ELEV LA LICEUL DIN BEIUŞ

Cu ocazia examenului de admitere la liceu, l-am cunoscut pe primul dintre viitorii mei colegi de clasă, prietenul Nicolae Cată, decedat brusc, în octombrie 2008. Ne găseam în 13 septembrie 1956 în curtea liceului, adunaţi în careu, unde tocmai ni se anunţase rezultatele examenului. Lângă mine stătea un băiat înalt şi drept, cu ochii mari şi plini de inteligenţă, desculţ şi în pantaloni scurţi. După ce a auzit cum mă cheamă, căci fusesem strigat printre reuşiţii Ia admitere, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă nu cumva sunt din Sălişte de Beiuş, unde ştia că numele de Mihoc este foarte răspândit. I-am spus că tatăl meu este de acolo şi am devenit repede prieteni, mai ales că am fost repartizaţi în aceeaşi clasă, a VlII-a A, unde aveam ca diriginte pe amintitul Lică Pop, înlocuit tocmai atunci din funcţia de director al liceului, cu o profesoară, pe nume Elena Avrămescu, soţia unui medic foarte simpatic din Beiuş. In primele zile de şcoală, prin 16-20 septembrie, Nicolae Cată sau Cula (de la Culae), cum îi ziceam eu, m-a invitat, într-o sâmbătă, la ei acasă în Belejeni, o localitate la vreo 7-8 km de Beiuş, pa ospăţ, cum se spunea în popor. Ai lui aveau o căsuţă mică, cu două încăperi, situată lângă o moară pe apă. Am dormit, la insistenţele familiei sale la ei, după ce ne-am dus în prealabil în capătul din sud-est al satului, să jucăm fotbal cu mai mulţi băieţi de vârsta noastră. Ne-am întors pe la cooperativă, unde ne-am întâlnit cu un localnic, Nicolae Pantea, sau Miculae Craciunii, cum îi ziceau în sat, renumit pentru năzdrăvăniile şi agresivitatea sa. Era un bărbat de o statură foarte înaltă şi de o forţă ieşită din comun. Ne-a dat bomboane şi a glumit cu noi. Mai târziu aveam să aflu că soţia sa era rudă cu maică-mea, şi că avea patru copii, dintre care un băiat şi trei fete. Două dintre acestea locuiau la Oradea, unde din 1977 mă mutasem şi eu.

Nicolae Cată mi-a întors foarte repede vizita, iar în anii care au urmat, a poposit pe la ai mei de nenumărate ori, fiind socotit ca făcând parte din familie. Mama lui se numea Ancea şi era croitoreasă de ţară, harnică şi descurcăreaţă, iar unul din fraţii săi, pe nume Blaga, era proaspăt învăţător în satul Sălişte de Beiuş. Tatăl său se numea Ioan (a Luchii) şi era un om în vârstă, căci participase la primul război mondial. Lucra undeva la pădure şi ţin minte că, după ce am sosit la ei şi a aflat că sunt coleg cu fiul său a spus:„Apoi, dacă-i aşa şi eşti coleg cu pruncu meu, nu te dau pa tată lumea”. Aceste cuvinte erau la ţară dovada cea mai clară de atenţie şi preţuire, pe care ţi-o oferea cineva. Fratele lui Cula, Blaga sau Blagu, cum i se spunea, în vârstă de 20 de ani, nu prea înalt de statură, dar foarte bine făcut, era un om calm, hâtru, vesel şi de asemenea foarte inteligent, în seara de după sosirea la Belejeni, am dormit cu Cula într-un pat, iar Blagu în altul, foarte înalt şi mi-aduc minte că mama lor şi-a întrebat soţul ce vrea să-i pună, la lucru, ca merinde. Bătrânul Cată a spus atunci că pofteşte să-şi ducă cu el un litru de lapte. De notat că în acel timp nu erau peturi de plastic, ca astăzi, ci doar sticle de o jumătate sau de un litru. In momentul în care cel amintit îşi introducea sticla de litru cu lapte în traistă, Blagu i-a şoptit, din vârful patului, spre amuzamentul meu şi al lui Cula: „Da ai grijă, măi taică, că mâine va trebui să scoţi laptele din iagă cu fusu”, făcând aluzie la faptul că acesta se va acri şi nu va ieşi pe gaura foarte strâmtă a sticlei.

În sfârşit, au început cursurile şi am luat contact cu profesorii, într-o atmosferă schimbată, solemnă, alta decât cea de la şcoala generală, în clasa a VlII-a am avut neşansa să facem matematică cu o profesoară, doamna lulia Duma sau lulica, calificată, pare-mi-se şi ea la cursurile concentrate de vară, aşa cum am spus că se întâmplase şi cu alţi profesori, pe care i-am avut. Era o femeie blândă, plăcută, aş zice chiar frumoasă, dar nepricepută la ceea ce ne preda, şi în plus extrem de indulgentă, o trăsătură care, în general, nu-i ajută nici pe profesori, nici pe elevi. Efectul pentru mine a fost dezastruos, căci m-a îndepărtat pentru totdeauna de ştiinţele exacte, făcându-mă să mă înscriu, mai târziu, din clasa a X-a, la secţia umanistică nou înfiinţată. Tot ca ea era şi profesoara Zenobia Bătrânu, de fizică, o domnişoară tânără, şi necăsătorită, mică de statură, fără nici o autoritate în faţa noastră, în ciuda eforturilor ei de a se impune. In timpul orelor făcute cu ea citeam tot felul de cărţi şi când mă surprindea, voind să-mi confişte corpul delict, îl azvârleam colegului Dorin Nicoraş, apoi acesta lui Sabin Burcă, şi aşa, peste capul ei, care se răsucea dinspre unul spre altul, cartea revenea la mine. Orele de fizică ale domnişoarei Bătrânu se consumau, astfel, într-o forfotă şi o alergătură nefolositoare însuşirii cunoştinţelor. Am avut, însă, încă din clasa a VUI-a şi câţiva dascăli foarte buni, severi şi bine pregătiţi. L-aş cita aici pe amintitul Vasile sau Lică Pop, la ştiinţele naturii, un beiuşean get-beget, brunet, oacheş, foarte înalt, dar bine proporţionat, cunoscut de toată lumea, calm şi înţelegător, dotat cu o mare măiestrie în predare şi cu o experienţă la catedră deja îndelungată. Cu el ieşeam, de multe ori, în natură, pentru a studia, aşa ca mai demult cu Ioan Ghitera, plantele şi insectele, în Parcul Şaguna de lângă fosta Şcoală normală, azi Liceul Dr. Nicolae Bolcaş. Dacă era mai cald, ne aşezam sub un copac cu coroana umbroasă şi profesorul Lică Pop, în picioare, în faţa noastră, cu câte o plantă în mână, ne explica din ce se compune, adică ce structură are. Orice explicaţie a sa, fie la clasă, fie în plaine aire, se baza pe demonstraţie, cu argumente irefutabile. Elevii îl porecliseră, nu ştiu de ce, Şteverţ, nume pe care, mai târziu, viitorii săi elevi îl vor pierde din memorie. Lică Pop era, în felul său, o mare figură, căci dacă se enerva, şi acest lucru se întâmpla foarte rar, devenea ironic sau chiar caustic cu noi. De câteva ori, iritat de faptul că un administrator al şcolii, pe BLAGAMIHOC nume Teodor Petrugