o instituţie de trădare a românilor, o unealtă de aservire a lor, ci dimpotrivă, de emancipare, de racordare la civilizaţia universală. La început am locuit în chirie la o familie cumsecade, pe strada Ion Luca Caragiale, capul ei fiind Gheorghe Pasca, un bărbat înalt, voinic, cu mustaţă, ocupând o cameră dintr-un apartament cu trei încăperi, trebuind să trecem, când mergea m la baie, prin cea locuită de membrii familiei, soţia şi copiii, Nicu, pe atunci elev în clasa a VUI-a, şi Lia sau Liuţa, în a şasea. Familia Pasca era de origine din Cicârlău, de lângă Baia Mare, un sat cu întinse podgorii şi livezi. Gheorghe Pasca, sau Gheorghica cum îi zicea soţia, făcea parte dintr-o familie numeroasă, care, în 1959, trecuse printr-o mare tragedie, întrucât doi dintre membrii ei, pe atunci în floarea tinereţii, săvârşiseră o crimă oribilă. Prin 1968 Gheorghe Pasca nu mai ştia absolut nimic de cei doi fraţi ai săi, aflaţi la închisoare, însă purta pe chip o tristeţe veşnică, deşi avea în acel timp doar 43 de ani. Într-o zi am fost invitat să susţin o expunere cu caracter istoric la întreprinderea la care el lucra ca administrator, şi am observat că era apreciat, la superlativ, de toţi şefii. De altfel, se ocupase, cu sârg şi pricepere, de amenajarea spaţiului verde din curte, dându-i un aspect plăcut, primitor, înainte de nenorocirea ce se abătuse asupra familiei sale, fusese angajat în Miliţie, ca ofiţer. După aceasta, însă, a fost trecut în rezervă, şi pentru că nu avea şcoală, s-a angajat ca administrator la întreprinderea respectivă. Pe timpul cât am locuit la această familie ne-am simţit foarte bine, căci gazdele noastre erau oameni buni, astfel încât nu era zi în care să nu ne îmbie cu ceea ce găteau ei, cum şi Doina le oferea din mâncarea pregătită pentru noi, precum şi din bunătăţile primite de acasă, de la părinţi. In acea toamnă a anului 1968, am avut norocul să câştig nişte bani în plus, adică să am catedră întreagă la Liceul nr. 3, situat în vecinătatea podului de lângă Săsar, aproape de strada George Coşbuc, unde îl suplineam pe profesorul Aurel Borlea. Acolo l-am cunoscut pe fiul unui avocat foarte simpatic din oraş, Alexandru (Sandi) Gorgan, suplinitor şi el în acel liceu, tot pe o catedră de istorie. Aveam, la acea şcoală, mai multe clase mari, majoritatea compuse din fete, şi bineînţeles, tânăr fiind, de nici 26 de ani, mă priveau cu mult interes, neştiind probabil că sunt căsătorit. La intrarea în vacanţă, prin decembrie 1968, vreo trei sau patru au venit la muzeu să-mi aducă un cadou, şi s-au întâlnit, la poartă, tocmai cu Doina, care s-a grăbit să le spună că e soţia mea, făcându-le să plece de acolo cam dezumflate. Cu ocazia predării la acea şcoală am avut şi şansa să cunosc pe unul dintre vicepreşedinţii de judeţ, un om distins şi şcolit ca lumea, inginer constructor, după câte îmi amintesc, pe nume Corneliu Graur, care avea un fiu, pe nume Călin, în una dintre clasele unde predam. M-a ajutat să primesc o locuinţă, o garsonieră confort unu la etajul I, într-un bloc situat pe strada Victoriei, nr. 85. Fiul lui era un elev foarte bun şi serios. De altfel, în clasă cu el era şi Mircea Şulea băiatul unui funcţionar, pare-mi-se ceva director economic la o mare întreprindere din oraş, de etnie evreiască, venit din Moldova. Pe acesta din urmă l-am întâlnit, peste un an şi ceva, la Bucureşti, ca student la arte plastice. Locuia în casa profesorului universitar Râul Şorban, undeva în apropiere de Banca Naţională, împreună cu tatăl lui Şulea am poposit de mai multe ori acolo, întâlnindu-l şi pe profesorul amintit. Avea pe atunci vreo 58 de ani şi era un bărbat falnic şi distins. Se îmbrăca, după cum am observat, cu multă eleganţă, purtând lavalieră şi o barbă scurtă, bine îngrijită. Vorbea întotdeauna ex catedra, cu o pronunţie parcă rotunjită a sunetelor, părând a gândi tot ceea ce spunea, iniţial într-o limbă străină. Tatăl lui Mircea Şulea, îi aducea profesorului de toate, respectiv băuturi rare, alimente, cafea şi ţigări, numai să aibă grijă de băietul lui, cum spunea el. Mircea era un băiat de talie potrivită, blond roşcat, cu un început de chelie pronunţat, nonconformist în comportare şi în vestimentaţie, căci iarna umbla îmbrăcat într-un suman din lână ţesută în casă. Citea mult şi iubea arta modernă, avangardistă. Nu ştiu ce s-a ales mai târziu de el, dar am auzit că s-a tăiat împrejur şi că a plecat în Israel. Pe maestrul Râul Şorban l-am reîntâlnit, în toamna aceluiaşi an, 1970, la Baia Mare, unde venise căci fusese împrocesuat de muzeu, pentru că se angajase să scrie o lucrare despre Şcoala de pictură de acolo, şi luase, ca avans pentru ea, o mare sumă de bani, fără a o mai termina. La proces, din partea muzeului, ca reclamant, a trebuit să particip eu, căci directorul şi alti câţiva muzeografi plecaseră în concediu, şi-mi amintesc că, înainte cu o zi de înfăţişare, Râul Şorban a venit la mine şi m-a întrebat: „Ascultă, dom'le, dumneata ai ceva împotriva mea?”, la care eu am răspuns, plin de curtoazie: „Vai de mine, domn' profesor, da cum să am?!” „Atunci”, a continuat el, „mâine, la proces să nu spui nimic, căci voi vorbi eu, pentru că am absolvit şi facultatea de drept.” A doua zi a fost precum mi-a cerut: eu, ca reprezentant al instituţiei reclamante, nu aveam avocat, şi-am bolborosit ceva evaziv, privind meritele ştiinţifice ale învinuitului, atunci când judecătorul m-a întrebat dacă solicit ruperea înţelegerii cu el şi restituirea banilor pe care-i luase. Rezultatul sau hotărârea a fost, nu să ni se restituie banii, ci, dimpotrivă, să-i mai dăm în plus încă o sumă destul de mare, şi să-l păsuim, cu predarea lucrării la tipar, vreo doi sau trei ani. Râul Şorban venise însoţit de o prea frumoasă tânără, care ulterior i-a devenit soţie. Cei doi au fost foarte încântaţi de hotărârea tribunalului şi m-au invitat la masă, la restaurant. Nu pot să-mi reprim din memorie impresia proastă pe care, în acel moment, atunci şi acolo, mi-a lăsat-o. Mi se părea chiar că e un papiţoi, dornic să epateze pe toată lumea, ba chiar şi că, în privinţa ştiinţei de carte, nu este chiar ceea ce părea multora. Fără să vreau, m-am gândit atunci, nu ştiu de ce, că seamănă cu Stepan Trofimovici Verhovenski din Demonii lui Dostoievski. Această impresie s-a atenuat, peste ani, când l-am revăzut la Oradea şi la Bucureşti. Am aflat despre el că, îndată după restaurarea regimului de democraţie populară, s-a arătat a fi un comunist cu stagiu din ilegalitate şi un mare filosemit, după cum tot la fel de mare antimaghiar. A trăit până la adânci bătrâneţi, făcând, în ultimii ani ai vieţii, prin anii 2000-2002, pe întreprinzătorul în domeniul industriei uşoare, ca proprietar al unei mori moştenite, care i s-a restituit după 1989.
Trebuie să precizez că, pe vremea aceea, salariul meu la muzeu nu era mare, dar în perioada 1968-1972, dacă scriam în revista tipărită de acesta, sau în alte publicaţii ale sale, eram plătiţi foarte bine. Am continuat, apoi, şi cu predatul, din ianuarie până prin mai 1969, la o şcoală în cartierul Hatvani sau Alecsandri, iar din toamna aceluiaşi an, până în primăvara lui 1970, la alta, în Ferneziu, o comună suburbană, înglobată în Baia Mare. La ambele şcoli aveam normă întreagă şi se înţelege că aceasta mi-a adus un câştig frumuşel, putându-mi, mai târziu, cumpăra tot ceea ce aveam nevoie în casă. De fapt nu în casă, pentru că, iniţial, adică de prin mai 1969, am locuit într-o garsonieră, primită prin repartiţie, cum am spus, cu ajutorul vicepreşedintelui de judeţ, Corneliu Graur, la care, prin intermediului fiului său, am reuşit să obţin o audienţă, înainte de a primi garsoniera am avut „bucuria” să fiu din nou mobilizat, „cu scoatere din producţie”, şi dus, pentru o lună, la Zalău. De fapt mobilizarea s-a făcut rapid, ca pe vreme de război, luat fiind de acasă, urcat, în seara de 5 mai 1969, într-o maşină, şi transportat, împreună cu mai mulţi ofiţeri de rezervă, în raionul de concentrare de la Panic, lângă Zalău, judeţul Sălaj. Pe un deal se instalase un cort uriaş şi în acesta ni s-a distribuit cazarmamentul, adică hainele şi armele. Mobilizarea includea, nu doar subofiţeri şi ofiţeri, de la sergenţi majori la plutonieri adjutanţi şi de la sublocotenenţi la colonei, ci şi simpli militari, soldaţi, caporali şi sergenţi în rezervă. Ne-am echipat noaptea şi am fost înşiraţi pe coama acelui deal, într-un număr impresionant, pentru a fi inspectaţi de doi colonei, veniţi de la „centru”, şi-mi aduc aminte că toţi de-a valma, soldaţi şi ofiţeri, arătam jalnic. Pe câţiva dintre militari, un colonel mic, blond şi cu ochelari i-a întrebat cine le e comandant, (numele acestuia li se comunicase cu ocazia echipării şi ce au primit în dotare (adică armă sau pistol mitralieră încărcătoare, lopată şi mască), dar niciunul n-a fost în stare şi răspundă, poate şi datorită oboselii, dar şi pentru că pur şi simph se intimidau. După două zile ne-am retras din raionul de concentrar la cazărmi, situate pe un deal la o margine a Zalăului, şi an început instrucţia. Aveam în subordine un pluton cu rezervişti rm vârstnici, dintre care unul făcuse războiul. Toată luna aceea n-ar făcut aproape nimic. Locuiam la căminul ofiţerilor din apropiere unităţii, mâncăm la popotă, ieşeam la câmpul de instrucţie p Valea Miţei, lângă o pădure splendidă de stejar şi pe Dealul Pul din apropiere. Această ultimă denumire intrase în uz duţ întocmirea hărţilor prin cadastrarea din perioada 1895-1905, făcu de austrieci. O echipă de topografi nemţi venită în zonă a luat cu f pe câţiva localnici din satele înconjurătoare şi s-a deplasat dintr-t loc în altul în hotarul Zalăului, întrebându-i cum se numeşte cuta loc, vale sau deal, pentru a le nota pe hartă. La un moment d; atunci când ţăranii localnici au fost întrebaţi ce nume poartă deal amintit, plictisiţi şi obosiţi, au răspuns „Dealul Pulii”! Topografii au notat astfel în hărţi şi aşa a rămas. Nu ştiu, însă, dacă el ir poartă şi azi acel nume. Am auzit că pe Valea Miţei, unde în 19 am văzut cum cerbii se plimbau nestingheriţi, s-a ridicat, în urr cu mai mulţi ani, un cartier al oraşului Zalău, într-o duminică E fost vizitat de nevastă mea, care tocmai trebuia să nască, şi a do zi, după ce s-a întors cu autobuzul de la Zalău, a adus-o pe lume pe fiica mea cea mare Luminiţa Mariana. La Zalău mi-am făcut câţiva prieteni printre ofiţerii din garnizoană şi militarii concentraţi, şi în plus am reuşit să-mi repar dantura cu ajutorul unei domnişoare medic stomatolog, de etnie germană, pe nume Dagmar Burgmeister, o tânără blondă şi frumoasă, care însă avea un defect la un picior, de pe urma unei poliomielite din copilărie. Ea lucra în cadrul unităţii militare, dotată şi cu cabinet şi laborator stomatologic, aşa că lucrarea (sau dinţii) nu m-a costat aproape nimic. M-am întors de la Zalău în timp ce Doina cu fiica mea nou născută erau la spital. Le-am scos de acolo şi le-am dus direct în noua locuinţă, pe Doina pe jos, iar pe Luminiţa în cărucior, căci cumpărasem unul foarte elegant, de culoare maro, cu 900 de lei, folosit ulterior şi pentru un nepot de al meu după soră şi pentru Corina, cea de a doua dintre fiicele mele. În acel timp pentru naşteri se acorda un concediu de numai două luni şi jumătate, aşa încât copilul trebuia înţărcat foarte repede, căci mama n-avea cum să-l alăpteze peste acest termen. Aşa s-a întâmplat şi în cazul nostru; am avut, însă, noroc, căci Luminiţa a fost mâncăcioasă şi sănătoasă. De altfel, de la vârsta de l an şi jumătate până la 6 ani a stat mai mult la maică mea, unde s-a simţit ca în sânul lui Avram.
Munca la muzeu nu era grea, ba pentru mine chiar plăcută, întrucât aveam timp să citesc, să studiez, să scriu, şi folosesc aceste sintagme anume aşa, socotind că cititul avea ca obiect cartea, studiul documentul sau documentele de arhivă, iar scrisul redactarea unor articole de specialitate, în octombrie 1969 am condus, ca ajutor pe lângă istoricul Radu Popa din Bucureşti, un şantier de arheologie, la Cetatea Chioarului, unde, încă din anii precedenţi, se începuseră ample săpături de dezvelire a ruinelor unui edificiu militar din evul mediu, pomenit în documente, după câte îmi amintesc, încă din 1319, şi lăsat în ruină în urma dărâmării zidurilor sale cu ajutorul prafului de puşcă, la câţiva ani după răscoala curuţilor, condusă de Francisc Râkoczy al II-lea. Acel octombrie a început cu zile nespus de frumoase, şi era o adevărată desfătare drumul dintre cătunul Ciolt, comuna Berchezoaia, unde eram găzduiţi, până pe coama unui deal, numit al Comicului, pe care se ridicase cetatea. Am avut plăcerea să-l am lângă mine, acolo, tot timpul, pe Dinu V. Rosetti, întemeietorul Muzeului oraşului Bucureşti, arheolog din pasiune, în tinereţe fost ofiţer. Avea peste 70 de ani şi era un bărbat drept ca lumânarea şi suplu, cu o faţă bine croită şi ochi bulbucaţi, aceiaşi ca ai bunicului său, C. A. Rosetti, batjocorit într-una dintre celebrele Scrisori ale lui Eminescu. Vorbea bucureşteneşte, cu „dă” şi „pa”, apăsat şi rezolut, îi plăcea să bea, fără a se face de râs şi atunci îmi povestea lucruri interesante, incredibile, uneori. Mi-a spus, astfel, că în tinereţe a participat la campania împotriva Ungariei, din 1919, rămânând, apoi, cu unitatea în garnizoană la Cluj. Acolo s-a pus pe chefuri, căci salariul lui ca sublocotenent era consistent. „Când eram la Cluj”, mi-a zis el, „nu-mi spălam niciodată cămăşile, ci pur şi simplu le aruncam, cumpărându-mi altele, îmi luam câte o duzină de fiecare dată şi când terminam o luam de la capăt. Într-o zi, după un joc de poker prelungit până noaptea târziu, m-am dus la restaurantul de sub clădirea Cercului militar, având cu mine craniul unei cucoane, care se împuşcase din gelozie. L-am aşezat pe masă, în faţa mea, şi am cerut de băut pentru mine şi acea doamnă, respectiv pentru craniu, care avea în tâmplă o gaură enormă. Oberul (ospătarul n.n.) a refuzat să mă servească şi mânios, am scos spada de paradă din oţel dă Toledo şi am atacat barul cu băuturi, spărgând toate sticlele. Au apărut, atunci, din încăperile din dos vreo 3-4 oberi şi s-au repezit înspre mine. M-am aşezat cu spatele la perete, am comandat „la atac”, după care unuia dintre ei i-am aplicat o tăietură adâncă în frunte, făcându-i să se retragă, în cele din urmă a venit comandantul pieţii, un colonel, prieten de-al meu, căci jucam poker împreună şi m-a rugat să mă duc acasă. N-am plecat, însă, decât după ce mi-a adus două birje, una pentru el şi pentru mine, şi alta pentru orchestră, care, la cererea mea, a trebuit să ne însoţească. A doua zi am plătit proprietarului toată paguba, iar ospătarului rănit cât mi-a cerut.
Unchiul meu, generalul Rosetti mi-a dat 10 zile de arest, executat în garnizoană, confortabil şi cu hrană de la popotă. Apoi totul a reintrat în normal, luând-o, adică, de la capăt, cu puţină instrucţie, poker şi petreceri. Nu consumam, pe atunci, însă, numai vin şi nu de oricare„. Dinu V. Rosetti se pricepea foarte bine la arheologie, căci participase la săparea diferitelor situri împreună cu marele arheolog Ion Nestor, ca cele de la Mănăstirea Neamţ sau de la Snagov. La Neamţ au dezgropat câteva morminte de domnitori, aruncând o parte din molozul scos din ele în iazul cu peşte, din care se aprovizionau călugării pe vremea postului. Câteodată Rosetti şi Nestor se prezentau la lucru cam afumaţi, cum se spune în popor, şi arunci, vorbind cu ton ridicat, se întâmpla să conturbe slujba. Din acest motiv, stareţul i-a reclamat, nici mai mult nici mai puţin, ci direct la Nicolae lorga, membru al Regenţei. Ca urmare, când Rosetti cu Nestor şi cu alţi colegi s-au dus la acesta acasă, de sfântul Nicolae, să-l felicite, lorga i s-a adresat celui dintâi cam aşa: „Ai distrus picioarele sfinţilor (referindu-se la frescele de pe pereţii Mănăstirii Neamţ n.n.)! Ai înfundat bunătate de lac! Ai omorât peştii! Eşti un vandal! Catinca dă-l afară!„ Această atitudine însemna de fapt o discreditare aproape totală a celor doi, urmată de neacordarea fondurilor pentru săpături arheologice. Necăjit, Dinu V. Rosetti a răscolit prin arhiva familiei sale şi a găsit o altă scrisoare, adresată de către Ludovic Kossuth lui C. A Rosetti, din care rezulta că, în timpul revoluţiei maghiare de la 1848-1849, coroana regelui Sfântul Ştefan a fost ascunsă undeva lângă Orşova, şi că atunci, prin lovirea de ceva contondent, crucea de pe creştetul ei s-a strâmbat, în forma cunoscută şi în zilele noastre. Cu acel document, cel amintit s-a prezentat acasă la lorga şi îndată ce l-a văzut, acesta a început: „ Ai mâncat picioarele Sfinţilor! Ai omorât peştii…!„ Spăşit, Rosetti i s-a adresat, cu vorbă potolită: „Domn' profesor, am venit doar să vă dau un document, care cred că vă interesează„, iar lorga: „ei, ia să vedem„, luând scrisoarea în mână şi citmd-o dintr-o ochire, după care: „Da! Eşti un băiat de ispravă! Catinca adă coniac! E nepotul lui C. A. Rosetti. Am să te duc mâine la Academie să prezinţi documentul!„ Bucuros de această fericită întorsătură, Dinu V. Rosetti a răspuns: „Nu, domn' profesor. Eu am venit să vă dăruiesc dumneavoastră această scrisoare„. Se înţelege că după aceea, lucrurile s-au schimbat, relaţiile cu lorga au devenit cordiale şi, pe cale de consecinţă, cei doi au putut să-şi continue cercetările. Şi le-au continuat, la Snagov, unde au săpat un cimitir întreg, dezvelind mormintele şi lăsându-le aşa, spre a studia, din punct de vedere antropologic, scheletele descoperite. In acest scop, intenţionau să cheme un antropolog din Franţa. Era, însă, vremea fermentării tulburelului, adică a vinului, şi cei doi, Rosetti şi Nestor, s-au apucat de beţie, ţinând-o aşa câteva săptămâni. Ploile de toamnă au înnămolit, astfel, scheletele, spre nemulţumirea celorlalţi arheologi mai vârstnici, care s-au grăbit să-i înfiereze pe cei doi, pentru neglijenţă. Rosetti zicea că unul dintre arheologi, pare-mi-se Andrieşescu, s-a ridicat în senatul Universităţii din Bucureşti, prezidat de Nicolae lorga, şi a spus: „Domnilor, câinii umblă cu oasele strămoşilor noştri în gură!„ (referindu-se la faptul că cei doi lăsaseră scheletele de la Snagov în voia sortii). Replica lui Nicolae lorga, promptă şi apodictică, a fost: „Nu-i adevărat! Stai jos! Eu am acordat acestor tineri toată încrederea, şi ca atare, le dau voie să facă ceea ce vor cu rezultatele cercetării lor!” Se înţelegea, de aici, că marele învăţat, om cinstit de felul lui, credea fără limită în sinceritatea prietenilor, dar şi că era, dacă nu de-a dreptul credul, cel putin neinformat în privinţa unora dintre aceştia.
Bătrânul Dinu V. Rosetti era un adevărat spectacol, distrându-ne, acolo, la Ciolt, lângă Cetatea Chioarului, pe toţi, pe Radu Popa şi pe mine, pe gazdele la care locuiam, familia lui Ioan Florian, tată a doi copii, Ion sau lonăşuţ, mort de foarte tânăr, după cum am auzit, dar pe atunci copil de 11 ani şi Valeria, o fetiţă de vreo 8-9 ani. Dacă te uitai cu atenţie la tipurile de fizionomii ale celor de prin părţile locului, şi aceasta era un lucru uşor pentru mine, căci la săpăturile arheologice de la cetate angajaserăm o mulţime de bărbaţi, femei şi copii de 14-15 ani, puteai observa ceva aparte, care le deosebea, de exemplu, de cele ale ţăranilor din jurul Beiuşului.
Aveau, cele dintâi, în aspectul lor, un rafinament specific, o subţirime a contururilor, inexistentă la altele de aiurea, de parcă aparţineau unor oameni nobili, rasaţi, ca cei care odinioară, veniţi din toate părţile lumii, poposiseră între zidurile Chioarului. Mi-aduc aminte, de exemplu, de profilul unei ţărănci blonde, cu ochi albaştri ca peruzeaua, părul lung şi bogat, gura senzuală şi dinţii ca mărgeanul, puternică şi suplă, pe nume Valeria, pe atunci de vreo 30 de ani, născută într-o familie ce se numea Chişcodar, şi căsătorită cu un bărbat, nu prea înalt, dar solid şi tăcut ca stâncile, numit, de la carte, cum zic ardelenii, Voisa, dar şi de alte două, cam de 40 de ani, solide, înalte, cu faţa rotundă şi albă, cu părul negru şi ochii căprui, care munceau ca nişte bărbaţi. Pe cea dintâi am angajat-o să ducă cu boii şi carul mai mulţi saci de ciment, din sat până la cetate, pe o distanţă destul de lungă. Mă aşteptam să vină bărbatul ei să-i încarce şi descarce, la dus şi la sosire, dar n-a făcut-o, căci a plecat la treburile lui, altele mai grele, socotea el, ca cea pe care o lăsa soţiei. Am avut ocazia atunci s-o privesc pe Valeria cu uimire, cu câtă uşurinţă a încărcat şi a descărcat sacii, fără nici un ajutor, şi nu pentru un singur transport, ci pentru mai multe, nelăsând nici o clipă impresia că ar depune un efort peste puterile ei. Mă întreb unde-o fi ea astăzi, căci dacă trăieşte, ar trebui să aibă cam 70-72 de ani. Pe timpul cât am participat la campania de săpături de la Chioar, mi-am petrecut serile la cazanul de fiert ţuică, sau la povarnă, cum spun regăţenii, situat în apropierea casei lui Ioan Florian, unde locuiam împreună cu Dinu V. Rosetti şi Radu Popa. Mâncăm la gazdă, cel mai adesea mămăligă cu brânză sau cu lapte, iar la cazan pui fripţi pe jăratic, la lumina flăcărilor şi a lunii, căci reţeaua de curent electric nu se instalase încă în acel cătun. Radu Popa, un bărbat înalt şi voinic, oacheş şi sănătos, mânca orice şi bea fără popas, în special ţuică, îmi făcea morală că nu sunt în stare să-i ţin isonul şi avea dreptate, deoarece, după cele câteva păţanii din copilărie, despre care am vorbit mai sus, aveam pur şi simplu alergie la băutură. Altfel Radu Popa, căsătorit pe atunci cu o fostă colegă de facultate cu mine, pe nume Corina Pop, fiica mezină a unui medic ardelean, femeie de o frumuseţe robustă, semănând foarte mult cu Ingrid Bergman, şi inteligentă peste măsură, era un om foarte învăţat, cu o pregătire strictă de specialitate, care-şi iubea cu patimă meseria, îi plăcea să râdă, să se veselească şi să cânte, şi o făcea împreună cu Rosetti, cu mine, cu cazangiul, care se numea Vasile Voisa, la cazan în fiecare seară. Din atitudinea sa, dincolo de relaţiile ca dintre specialişti, se degaja tot timpul o atitudine de misoginism, nesfiindu-se să spună adesea că nu ştiu care femeie este un fel de pasăre sau capră. Nu după multă vreme am aflat că s-a despărţit de colega mea Corina, care îi născuse două fete. Pe ea aveam s-o întâlnesc abia în 1998, la Oradea, unde poposise ca observator pentru acreditarea uneia dintre facultăţile de acolo, căci era, în acel moment, profesor universitar la Bucureşti. Radu Popa a murit câţiva ani după căderea regimului comunist, nu înainte de a lăsa după el câteva cărţi foarte bune, între care Ţara Maramureşului în secolul al XlV-lea. Pe Dinu V. Rosetti nu l-am mai întâlnit niciodată; am întreţinut, însă, cu el o scurtă corespondenţă, după care am auzit că a plecat în Brazilia, unde avea o fiică şi că ar fi murit acolo. După reîntoarcerea de pe şantierul de la Chioar, am publicat un articol despre cetate în publicaţiile locale Pentru socialism şi Nagy Bânya es videke. Colaborarea la aceste publicaţii am continuat-o şi în anii care au urmat, cu mici articole de istorie şi scurte eseuri şi cronici literare.
Colegii de muzeu au început să capete un obicei, încurajat şi de directorul Aurel Socolan, şi anume acela de a face concursuri de şah, desfăşurate chiar în timpul programului de lucru, campion fiind, când şoferul muzeului, Leontin Băbici, când directorul Aurel Socolan. Nu juca rău nici Sabin Şainelic, un tânăr, de vârsta mea, despre care am aflat mai târziu că a murit în jurul a 50 de ani, pentru că suferea de inimă. Jocul se desfăşura, uneori, în birou la mine, chiar pe masa mea de lucru, unde se îngrămădeau cei doi jucători şi câţiva chibiţi, care priveau şi vociferau. Într-o zi le-am sugerat să aşeze tabla de şah în sertarul scos al biroului, cu gândul de a evita să fie surprinşi de vreun oficial de la partid, venit incognito la instituţia PEREGRINUL Şl UMBRA noastră, şi m-au ascultat. Peste vreo săptămână, s-a întâmplat să vină la muzeu, neanunţat şi să intre drept în biroul meu, când toţi, şi cei care jucau şah şi cei care priveau, stăteau aplecaţi spre fundul sertarului deschis, atenţi la joc, exact secretarul cu propaganda, pe nume Ioan Retegan, un inginer silvic mărunţel şi al dracului. Pe masa biroului meu se găsea deschisă o carte veche românească, tipărită cu litere chirilice. Pe Retegan l-am văzut numai eu, aflat cumva lateral de jucători, cu faţa către uşa prin care acesta tocmai a intrat, şi de aceea am împins brusc cu genunchiul sertarul, închizându-1. Când cei prinşi de joc, cu feţele aprinse, s-au întors să mă apostrofeze pentru gestul meu, l-au văzut pe inamic şi au înmărmurit. Retegan a surâs şi a exclamat: „Ce atmosferă de lucru, aici, la Dumneavoastră, tovarăşi! Vă felicit!” Bietul om sau tovarăş credea că noi stătuserăm aplecaţi, nu spre tabla de şah, dispărută în pântecele biroului, odată cu împingerea sertarului de către mine, ci pe cartea cu litere chirilice. Într-un raport la o plenară, această felicitare a fost reiterată şi prestigiul lui Aurel Socolan, şi în general al muzeului în faţa autorităţilor a sporit simţitor. Se mai întâmpla, apoi, să ieşim cu toţii în curte şi să facem sport, care consta în ridicatul halterelor şi aruncatul unei greutăţi. Haltera o putea ridica doar şoferul, directorul şi eu, ea având peste 70 kg. Ulterior acest lucru îl putea face, chiar cu mai multă uşurinţă decât toţi, şi un alt coleg, Victor Gorduza, un băiat zdravăn, foarte înalt şi puternic, dar bun şi blând ca o domnişoară, revenit la muzeu după ce o vreme făcuse pe inspectorul la Comitetul Judeţean pentru Cultură. Cu el am început, din primăvara lui 1970, un şir de activităţi, oarecum inedite, pe care le-am numit, almanahuri muzeale. Mergeam, adică, prin diferite localităţi, ducând cu noi diferite piese de muzeu sau documente istorice scrise, care să augmenteze expunerile pe diferite teme, făcute cu acea ocazie. La începutul anului 1970 a venit un ordin de la minister să completăm un fel de fişe personale cu tot ceea ce făceam în cele 8 ore zilnice de lucru, pe minute. Ne-am canonit vreo săptămână bună cu completarea acestora, trebuind să inventăm activităţi pe care nu le făceam, şi ceea ce era culmea, să repartizăm, desfăşurată pe minute, efectuarea lor. Am reuşit, totuşi, să îndeplinim această dispoziţie aberantă, minţind cu toţii „bărbăteşte”, vorba lui George Bariţiu, deoarece nu era alt modru, cum zic maramureşenii, să o scoatem la capăt. Am continuat şi după aceea să facem sport, şi mai ales aruncatul greutăţii, folosindu-ne, în acest scop, de un proiectil de tun din fontă, enorm, din acelea „pentru exerciţii”, cum zicea directorul Aurel Socolan, adică fără explozibil, îl aruncam de colo până colo. În curte se găsea o mare cantitate de nisip, presărat peste tot, pentru a o nivela, transformând-o într-o adevărată palestră improvizată, într-o zi, după ce am terminat cu aruncarea greutăţii, respectiv a proiectilului „pentru exerciţii”, şi stăteam de vorbă lângă groapa de nisip în care acesta fusese aşezat, a venit la muzeu un maior de la A. L. A. (Apărare Locală Antiaeriană), pe nume Ivaşcu, prieten sau rudă cu cineva de acolo. Omul ne-a salutat şi s-a apropiat de noi. A văzut proiectilul, s-a aplecat şi l-a studiat; palid la faţă, ne-a făcut semn să ne îndepărtăm şi ne-a spus, pe ton ridicat, „plecaţi repede de aici, că e nedezamorsat!” A chemat, după aceea, de urgenţă serviciul pirotehnic şi oamenii acestuia au dus proiectilul la locul de explozie controlată. Am auzit că în zona exploziei s-a făcut un crater adânc de vreo 3 m. Cum de proiectilul n-a explodat în zecile şi chiar sutele de ori când l-am aruncat, nu mi-am dat niciodată seama. O fi fost vorba, desigur, doar de şansă şi noroc, care împreună tin de voinţa Celui de Sus, hotărât să nu-şi pună mintea cu noi, păcătoşii de atunci şi de acolo.
În planul de muncă al muzeului fiecare figuram cu studiul a câte unei teme. Aveam un coleg de birou, pe nume Gavril Aurelius Bălan, născut cam prin 1914 sau 1915, fost preot celib greco-catolic, cu studii solide la De Propaganda fide din Italia interbelică. Păstorise o vreme în Ardealul de nord, cedat vremelnic Ungariei, iar după 1945 revenise la Baia Mare, de unde, peste un deceniu de la desfiinţarea bisericii unite, fusese, ca multi alţii dintre confraţii săi, arestat. După eliberare s-a angajat o vreme ca pontator la o carieră de piatră de lângă oraş, apoi ca muzeograf la Muzeul Judeţean Maramureş din Baia Mare. Era pe jumătate ungur, dar el se declara roman, asemenea corifeilor Şcolii Ardelene, al căror urmaş se considera. M-am împrietenit cu el şi, în ciuda diferenţei foarte mari de vârstă, ne tutuiam. Studia, zicea el, viaţa şi activitatea haiducului roman Pintea cel Viteaz. Când îl întrebam ce lucrează, îmi răspundea: „studiez problemele pinteice”, iar eu, amuzându-mă, îi ziceam: „Mă, Gavrilă, Pintea ăsta a fost un simplu hoţ!” Răspunsul lui venea cu promptitudine şi era următorul: „Pintea este geniul neamului nostru roman”, după care eu îi replicam, făcând, desigur, pe prostul: „măi, dar noi ne tragem, de fapt, numai din daci”. In sfârşit, enervat, bietul Bălan constata că eu sunt „un românofob de mâna întâi, care uită că noi, poporul roman, am dat civilizaţie întregii Europe, şi prin Europa, întregii lumi”. Această atitudine dovedea că individul era, asemenea altor confraţi ai săi întru altar, despre care se zicea că sunt „scrântiţi întru domnul”, un apucat întru cele ale romanităţii pure a neamului său dinspre tată, căci bătrâna sa mamă, pe care tot atunci am cunoscut-o, abia îngăima câteva cuvinte în limba română, deşi de fată se numea Ilieşiu. Am asistat, de altfel, la un dialog între cei doi, mamă şi fiu, şi am văzut că atunci când ea îi spunea „edes Gabiti”, el răspundea „mamă, cu mine să vorbeşti pre limba romană” (nu română n.n.). Sâcâit mereu de mine, se străduia să-mi demonstreze că subiectul studiului său, amintitul Pintea cel Viteaz, a fost un „general de oşti” şi un „inventator genial”. A scris, în acest scop, o lucrare cu tema Plante medicinale folosite de ostile lui Pintea cel Viteaz, ca şi cum acesta ar fi comandat o adevărată armată regulată şi nu o simplă ceată de haiduci. De asemenea, a încropit nişte inscripţii cu litere chirilice, scrise, chipurile, pe la 1701 şi 1702, de un cantor bisericesc şi un ieromonah, pe nume Ghenadie, pe două cărţi vechi, din care rezulta că au asistat la zborul lui Pintea cel Viteaz de pe Muntele Măgoaja şi de pe şesurile localităţii ViiJe Satu Mare, „cu o zburătoare din lemn din codru, căptuşită cu piele de cerb”, adică cu un planor. Mi-a arătat două fotocopii făcute de pe aceste inscripţii, spunând: „Uite, mă, Toma Necredinciosul, ce-a făcut Pintea cel Viteaz, geniul poporului roman!” Citindu-le, mi-am dat seama că sunt scrise de el şi i-am spus: „lasă-le la mine, că le duc la Miliţie, la un criminalist, specialist în decriptări, să vedem dacă nu sunt nişte falsuri”. Mi le-a lăsat, şi n-a mai spus nimic, întâmplarea a avut loc într-o sâmbătă, cam pe la sfârşitul lui martie 1971. Bineînţeles că nu mi-a trecut niciodată prin cap să duc acele inscripţii acolo unde zisesem, însă voiam doar să-l cicălesc pe cel care de fapt era autorul lor, negândindu-mă, în inconştienţa tinereţii mele de atunci, că autorul, fost deţinut în temniţele comuniste, ar putea intra la idee, conştient de ce sunt în stare cei de la Miliţie sau Securitate, atunci când era vorba de inşi din categoria sa. Pe la miezul acelei nopţi, de sâmbătă spre duminică, tocmai când să aţipesc, am auzit soneria de la intrarea apartamentului în care locuiam. Am deschis şi era colegul Gavril Aurelius Bălan, care, tulburat şi precipitat, mi-a mărturisit că el a făcut acele inscripţii din fotografie, şi m-a rugat să nu le duc la Miliţie. M-a cuprins, în acel moment, o mare remuşcare, căci am realizat cât de speriat era. De altfel nevastă mea mi-a şi reproşat, chiar atunci, de ce îmi bat joc de bietul om, după care l-a invitat înăuntru, l-a servit cu prăjituri şi i-a pus câteva într-un pachet pentru acasă, înduioşat, i-am spus: „Dragul meu Gavrilă, cum ţi-ai închipuit că voi duce acele fotografii la Miliţie? Eu am ştiut că tu ai scris inscripţiile acelea, şi am vrut doar să glumesc cu tine!” Gavril Aurelius Bălan, adeptul romanităţii pure a românilor, după cum am văzut, avea încă o meteahnă, ca să nu-i spun ţicneală: susţinea că o mulţime de pietre de pe jos, cu forme bizare, aleatorii, de şarpe, melc, câine, pasăre etc. Sunt sculpturi executate de către oamenii din epoca eneolitică. Umbla, de aceea, pe la cariere de exploatare litică şi pe hotare, cu faţa aplecată, ca să descopere „opere de artă eneolitice”. A adunat, astfel, într-o casă în roşu a unei cunoştinţe, tone întregi de pietre sau „sculpturi”, cum le zicea el. Într-o zi, în conivenţă cu un restaurator de la muzeu, pe nume Nicolae (Miklos) Reisfeld, un ins mărunţel, brunet şi zâmbăreţ, foarte priceput în meseria sa, dar şi în altele, i-am fabricat, pe loc, la polizor, nişte reptile din pietrele aflate în curtea instituţiei, azvârlindu-le lângă trotuarul de la intrare. Gavrilă le-a ochit îndată, a venit cu ele la mine şi mi le-a întins, spunându-mi: „uite, măi, ce au făcut strămoşii noştri din eneolitic!
Iată, deci, operaţiile făcute: tăiere, decupare, retuşare, care merge până la abstractizare„, la care eu i-am replicat: „ai uitat să spui, după retuşare, polizare, căci doar eu am făcut aceste opere la polizor„. Nu m-a crezut, sau poate i-a convenit mai bine că lucrurile stau aşa cum îşi închipuia el. Peste nici doi ani s-a prăpădit, în urma unui cancer generalizat. Acele fotografii, cu inscripţiile despre Pintea cel Viteaz, au ajuns, după moartea sa, la Arhivele Statului din Baia Mare, pe mâna unui „bun român„, Vasile Căpâlneanu, care, deşi era un om foarte inteligent şi citit, s-a apucat să le interpreteze şi să le publice în Apărarea patriei şi apoi în Pentru socialism, oficiosul Comitetului Judeţean de partid din Baia Mare. Era popularizată, astfel, o „premieră mondială”, zborul lui Pintea cel Viteaz cu un aparat mai greu decât aerul, argumentată cu un fals, deci cu o minciună, realizată de un om putin scrântit, obsedat de genialitatea unor reprezentanţi de frunte ai neamului românesc, în 1981 această minciună a fost reiterată într-o carte apărută la Editura Militară, scrisă de comandorul Matei Oroveanu, intitulată începuturile creaţiei tehnice aeronautice româneşti, 1880-1984, iar ulterior în Istoria aviaţiei române, apărută la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984. Am scris, pe această temă, un articol intitulat Insinuarea falsului istoriografie, publicat iniţial în revista Familia, prin 1995, apoi într-o carte, cu titlul omonim, apărută la Oradea, în 1996, în Editura Biblioteca Revistei Familia, (p.21-27)
Cu ocazia participării la acele almanahuri muzeale, respectiv a deplasărilor prin localităţile Maramureşului, şi trebuie să spun că am umblat aproape prin toate, am cunoscut pe câţiva dintre artiştii plastici locali, între care îi amintesc pe sculptorul Vida Geza şi pe pictorul losif Balla. Primul era un om blond, scund dar vânjos, popular, fără pretenţii şi fără o cultură generală deosebită. Era, însă, un artist foarte talentat, instinctual, aş zice, care ştia să redea, în limbaj plastic, figurilor prezentate, dinamism şi expresivitate. Ii plăcea să cânte la vioară, ba chiar să joace, şi în câteva rânduri a chiar făcut-o, de faţă cu toţi cei prezenţi, la unele dintre întrunirile organizate de obicei duminica după masă, în diferite comune, ca de exemplu în satele Hideaga şi Ardusat, la puţină vreme după inundaţiile din vara lui 1970. Trebuie să precizez că în aceste comune am asistat la două spectacole corale excepţionale, cu participarea unui număr mare de oameni şi a oficialităţilor de la judeţ, între care şi prim-secretarul Gheorghe Blaj, un bihorean din comuna Sudrigiu. Coriştii din Ardusat, numai bărbaţi, au cântat, la o serbare din l decembrie 1970, câteva melodii stereotipe, de glorificare a Republicii şi a partidului, după care, ca un supliment-surpriză, plini de un patos cum numai în acea ambianţă de oprimare îndelungată se putea naşte, au izbucnit, cu avânt tunător şi nestăvilit, în celebrul şi pe atunci interzisul Treceţi batalioane române Carpaţii. Mărturisesc că, auzindu-i, mi-au dat lacrimile, şi că în final o mulţime dintre auditori, în frunte cu Gheorghe Blaj şi Vida Geza, au izbucnit în plâns.
Au urmat aplauze ropotitoare, după care o vreme nimeni n-a mai suflat un cuvânt, iar apoi o destindere ca după o dulce-amară suferinţă şi un banchet în toată legea, cu bucate şi băutură din abundenţă. Am participat în fiecare an şi la festivalurile „obiceiurilor laice de iarnă”, ţinute la Sighetul Marmaţiei, în toată perioada dintre 1969-1976. Ciudat era că, în plină perioadă de promovare a ateismului, acestea erau cultivate sub o denumire falsă, pentru că ele nu erau laice, ci religioase, dar păgâne, adică necreştine. La festivaluri participau „artiştii amatori” din comunele maramureşene de pe Valea Marei, Izei, Cosăului, precum şi din Borşa, Vişeu şi Târgu Lăpuş, sub îndrumarea directorilor de cămine culturale şi a instructorilor de la Casa de creaţie, în organizarea lor se implica şi Muzeul din Sighetul Marmaţiei, condus, pe atunci, de un diletant, Francisc Nistor, sau Feri baci, cum îi spunea toată lumea, nu lipsit, însă, de pricepere, colecţionar de obiecte vechi, istorice şi de port popular, încă din anii '30 ai secolului trecut. Era un bărbat înalt, atletic, uşor adus de spate, cu veleităţi de profesor de sport, sarcastic, dar plin de solicitudine, în toamna lui 1970 am rămas, din întâmplare, părăsit de microbuzul instituţiei la care lucram şi de colegi, în Sighetul Marmaţiei, fără nici un ban în buzunar. Nu aveam, aşadar, nici unde dormi, nici ce mânca, şi dacă n-ar fi fost Francisc Nistor şi Ioan Bilţiu Dăncuş, care, la recomandarea celui dintâi, m-a găzduit la el în apartament, ar fi trebuit să-mi petrec noaptea pe străzi sau în gară. Veneam, atunci, în Sighet să studiez, la Arhivele Consiliului Popular, chestiuni legate de înfăptuirea reformei agrare din 1945 în Maramureş, şi am reuşit, ulterior, să redactez o lucrare pe această temă, publicată în anul 1972, într-un volum colectiv. Francisc Nistor se bucura, în faţa localnicilor, de un prestigiu foarte mare, şi era apreciat şi de către oficialităţile din Baia Mare, deşi pe la diferite întruniri vorbea direct, uneori fără perdea, spunând pe faţă tot ceea ce gândea. La orice şedinţă la care era invitat şi acestea se ţineau lunar la Baia Mare, întrebuinţa o replică stereotipă, folosind cuvântul „beşini”. Astfel, dacă preşedintele Comitetului de cultură, Octavian Bandula, un bărbat frumos, înalt, cu voce potolită şi destul de politicos cu subalternii, îl ruga să organizeze un simpozion, sau o expoziţie pe o temă oarecare, Francisc Nistor răspundea invariabil: „cu ce s-o fac? Cu beşini?”, invocând, într-un mod original, lipsa de fonduri. Am auzit că Feri baci a dat, în mai multe rânduri, acest răspuns şi unei doamne Elvira Gabor, fostă preşedintă a Comitetului de cultură, de dinainte de Bandula, adică din perioada 1967-1970. La 8 aprilie 1971, în ziua de Florii, am pornit cu microbuzul, împreună cu mai multi muzeografi şi profesori din Cluj şi Baia Mare, între care Ioan Ghetie, losif Pervain, Petre Puşcaşu, Ioan Igna şi Victor Gorduza, către o comună de pe Valea Someşului, unde trebuia să conferenţiem pe diferite teme. Microbuzul aparţinea Teatrului de stat din localitate, şi era cam paradit, în sensul că apărătoarea sau capacul de pe motor, aflat în interiorul său, era incomplet. La ieşirea sudică din oraş vehiculul s-a aprins, ciocnindu-se, după aceea, cu o motocicletă. Am reuşit să sărim cu toţii din el, eu fiind printre primii, căci eram în locul cel mai expus. Am căzut atunci foarte rău, izbindu-mă cu capul de asfalt. O piatră mi-a intrat prin pielea de pe frunte până la os, provocându-mi o mică fisură craniană şi bineînţeles o comoţie cerebrală. Am fost la un pas de moarte, nu doar din cauza loviturii la cap, ci şi pentru că mi se aprinseseră hainele, fiind obligat, apoi, să stau în spital vreo două săptămâni şi în concediu medical încă o lună. La spital, după ce mi s-a extras piatra de sub muşchii frunţii, doctorul de gardă, un individ grosolan şi arogant, a apreciat că sunt beat, azvârlindu-mă într-un salon enorm, un fel de Sala Floreasca în miniatură, unde era o foşgăială permanentă. Mai târziu, după câteva apostrofări de la colegii care au venit să mă viziteze, m-a vârât la reanimare, unde nu m-am simţit foarte bine, deoarece chiar în prima noapte individul din patul vecin, un frizer cirotic, a dat ortul popii. O vreme după accident n-am mai „achiesat” la deplasările prin judeţ, ba am avut chiar „şansa” să fiu scutit de a participa la deschiderea expoziţiei, şi la organizarea simpozionului din 8 mai 1971, dedicate semicentenarului Partidului Comunist din România, înainte cu câteva luni de aceasta, în perioada ianuarie-martie 1971, fusesem, în vreo două trei rânduri, la Bucureşti, de unde am obţinut tot felul de fotografii şi copii xerox de pe diferite documente, care se legau de activitatea partidului, prilej de a umbla pe la anticariatele de sub pasajul Victoria şi Creţulescu, şi de a achiziţiona câteva cărţi interesante. Nu uit ce sume enorme de bani s-au cheltuit pentru acea aniversare, căci numai pentru amenajarea propriu-zisă a expoziţiei graficianul Vasile Născu, care din întâmplare era cum am menţionat, cumnat cu mine, a încasat 90.000 de lei, din care se scădea, desigur, valoarea materialului, în timp ce un apartament la bloc, de două camere, costa în jur de 50.000. A trebuit, în schimb, să mă ocup de itinerarea sau mutarea expoziţiei dintr-o localitate în alta, adică din localul Muzeului de la Baia Mare, în clădirea liceului din Vişeul de Sus, şi de aici în cea a unui club muncitoresc din Baia Borşa, împreună cu un nou coleg, venit în muzeu de pe un post de activist de partid, Ernest Biro, de etnie evreiască, un om de vreo 47 de ani, pensionat de boală, deşi era sănătos tun, nepriceput şi poltron. Era un ins de talie mijlocie, cu ţinută atletică, brunet şi sprâncenat, asemenea conaţionalilor săi sefarzi, fost comunist din ilegalitate, zicea el, care în cele din urmă şi-a cerut plecarea în Israel. De fapt, cât a lucrat la muzeu a achiziţionat, cu bani grei, tot felul de documente, de fapt fotocopii, privind activitatea comuniştilor ilegalişti din zonă, iar înainte de plecarea din ţară a dat un interviu la radio Bucureşti, despre istoria mişcării comuniste în Maramureş, cu referiri la reprezentarea ei în sălile viitoarei expoziţii de bază a muzeului, aflată în proiect. Ghinionul a făcut ca acest interviu înregistrat să se transmită după plecarea sa din ţară, şi mi-aduc aminte că pe acest subiect s-a făcut arunci mult tapaj, în fruntea muzeului, în acel moment, se afla Valeriu Achim, care din 1974 îl înlocuise pe Aurel Socolan, mutat la Baia Sprie, ca director de liceu. In noua funcţie, Socolan s-a arătat la fel de cumsecade ca la muzeu, preocupat fiind, nu să se afle în treabă sau să facă pe zbirul, cum cereau partinicii, ci să-şi continue cercetarea pentru doctoratul cu tema Circulaţia cărţii vechi româneşti în Maramureş. Urmarea a fost că i-a venit o inspecţie şi i-au găsit tot felul de chichiţe pe la şcoală, care, chipurile, îl incriminau. Membrii comisiei de inspecţie au făcut o şedinţă de analiză, reproşându-i ba una ba alta. La un moment dat, în timp ce i se arătau lipsurile, Socolan s-a ridicat de pe scaun surâzând, şi-a zis „numa' puţin, vă rog”, după care a părăsit încăperea. Reproşanţii credeau că s-a dus la WC, sau să tuşească şi că va reveni în sală să asculte învinuirile. Au aşteptat, însă, degeaba, căci, aşa cum mi-a spus mai târziu un amic, directorul Casei Corpului didactic din Baia Mare, Romulus Filip, membru în acea comisie, Socolan n-a mai venit, într-un târziu s-au pornit să-l caute, şi în cele din urmă l-au găsit: era într-un dormitor la internat, de unde se auzeau nişte sforăituri puternice, căci subiectul, adică Aurel Socolan, se refugiase acolo şi se culcase. Gestul său i-a amuzat pe toţi membrii comisiei, cărora le-a devenit brusc atât de simpatic, încât în procesul verbal întocmit arunci n-au mai cerut sancţionarea lui. Aurel Socolan răspunsese astfel comisiei de inspecţie în cel mai sănătos mod posibil.
Cu ocazia itinerării expoziţiei dedicate semicentenarului P. C. R. la Baia Borşa, ne-am bucurat de sprijinului primului secretar Gheorghe Blaj, a cărui fiică, Janeta, căsătorită cu medicul Viorel Ciocan, era colegă de serviciu cu mine, lucrând la secţia de etnografie. Janeta era o fată înaltă, voinică, blond-roşcată, blândă, generoasă şi cu destul umor, gata oricând să-şi ajute colegii. Ea ne-a procurat un camion, pe care am încărcat panourile cu exponatele, adică cu reproduceri, facsimile, xeroxuri sau fotocopii aduse de la Institutul de istorie şi de la Muzeul P. C. R. din Bucureşti. Deplasarea la Baia Borşa am făcut-o cu o Volga neagră, dotată cu radio telefon, aparţinând părintelui Janetei, primul secretar Gheorghe Blaj, însoţit de cea amintită şi de mama ei, o femeie nu prea înaltă, simplă şi comunicativă, originară din Moldova. Am rămas impresionat, în popasurile pe care le-am făcut pe drum, de obicei pe la Consiliile populare comunale, cu câtă obedienţă se purtau faţă de acestea oficialii de acolo, iar la Baia Borşa, de banchetul dat de şeful staţiunii balneo-climaterice în cinstea lor. S-au servit whisky, fripturi, fructe şi vinuri de tot felul şi ni s-au pus pachete cu caşcaval şi carne fiecăruia şi pentru casă. Aceasta într-o vreme în care în prăvălii, la „alimentare”, nu se găsea mare lucru. Nu le pot vorbi pe cele două, care ne-au însoţit în acea deplasare la Baia Borşa, decât de bine, deoarece faţă de mine s-au purtat corect, ba trebuie să spun că, peste ani, adică în 1977, când m-am mutat la Oradea, datorită intervenţiei lor am putut să găsesc post sau serviciu pentru nevastă-mea, la laboratorul Spitalului Judeţean din localitate. Ea lucrase, cum am spus, din 1968 până în vara lui 1970, în timp ce era studentă la fără frecvenţă la Institutul pedagogic din Baia Mare, ca supraveghetoare la muzeu, iar din septembrie 1970, la început ca asistentă medicală, apoi ca biochimist la maternitate.
Aurel Socolan a fost schimbat prin mai 1974, în locul său fiind pus cum am spus Valeriu Achim, fost preşedinte al Comitetului de cultură, iar ulterior vicepreşedinte. Mutarea sa la muzeu a însemnat, de fapt, o retrogradare, şi ea s-a datorat unei certe violente cu unul dintre inspectorii din subordinea sa, pe nume Ioan (Ionică) Pop, un individ cu o pregătire profesională temeinică, pentru că absolvise filologia la Cluj, promoţia 1961, ambiţios şi inventiv. Preşedinta comitetului, Elvira Gabor şi vicepreşedintele Valeriu Achim îl şicanau pe Ioan Pop încontinuu, invidioşi pe activităţile organizate de el, care l-ar fi putut propulsa în funcţii mai înalte, mai ales că secretarul cu propaganda, Mitrofan Boca îl simpatiza. Acesta din urmă terminase Academia Ştefan Gheorghiu şi avea o spoială culturală, care-l făcea foarte sonor pe la toate plenarele, în noiembrie 1972, când s-a inaugurat Complexul muzeal de la Şişeşti, s-a arătat oripilat de faptul că în expoziţia despre dezvoltarea învăţământului românesc în Maramureş, au apărut o mulţime de copii xerox şi foto de pe pagini pline de litere chirilice, taxate de el ca fiind scrise ruseşte. La vizionarea de dinaintea deschiderii, de fapt un prilej de cenzură, Boca ne-a somat să scoatem din expoziţie toate acele copii, ba mai mult, pentru că era sub influenţa aburilor bahici, a cerut directorului Aurel Socolan, ca organizatorul expoziţiei, adică eu, să fie dat afară din serviciu. A renunţat la această impulsiune foarte greu şi numai după ce preşedintele Comitetului de Cultură, Octavian Bandula l-a lămurit că, în vremurile vechi, în toate tipăriturile româneşti se folosea alfabetul chirilic. Boca nu-i avea la inimă nici pe Elvira Gabor nici pe Valeriu Achim. Acesta din urmă a refuzat, în câteva rânduri, să-i dea microbuzul lui Ionică Pop, pentru a-i transporta pe conferenţiarii invitaţi de el la câteva activităţi, folosindu-1, în schimb, în nişte escapade făcute tete a tete, cu Elvira Gabor, o femeie brunetă, moletă, moale şi fără personalitate. Ionică a notat toate aceste inadvertenţe sau nepotriviri într-un blocnotes, şi într-o bună zi s-a înfăţişat secretarului cu propaganda, căruia i-a relatat cum şi în ce fel este sabotat de cei doi, făcându-i, pe faţă, răuvoitori şi incapabili. Rezultatul a fost demiterea Elvirei Gabor şi înlocuirea ei cu Octavian Bandula. Ionică Pop a fost mutat „la cerere”, la ziarul local Pentru socialism, iar peste puţină vreme, Valeriu Achim transferat, ca director, la muzeu. Acesta era un bărbat destul de înalt şi bine legat, fălcos, cu un nas mare şi coroiat. A fost, iniţial, învăţător, apoi a absolvit facultatea de istorie la fără frecvenţă. Era un demagog desăvârşit, ambiţios şi poltron, cu o cultură generală precară, dar plin de elan, activ şi pisălog. Făcea parte din categoria „leneşilor activi”, despre care vorbea, într-o carte a sa, Alexandru Paleologu. La muzeu s-a ocupat de constituirea unei secţii etnografice în aer liber, iniţiativă lăudabilă în sine. Venirea sa la această instituţie a însemnat, însă, din punct de vedere al activităţii ştiinţifice, o adevărată cezură, deoarece întreaga energie a lucrătorilor ei, şi bineînţeles toţi banii au fost cheltuiţi cu procurarea a tot felul de utilaje. Oamenii puşi să conducă secţiile de către noul director nu erau tocmai cei mai potriviţi, deoarece lui îi trebuiau colaboratori obedienţi şi şterşi, aleşi dintre cei de o seamă cu el. Cu ocazia unei vizite a istoricului academician Emil Condurachi la muzeu şi prin judeţ, m-a însărcinat să-l însoţesc şi am avut ocazia să stau de vorbă cu acesta în vreo două trei după mese consecutiv. La sfârşit Condurachi l-a felicitat pe Achim pentru faptul că are în subordine tineri atât de isteţi, ca arheologul Kacso şi ca cel care-l însoţise, referindu-se, la mine. Această apreciere mi-a relatat-o, rânjind, însuşi Achim, adăugând, imediat, întrebarea: „De unde ştii tu mă atâtea?!” La răspunsul dat de mine, prompt, că din lecturi, a concluzionat: „Da? Am să-ţi dau atunci mai mult de lucru, ca să nu mai poţi citi atâta”. Au fost luni întregi când făcea cu noi, în fiecare zi şedinţă, şi a reuşit să ne obosească, astfel, pe toţi. Ne lua pe rând la întrebări şi explicaţii, ni se uita în ochi, frecându-şi cele două degete arătătoare de la ambele mâini, unul de altul, apoi, dezlipindu-le, arăta înspre ceva cu toate degetele palmei de la mâna stângă, curbate spre interior, şi apoi răsucite în direcţia acelor de ceasornic, în timp ce concomitent şi în ritmul mişcării mâinii, spunea, oarecum conspirativ, „trebuie să faci ştii tu ce…, mă rog, m-ai înţeles…?!” La aceste explicaţii ale lui Achim ajunsesem, cu timpul, să fiu atât de enervat, încât nu eram în stare să aud ce zice, căci mă obseda, ca sub o adevărată hipnoză, doar modul cum îşi freca degetele şi îşi sucea palmele, îl poreclisem Puşi şi-i întrebam pe colegi, dimineaţa, dacă le-a dat „un pupic”, adică dacă l-au întâlnit să-i asculte poveţele nesărate. In mod ciudat, am aflat că după „revoluţie” s-a apucat de editat cărţi. Poate că, între timp, va fi suferit o metamorfozare în bine. Dacă e aşa, laudă lui. În anii aceia, 1974-1976, nu ştia, însă, ce sunt armele albe, sau ce este statariumul, deşi se declara istoric şi după câte ştiu a făcut şi un doctorat în această disciplină. Din păcate, în acei ani, te loveai la tot pasul de indivizi de acest tip, aşezaţi în posturi de tot felul, chiar dacă venea din urmă, cum se spune, o generaţie nouă, tânără, cu studii la zi. Biblioteca Judeţeană din oraş era condusă de Ioan Igna, originar din Ardusat, absolvent de filologie la Universitatea din Cluj, promoţia din 1962, un amic al prietenului Crăciun Bejan. Cu o pregătire cărturărească temeinică, Ioan Igna sau Joni, cu m îi spuneau toţi, făcea parte din categoria cadrelor noului val, agreat de regim datorită originii sale sociale sănătoase, căci tatăl său practica, după câte am reţinut de la el, meseria de pantofar. Plin de umor, Joni era un conviv agreabil, căutat şi vizitat de mulţi prieteni, între care şi de Crăciun Bejan. A locuit o vreme cu mine într-un bloc, într-o garsonieră, la etajul I, unde ne adunam regulat de câte două trei ori pe săptămână, în perioada 1970-1972, mai mulţi prieteni, între care subsemnatul, Crăciun Bejan, transferat de la Oradea la Baia Mare, pe post de corespondent al periodicului România liberă, Cornel Blaga, un tânăr înalt, drept, cu o voce stridentă şi cam trăsnit de felul lui, neşovăind să-şi ia peste picior prietenii şi şefii, dacă era cazul, inspector la Comitetul Judeţean de Cultură, Ioan Igna, o prezenţă plăcută, echilibrată şi calină, cu o voce de cucuzel şi auz muzical deosebit, inteligent, tolerant şi vesel, Petre Codrea, un bibliotecar din subordinea lui Joni, înalt, brunet şi ciolănos, originar din Berbeştii Maramureşului, iubitor de petreceri şi mai ales de băutură, şi în fine Ioan Neamţu, un asistent medical, consătean cu Joni, dar mai în vârstă cu câţiva ani, fost deţinut politic, pe care nu ştiu de ce l-arn suspectat că era informator al Securităţii. Era blond, cu ochii albaştrii, nas coroiat şi cărnos, cu statură atletică, vorbea cumva pe nas şi avea peste tot relaţii suspuse, dar mai ales în lumea medicală a oraşului. Am discutat cu aceşti amici de mai multe ori despre tot ceea ce se întâmpla în lume şi în ţară, asistând la meciuri de fotbal, în jurul unei sticle de vin sau de ţuică.
Crăciun Bejan era, de regulă, cel care ne pregătea câte ceva de mâncare. După ce mă întreba: „Ai cartofi? Da' ceapă?” şi primea răspuns afirmativ, zicea: „Atunci hai să facem salată orientală!” Locuiam la a treia uşă de garsoniera lui Joni şi mă deplasam rapid acasă, de unde mă întorceam cu cele cerute. Bejan ne gătea, apoi, câte o oală uriaşă de cartofi fierţi, curăţaţi, cu ceapă şi ulei, după care ne aşterneam pe dezbătut diferite chestiuni, despre activitatea lui Soljeniţân, despre munca pe ogoarele ceapeurilor, prestată de militari, despre legile din ţară, despre Ceauşescu etc. După ce mânca, amicul Bejan obişnuia să se şuşcuie; se aşeza, apoi, pe un scaun, cu picioarele întinse, îm propti te de câte un teanc de cărţi, după care deschidea discuţia, declarând, apodictic: „Măi, băieţi, în ţara asta nu există nici o lege” etc. Etc., ajungând, apoi, să ne relateze cum s-a dus „pe teren” să facă un reportaj despre munca ţăranilor la ceapeuri. Acolo a văzut că soldaţii culegeau porumbul, iar sătenii glumeau pe seama lor, luându-i peste picior. Detesta această atitudine, socotind că ea va aduce mult rău satelor româneşti, părăsite de populaţie şi locuite de oameni dezvăţaţi de muncă, de truda pe ogoare. „Asistăm la naşterea unei etici noi, în care regulile şi valorile se inversează, confuzia între dreptate şi rău devine obişnuinţă, furtul un mijloc de supravieţuire, acceptat tacit de toată lumea”, spunea colegul Bejan. De fapt el credea că sustragerea produselor de către ţărani de pe câmp nu putea fi socotită furt, căci ei îşi însuşeau, de fapt, rezultatele muncii lor.
Ne-a stupefiat pe toţi, strângerea şurubului de către conducător, după o cuvântare a sa, numită ulterior tezele din iulie 1971, urmate de intensificarea, pe zi ce trecea, a proslăvirii sale, făcută cu toate mijloacele, în timp ce viaţa de toate zilele din ţară se deteriora. Când au fost expuse tezele din iulie eram la cursurile Universităţii populare de la Vălenii de Munte, împreună cu alţi „lucrători din cultură”, între care Marin Stoichiţă, un om mai bătrâior, inspector la cultură, oltean pişicher şi muieratic, pornit întotdeauna pe poante, în care, însă, nu puteai avea încredere, şi căruia nu-i puteai face confesiuni de natură politică, şi amintitul Petre Codrea. La început, Grigore Moisil, Ştefan Milcu şi un profesor de la Institutul de Arte Plastice Grigore Alexandrescu din Bucureşti, pe nume Radu Bogdan, ne-au ţinut câteva expuneri interesante. Peste două trei zile, a picat, însă, ca o ghilotină, acea expunere de proastă inspiraţie a lui Ceauşescu, cunoscută cum am spus sub numele de tezele din iulie, care critica cosmopolitismul, arta de dragul artei. Ca atare conferinţele următoare, din frica şi oportunismul vorbitorilor, s-au golit de orice idei luminoase, de orice aspiraţii europene, revenind la acele formulări stupide din anii '50, pentru a urma, nu-i aşa, genialele indicaţii ale tovarăşului, campion fiind în această degradare instantanee amintitul Radu Bogdan. Urmarea instalării bruşte a acestui barometru sub presiune, care era imixtiunea secretarului general al partidului în chestiuni legate de artă, de cultură, a fost o desprindere şi mai mare de pulsul european al civilizaţiei, o diminutie a vieţii publicistice, şi aşa destul de săracă, concretizată, la fiecare judeţ, prin micşorarea „suprafeţelor” de tipar a cotidienelor, a numărului lor de pagini şi prin îngustarea ariei problematicii abordate.
Activitatea la muzeu, dar mai ales participarea la acţiunile organizate de către Comitetul de Cultură, m-a pus în legătură cu personalităţile vieţii culturale locale, dar şi cu cele din alte părti. În septembrie 1973 am participat la un simpozion pe tema Dimitrie Cantemir, viaţa şi opera, alături de losif Constantin Drăgan şi de poetul Mihai Beniuc, având onoarea să ţin, cu acea ocazie, un spici legat de chestiune. Am vorbit concis, clar şi liber, fără nici o hârtie în faţă şi am fost lăudat cu largheţe de cei amintiţi mai sus. Drăgan mi-a dăruit atunci lucrarea Noi tracii, cu următorul, oarecum ridicol, autograf: „Lui Blaga Mihoc, unui trac din partea altui trac”. El avea, arunci, în jur de 55-56 de ani şi umbla în costum naţional. Era un bărbat drept, brunet, de talie potrivită, căruia îi plăcea să vorbească şi să fie ascultat. La agapa de după simpozion mi-a promis o bursă din fundaţia sa, dar am rămas numai cu promisiunea. Mihai Beniuc era foarte scund, cu capul şi obrazul extrem de mici, cu o voce subţire, de dereglat hormonal. Semăna cu o mumie străveche şi era atât de respingător, încât la banchetul de după acţiune, aşezat fiind la masă în faţa sa, n-am fost în stare nici să mă ating de bucate, pentru că vederea figurii lui îmi făcea greaţă. Rog cititorii să mă ierte pentru mărturisirea acestui dezagrement, dar trebuie să precizez că ea e sinceră, adică veridică. Scrisul în presa locală m-a făcut din ce în ce mai cunoscut, iar aria relaţiilor mele interumane s-a lărgit considerabil. Mi-am câştigat, afară de cei mai vechi, şi alţi prieteni, în compania cărora, duminical sau chiar de două ori pe săptămână, obişnuiam să ies din oraş, pentru a scăpa de poluare, şi să colind împrejurimile. Câteodată ieşeam la plimbare seara sau chiar noaptea, şi mă duceam până în parcul Mara, aflat undeva la marginea de nord-est al oraşului, chiar la poalele muntelui, într-o noapte de noiembrie a anului 1970, pe la orele unu, făceam gimnastică pe unul din podeţele de deasupra lacului artificial din parc, dotat cu un fel de portal din bare fier, la care obişnuiam să mă trag în braţe. La un moment dat, în liniştea nopţii, s-a auzit un foşgăit, venind de departe, dinspre una dintre aleile ce confluiau către lac. M-am apropiat atunci de marginea aleii şi m-am lipit cu spatele de unul dintre pinii uriaşi ce o flancau. Sub lumina sulfuroasă a lunii, prefirată printre pâcla norilor, a apărut silueta unui individ. Auzisem că în parc aveau loc multe tâlhării şi violuri, dar tânăr şi viguros fiind, nu mă temeam de nimeni şi de nimic. Am rămas, aşadar, pe loc, oarecum înţepenit lângă copac, în timp ce individul ajunsese aproape în dreptul meu. Umbla agale, târând, cu labele picioarelor, mormanele de frunze căzute din copacii devastaţi de rugina toamnei, cu capul înclinat către umărul drept. M-am apropiat, instinctiv, de el, şi spre surprinderea mea, am văzut că era amicul Crăciun Bejan. M-a întrebat morocănos: „Ce faci aici, dom'le?” la care i-am răspuns: „mă plimb, căci nu pot dormi, din cauza poluării”, înviorându-se, parcă, a răspuns: „nici eu, dom'le. Trebuie să ne mutăm neapărat din oraşul acesta, căci dacă nu, vom muri pe aici amândoi”. Neam întors acasă împreună pe la orele cinci dimineaţa, căci Bejan locuia într-un bloc vecin cu al meu, într-un apartament neîngrijit, aproape distrus, cu tavanul de la baie plin de mucegai, de pe urma deselor inundaţii, provocate de locatarul de deasupra.
Periplurile prin împrejurimi le făceam însoţit de un alt prieten, pe nvime Gclu Simu, şi uneori de pomenitul Alexandru Gorgan (Sandi). Gelu era blond, de statură potrivită, vorbăreţ şi dezinvolt, cu o cultură generală greu de egalat, şi cu talente multiple, în literatură şi artă plastică. Vorbea fluent germana, engleza şi franceza, şi manifesta o mare curiozitate cărturărească, care-l făcea să citească lucrări de critică literară, de filosofie, de istorie, de biologie, de geografie etc., şi să înveţe, cu ajutorul unor manuale procurate numai el ştie de unde, limbile greacă şi latină. Era generos, modest şi bucuros de împlinirile tuturor prietenilor. Făcea parte dintr-o familie numeroasă, cu un tată deosebit, pe nume Ioan Simu, un bărbat voinic, bine legat, trecut prin închisorile comuniste, dârz, hotărât, neîncovoiat de suferinţele prin care trecuse. Locuiau lângă vechea gară din Baia Mare, într-o casă impozantă, pe care comuniştii au demolat-o prin anii 1972-1973, pentru a construi, pe locul ei, o Sală a sporturilor, oferind, numeroasei familii Simu, o despăgubire modică şi două apartamente de stat, cu chirie, desigur. Celălalt prieten, Sandi, era de asemenea foarte inteligent, cu o fire oarecum flegmatică, pasionat de studiul istoriei şi de meseria de profesor, dar fără o prea mare voinţă. Când se mobiliza scria foarte bine, precis, la obiect, făcând observaţii subtile asupra diferitelor evenimente din istoria României. Avea mult umor, în ciuda unei aparente indiferenţe, care friza câteodată apatia, şi de aceea era capabil de poante reuşite, de replici subtile în orice conversaţii. Cu cei doi mergeam, de obicei, pe la Ferneziu şi Blidari, la staţiunea turistică Izvoare, de unde ne întorceam către casă, câteodată, peste munte, prin Chiusbaia, localitate aşezată între păduri, locuită în special de mineri. Alteori ne îndreptam, pe jos, către râul Lăpuş, unde obişnuiam, atunci când era posibil, să ne scăldăm, sau către lacul Bodii, prin Baia Sprie, tot în acelaşi scop. Cel mai bun înotător era Gelu Simu, care se distingea şi la rezistenţa mersului pe jos, probată, cu prisosinţă, cu fiecare ocazie, dar mai ales în două lungi excursii făcute în Munţii Apuseni, în 1973, doar cu mine, şi în 1974, cu mine, cu nevastă-mea şi cu familia doctorului Ioan Văleanu din Baia Mare. Cu cei doi, Gelu şi Sandi, dezbăteam de multe ori chestiuni legate de religie, de biserica greco-catolică şi rolul ei în istoria neamului nostru, pe care, cel puţin eu, în acei ani o cunoşteam foarte puţin. Ea mi s-a dezvăluit treptat, treptat, odată cu implicarea în organizarea celor două complexe muzeale, de la Şişeşti, în memoria preotului greco-catolic memorandist, dârzul Dr. Vasile Lucaciu, despre care aveam să scriu, peste vreo douăzeci şi cinci de ani, o monografie, şi de la Băseşti, dedicat patriotului George Pop de Băseşti (1835-1919). Documentarea pentru organizarea acestora am întreprins-o în perioada 1969-1974, şi ea a inclus câteva perioade de studiu în bibliotecile din Bucureşti şi din Cluj, dar şi în diferite arhive din aceste oraşe şi din altele. Pentru organizarea muzeului din Băseşti a trebuit să mă deplasez la Câmpina, în toamna lui 1974, împreună cu Valeriu Achim, proaspăt numit director la muzeu. Acolo se afla, precum am fost informat nu ştiu de unde, un oarecare domn Leanca, de profesie contabil, fost deţinut politic împreună cu un strănepot al memorandistului George Pop de Băseşti, pe nume Pretor Sorescu, proaspăt decedat, înainte de a muri, acesta îi lăsase celui dintâi câteva tablouri şi documente, între care diplomele de înnobilare a familiei Pop de Băseşti, redactate în limba latină şi corespondenţa unora dintre personalităţile acesteia, în limbile maghiară şi română. Tabloul cel mai reprezentativ rămas lui Leanca era un Tripticon, adică o pictură pe pânză de dimensiuni mari, egală aproximativ cu cea a unui cearşaf sau poate şi mai mare, executată de către Octavian Smigelski, cu ocazia jubileului a 40 de ani de domnie a regelui român Carol I. Subiectul lui reprezenta, în trei registre, alegorice, istoria poporului şi statului român. La Câmpina ne-am dus acasă la Leanca, unde am fost primiţi, de către el şi soţia sa, cu multă amabilitate. Individul voia să ne vândă acel tablou, cu o sumă relativ mică, urmând ca documentele să ni le dăruiască, adică să le doneze muzeului. Valeriu Achim a început, însă, să-l ameninţe cu legea patrimoniului, tocmai atunci elaborată, care dădea posibilitate statului să confişte, pur şi simplu, orice operă de artă de la particulari, încălcând grosolan Constituţia. Ameninţarea cu acea lege a fost proferată la om în casă, tocmai când îi consumam acestuia cafeaua, astfel încât am simţit că mi se aprind obrajii în faţa acelei grosolănii greu de imaginat. Am încercat să dreg, cum se zice, busuiocul, cerându-mi scuze de la gazde, care în cele din urmă ne-au oferit documentele amintite, rămânând ca, eventual, tabloul să-l achiziţionăm mai târziu. Afară i-am spus acelui dobitoc, care se vădise a fi directorul Achim, că tabloul cu pricina nu mi se pare scump, şi că trebuie achiziţionat, în timp ce el stăruia că îl va obliga pe Leanca să ni-l doneze. Ne-am reîntors, aşadar, la Baia Mare, doar cu documentele; peste vreo doi sau trei ani, după ce mă mutasem la Oradea, am auzit că muzeul a achiziţionat respectivul tablou de la Leanca, cu o sumă enormă. Nimeni, însă, nu i-a imputat, după câte ştiu, lui Achim vreodată gestul său necugetat şi obraznic, care a păgubit muzeul cu diferenţa de bani daţi pentru tablou, aflat astăzi în sălile expoziţiei din Muzeul de la Băseşti.
Organizarea Muzeului de la Băseşti a avut loc în iunie 1975 şi a presupus o muncă susţinută, în echipă, eu fiind elaboratorul tematicii, dar şi cel care, împreună cu tehnicianul Ioan Lukacsovits, am aşezat, pe panouri şi în vitrine, obiectele şi documentele. Am fost găzduiţi, atunci, vreme de câteva zile, într-o încăpere a conacului lui George Pop de Băseşti, unde se amenaja expoziţia, iar mâncarea ne-o gătea nevasta unui vecin, cu numele de Andrei Pop. De notat că în satul Băseşti mai mult de jumătate dintre locuitori purtau acest nume de familie, înrudindu-se între ei. Casa (sau conacul) lui George Pop de Băseşti era impunătoare, căci avea un parter înalt şi un demisol, care totalizau în jur de 10-12 încăperi. Memorandistul fusese foarte înstărit, deoarece avea mai bine de 1.000 de iugăre (un iugăr este egal cu 0,575 ha) de pământ, şi o singură fiică, pe nume Elena (1862-
1940), căsătorită cu Francisc Hossu-Longin (1847-1935), şi aceasta fără copii. După moartea ei, întâmplată îndată după Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, prin care localitatea Băseşti a intrat în teritoriul cedat Ungariei, bunurile familiei George Pop de Băseşti s-au risipit. Prin 1949 nepoata Elenei, Măria Sorescu, mama amintitului Pretor, văduva unui ofiţer din armata română, decedat relativ de tânăr, care se mutase la Odoreu, a fost deschiaburită de către comunişti şi scoasă din locuinţă. Mobilierul şi biblioteca au fost distruse, fiul ei reuşind să salveze doar câteva documente din arhiva familiei, şi vreo două trei tablouri, despre care am pomenit mai sus. Împreună cu acelaşi Valeriu Achim am reuşit să recuperăm, totuşi, câteva piese de mobilier, care aparţinuseră familiei George Pop de Băseşti, de prin satele din jur, între acestea numărându-se un splendid pian vienez, un dulap mare de bucătărie cu trei uşi şi o măsuţă stil, cu picioare în formă animalieră, toate aşezate în expoziţie, alături de acele documente de familie în original, dar şi de o mulţime de reproduceri xerox după scrisorile din colecţia Francisc Hossu-Longin, aflată în proprietatea Bibliotecii Centrale din Cluj, secţia manuscrise. Pe baza unora dintre aceste documente, am elaborat şi publicat peste câţiva ani vreo două trei studii, tipărite în publicaţiile Acta Musei Porolissensis, Muzeul Naţional şi Familia, în 1975, când am organizat expoziţia de la Băseşti, mai trăiau în comună câţiva bătrâni care-l cunoscuseră pe „Măria Sa”, adică pe memorandistul George Pop de Băseşti, căci lucraseră, fie la conacul său, fie pe moşia sa. Spuneau că era generos cu musafirii şi cu dascălii români ai căror elevi se distingeau la învăţătură. Venea la serbările organizate la sfârşitul anului şcolar şi acorda premii consistente celor evidenţiaţi, adică învăţătorilor, câte o vacă cu viţel sau scroafă cu purcei, iar elevilor premianţi, opinci, sumane şi nădragi, cuşme sau cojoace. Se supăra rău pe cei care-şi vindeau străinilor pământul şi pretindea ca ofertele de vânzare să i se facă mai întâi lui. I-am spus unuia dintre ţăranii care-l cunoscuseră, că în anii primului război mondial trimitea multora dintre militarii din Băseşti, căzuţi în prizonierat rusesc, prin intermediul filologului din Boemia, Urban Yarnik, bani şi pachete cu alimente. Ţăranul n-a fost impresionat de această dărnicie, şi mi-a replicat, confidenţial, cam aşa: „auzi, dumneata, d'apoi ştii de ce le trimitea el aceste pachete? Pentru că aceia toţi erau făcuţi de el, cu muierile din sat”. Am aflat, astfel, câte ceva şi despre o latură, mai puţin cunoscută, a activităţii marelui memorandist şi patriot George Pop de Băseşti. Cu siguranţă, însă, mi-am zis atunci în mine, că nu pentru fapte ca cele pomenite de ţăranul acela bătrân, îl stimează şi-l iubeşte posteritatea pe „bătrânul naţiei”, cum îl numiseră contemporanii pe George Pop de Băseşti, cel care s-a aflat întotdeauna acolo unde era ceva de făcut, cu cuvântul sau cu „peculiumul”, adică cu ofertele materiale, pentru poporul român din Transilvania, indiferent de cultul religios, practicat de către acesta. Şi e relevant să amintesc, aici, sumele foarte mari de bani oferite de el întreprinderilor politice şi culturale ale lui Vasile Goldiş, care era de religie ortodoxă, în perioada 1885-1905, dar şi altora, greco-catolici, precum şi donarea unei foarte mari părţi din averea sa Episcopiei de la Blaj. Ciudăţenii „de fire”, cum se zice, avea şi Dr. Vasile Lucaciu, om de solidă cultură filosofică şi luptător curajos pentru cauza poporului său şi în general pentru dreptate. Ştia, de exemplu, ţigăneşte, şi când a construit biserica din Şişeşti şi şcoala, obişnuia să vorbească în această limbă cu cei care confecţionau cărămizi. Nu era nici el insensibil la frumuseţea feminină şi în acest sens mama lui Radu Enescu, înrudită cu familia memorandistului Gavril Barbul din Pomi, judeţul Şaru Mare, ne-a povestit o dată că părintele Vasile Lucaciu obişnuia să pişte fetele de obraz sau de braţe, pe la întruniri. A avut, însă, curajul de a-i înfrunta pe toţi opresorii neamului său şi mai ales de a tălmăci în româneşte opera Sfântului Toma d'Aquino, publicând-o, în perioada 1881-1884, într-un volum consistent, de 1035 pagini, sub titlul Instituţiuni filosofice, despre care am auzit că recent a fost reeditată. Un martor ocular, medicul Ioan Sălăgean, născut cam prin 1885, mi-a relatat, în 1975, că a asistat, în trenul de Baia Mare – Satu Mare, la o întâmplare al cărui erou a fost părintele Dr. Vasile Lucaciu, petrecută prin 1908. Deputat în parlamentul maghiar, era foarte supărat că în judeţul Satu Mare la căile ferate (MAV) nu lucra, în funcţii mai înalte, aproape nici un român. In acel context, pe când mergea cu trenul amintit şi acesta se oprise într-o gară, probabil Cicârlău, Dr. Vasile Lucaciu a ieşit la geam şi l-a întrebat, în ungureşte, desigur, pe împiegat, care stătea smirnă cu semnalizatorul în mână, ce înseamnă iniţialele MAV; acesta a răspuns cuviincios şi cum se cădea Magyar Ăllami Văsuţ (Căile ferate maghiare), primind în schimb, de la dr. Vasile Lucaciu, răspunsul batjocoritor, care-i viza etnia: Nem! Îzsiăban mesz vissza! (adică mergeţi înapoi în Asia!) Oficialităţile au avut grijă ca după dizolvarea, înainte de termen, a parlamentului, survenită la 1910, Dr. Vasile Lucaciu să nu mai fie ales deputat, chiar dacă intelectualii din cercul electoral al Beiuşului, unde acesta a candidat din nou, i-au acordat tot sprijinul, tipărind, în acest scop, un interesant fluturaş electoral, din care un exemplar se află în posesia subsemnatului, cu o „horă” pe versuri compuse de nu se ştie cine, de îndemn, pentru locuitorii din fiecare sat în parte, să voteze cu cel amintit. Ea era tipărită pe o coală de 34/20/6 cm şi avea următorul cuprins: Trăiască dr. Vasile Lucaciu >
Sună buciumul la munte Vin Românii mii şi sute în Beiuş din depărtare Vin cu toţii la votare Tra-la-la-la Mizieşul vine-n frunte Cu crengi verzi şi steaguri multe Sân-Mărtinul umple golul Iar Delanii vin cu sborul Tra-la-la-la Negru-i cu preotu-n frunte Dumnezeu să le ajute Sohodolul cântând dulce La Beiuş şi el se duce Tra-la-la-la Vaşcăuane, Român verde Tatăl din cer, el te vede Cum păstrezi al tău renume Cinstit de întreaga lume Tra-la-la-la Tu Luncane de-omenie Nu-ţi da votul pe sâmbrie Pentru Lucaciu sari în luptă Rău în bine el strămută! Tra-la-la-la Crişciorene, viţă bună, N-aştepta să ţi se spună Cine-i Lucaciu! Ce doreşte Credinţa Tu ţi-o păzeşte! Tra-la-la-la La Călugări suflă vântul Bucură-se şi pământul Lucaciu al nost când păşeşte La hotar şi ne grăieşte Tra-la-la-la Câmp, Celeştii şi Poiana Stau şi ele toate gata Ca să plece la votare Pe-a lui Lucaciu nume mare Tra-la-la-la Cărpinetul, sat de frunte Ştie bine cum să lupte Pentru drepturi şi naţiune Pentru limba noastrei mume! Tra-la-la-la Sălişteni şi Leheceni Români buni şi bravi săteni Un Lucaciu avem pe lume Votaţi toţi pe al lui nume Tra-la-la-la Cei de pe valea Băiţei Mânaţi de-amarul vieţii Caută-şi şi ei lecuire între-a noastre dese şire Tra-la-la-la Iar în cercul Dumbrăvani Şase sute, toţi sărmani Răsăriţi din codri verzi Cinste de la ei să-nveţi! Tra-la-la-la Şase sute ce-au legat La Rieni notariat Vin şi ele-n voie mare Pentru Lucaciu la votare! Tra-la-la-la Lăzureni şi Cusiiş Băleni şi Hinchiriş Bravi aţi fost voi totdeauna Arătaţi-vă ş-acum Tra-la-la-la Din Pietroasă până-n Sebiş Trece carul greu pietriş Vine Lucaciu iar la voi Să vă scoată din nevoi! Tra-la-la-la Binşelane, Cresuiene Nu lacomi tu la pene Fie albe, fie roşii Frunze verzi purtau strămoşii Tra-la-la-la Nimueşti şi Curăţele Nu-s făcători de rele Văd doar cum vecinul Burda Respinge banul lui Iuda Tra-la-la-la Cărbunari şi Budureasa Sălişte, Talpe, Telechiu, Saca Aşteaptă cu nerăbdare Ziua cea de luptă mare!
Tra-la-la-la Chăbeştii şi Meziadul De te-ai înfrăţi cu iadul Nici atunci nu-i poţi rupe Cu mite şi vorbe multe Tra-la-la-la Ei cu toţii ştiu prea bine Cine-i Lucaciu de-unde vine Ştim că el e cel dintâi Dintre toţi Românii vii Tra-la-la-la Frunză verde de secară Toţi cu Lucaci votăm iar Cine n-o vrea să ne-asculte Nici D-zeu nu-l ajute! Tra-la-la-la Haidaţi, dară fraţi cu toţii Că ne-ar blăstăma nepoţii Şi ne-ar râde lumea-ntreagă De-ar fi altul să se-aleagă! Tra-la-la-la Nu ne trebuie nici o mită Că legea noastră-i cinstită Ş-am dori şi noi odată S-o spălăm ruşinea toată Tra-la-la-la Nici pe sute nici pe mii Nu ne dăm ai noşti copii Tot Românul să grăiască Dr. Lucaciu să trăiască! Tra-la-la-la Venirea mea în contact cu faptele celor doi luptători pentru drepturile poporului român din Transilvania, unul slujitor de la altar al bisericii greco-catolice şi celălalt fiu sau enoriaş al ei a avut darul să mă lămurească definitiv asupra importanţei acestei instituţii în istoria neamului românesc. Amintitele discuţiile cu Gelu Simu şi Sandi Gorgan, în drumeţiile autumnale din octombrie-noiembrie 1972 la Lacul Bodii de lângă Baia Sprie şi de acolo, pe muntele Mogoşa către Cavnic, m-au făcut să trag concluzia că în familiile de români băimăreni greco-catolici ataşamentul faţă de aceasta rămăsese, peste ani, încă statornic. PEREGRINUL ŞI UMBRA Chiar şi lucrătorii din presa locală, de la cotidianul Pentru Socialism, evitau să vorbească rău despre această biserică eroică, aflată pe atunci în catacombe, în ilegalitate, ba mai mult, publicau cu plăcere materiale despre „fiii” ei, despre George Pop de Băseşti şi Dr. Vasile Lucaciu. Cu doi dintre redactorii ziarului amintit mă înţelegeam foarte bine şi anume cu Augustin Cosmuţa şi Ştefan Belu, Primul, Augustin Cosmuţa, absolvent de filologie la Cluj, promoţia 1967, un tip mărunţel, cu ochelari cu sticlă groasă, cu multe dioptrii, era un tânăr de inteligenţă excepţională, echilibrat, prietenos şi extrem de dotat pentru meseria practicată. Avea vână de scriitor cu valenţe multiple – spirit critic tăios, simţ estetic din belşug, căci scria cronici de artă plastică de o mare fineţe şi directă aplicabilitate la subiectele pe care le aborda. S-a căsătorit cu o tânără din Ferneziu, cunoscută părinţilor mei în urma unei deplasări pe care a efectuat-o în Beiuş, pe atunci tehniciană în nu ştiu ce ramură a industriei uşoare, ulterior devenită ingineră. Am participat cu plăcere la nunta lor şi, după câte ţin minte, i-am şi împrumutat cu bani pentru a o putea organiza.
Celălalt, Ştefan Belu, mai în vârstă cu vreo 6-7 ani, era un „rumân”, vorba lui Ion Tiriac, zdravăn din Cufoaia, vesel şi petrecăreţ, generos până la deznădejde, cu un temperament aprins, talentat şi pasionat de istorie. Lor le-am dat, în mai multe rânduri, materialele pe care doream să le public, şi arunci când au scăpat de cenzură, s-au şi tipărit. Un oarecare Wiesel, frate sau văr cu cel din Statele Unite încununat cu premiul Nobel, „mi-a tăiat”, cum se spunea, de câteva ori articolele aprobate de către Ştefan Belu, unul dintre acestea fiind de fapt o cronică la tratatul Istoria Românilor, de Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, apărut în 1971, pe motiv că n-am făcut în ea referiri la istoria partidului.
Poluarea din oraş m-a făcut, însă, să mă gândesc, tot mai insistent la părăsirea sa, mai ales că în iarna lui 1974-1975, după o răceală zdravănă, în timpul unei delegaţii la Bucureşti, când am dormit, într-o cameră neîncălzită a hotelului Muntenia, m-am îmbolnăvit foarte tare. Tuşeam până la exasperare, nu puteam dormi şi slăbisem mult, astfel încât a trebuit să părăsesc oraşul, retrăgându-mă la Beiuş, unde m-am internat la spital, la secţia O. R. L., păstorită, de dr. Ioan Racolţa. Acesta era un om distins, cu o cultură medicală de excepţie, şi culmea, cu o pregătire şi un talent muzical incredibil. Făcea operaţii dificile, apreciate de lumea medicală clujeană, citea mult şi variat, ştiind să cânte la diferite instrumente muzicale, dar şi vocal, în special arii din operă şi romanţe. In aceste zile, de aprilie 1975, intrasem într-o depresie psihică puternică, convins fiind că sufăr de cancer la gât. Aceasta pentru că tuşea nu mă slăbea, în ciuda faptului că făcusem tot felul de inhalaţii, cu medicamente şi cu aparatele din dotarea spitalului de pneumofiziologie din Baia Mare, nu demult construit, situat la poalele munţilor din nord-vestul oraşului. Intrasem de-a dreptul la ipohondrie şi pentru faptul că simţeam mereu o durere şi o „gâdilătură” în gât, o jenă la înghiţit, care mă făcea să mă gândesc la un unchi al meu după mamă, amintitul Vasile, mort, aşa cum am arătat mai sus, de cancer la gât, în urmă cu vreo 10-11 ani. Eleatul Ioan Racolţa era, un iubitor de frumos, cu o ţinută şi o atitudine de om distins şi cult, dedicat disciplinelor „umanioare”, deşi meseria îl făcuse să rătăcească, vorba poetului Tudor Arghezi, printre „bube, mucegaiuri şi noroi”. El mi-a declarat, după un consult amănunţit, că nu poate fi vorba, în privinţa mea, de acea boală incurabilă amintită mai sus. Cum eu insistam cu presupusul şi suspiciunea, mi-a zis: „Ascultă, mânzule, eu ştiu bine ce vorbesc. Dacă tu suferi de boala de care te temi, arunci înseamnă că diploma mea de medic nu valorează nici o ceapă degerată, cu toate că Victor Papilian m-a notat la examene numai cu zece!” A descoperit repede că gâdilatul în gât şi tuşea neostoită era cauzată de inflamarea epiglotei, intervenind asupra acesteia cu o cauterizare, executată printr-o încălzire electrică, extrem de neplăcută. Am rămas în spital aproape o lună de zile, prilej de a scăpa, nu doar de poluarea din Baia Mare, dar şi de sâcâielile leneş-lucrative ale lui Valeriu Achim. În acea vară, a lui 1975, m-am dus la mare, şi aerosolii de acolo mi-au ameliorat cumva boala, respectiv bronşita, are tindea să devină astmatică, iar în decembrie la Govora, de unde m-am reîntors aproape vindecat. Moartea socrului meu, survenită atunci, m-a obligat să părăsesc staţiunea înainte de sfârşitul sejurului, ceea ce nu a fost tocmai bine pentru mine, întrucât pe drum, de acolo la Baia Mare şi apoi la Beiuş, am avut un nou prilej să răcesc, astfel încât, dacă nu m-aş fi mutat din acel mediu poluant, nu sunt sigur dacă astăzi aş mai fi fost în viaţă. Nu ştiam că voi avea oportunitatea de a mă muta la Oradea, dar la muzeu, unde până în primăvara lui 1974 mă simţisem foarte bine, în subordinea directorului Valeriu Achim nu mai puteam rămâne. Făcusem o adevărată nevroză, care mă determina, cum am mai spus, ca doar la apariţia sa să simt un nod în gât şi o „gheară în piept”, cum spunea un poet romanţios, aşa că, uşor şi pe tăcute, învăţam pentru a da concurs în vederea ocupării unei catedre la vreo şcoală generală sau liceu din oraş. La începutul lui noiembrie 1976 am venit la Oradea, pentru a participa la o sesiune de comunicări ştiinţifice şi i-am întâlnit pe Viorel Faur, pe Viorel Horj, pe Ioan Godea, pe Mariana Zintz şi pe alţi amici, lucrători la muzeul de aici şi la alte instituţii de cultură. Comunicările s-au ţinut în splendidul sediu al muzeului, respectiv în clădirea Palatului Baroc din Oradea, cu o participare importantă, de la care n-au lipsit, desigur, oficialii, între ei numărându-se şi amintitul Ioan Chira, preşedintele Comitetului de Cultură al judeţului Bihor. Majoritatea celor din subordinea acestuia se temeau de el, însă eu îl cunoşteam de prin 1958-1960, pentru că lucrase la Stei şi în Beiuş, la Sfatul Popular Raional şi întotdeauna s-a arătat faţă de mine foarte amabil. Am profitat de sosirea la Oradea, şi înainte de începerea sesiunii, am dat o fuga, cu autobuzul, până la Beiuş. Acolo am aflat de la soacră-mea, care citise ştirea în ziarul Crişana, că la Muzeul losif Vulcan, aflat în subordinea Muzeului Ţării Crişurilor, există un post liber de muzeograf. De aceea, în timp ce se ţineau comunicările, l-am întrebat pe Viorel Faur dacă ceea ce-mi spusese soacră-mea este adevărat şi mi-a confirmat că da, întrebându-mă direct: „bătrâne vrei să te muţi la Oradea? Dacă da, hai să vorbim epede cu Ioan Chira, care e la sesiune”. Am discutat cu acesta pe scările Palatului Baroc, care coboară de la etajul I la parter şi mi-a zis: „Trebuie să dai concurs pe post, şi acesta se va ţine în 30 noiembrie”. I-am replicat: „Mi-e teamă că nu reuşesc, pentru că n-am timp suficient să mă pregătesc”, la care Chira a zis: „Fugi, mă Blăguţă de aici. Tu ştii carte serioasă, şi apoi totul depinde de mine, iar eu te cunosc. Aşa că poţi să te consideri angajat. Dacă Achim nu-ţi va da adeverinţă ca să te poţi prezenta la concurs, dă-mi telefon, că-l lămuresc eu”. Am solicitat adeverinţa, iar la specificaţia de la sfârşitul ei, unde trebuia să se scrie la ce o voi întrebuinţa, am rugat-o pe secretară, o individă cam trecută, necăsătorită, numită Ana (Anuca) Cădar, să specifice că „se eliberează pentru a-i servi la caz de nevoie”. Achim a semnat-o, fără a bănui la ce o voi folosi, şi aşa am putut da concurs. De fapt a participat la acesta, pe lângă mine, încă un candidat, şi eu am luat nota maximă, preşedintele comisiei de examinare nefiind altul decât colegul meu Viorel Faur. Acesta s-a luat şi atunci, ca întotdeauna, de altfel, în serios, şi trebuie să mărturisesc că, nici nu l-am întrebat, dar nici nu mi-a spus din ce voi fi examinat. Mi-a dat doar o bibliografie destul de amplă, pe care am parcurs-o cu repeziciune, astfel încât am fost în stare să elaborez, în cele două ore cât a durat concursul, un fel de eseu despre Revista Familia în contextul culturii româneşti, din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, lăudat de către toţi membrii comisiei de examinare.
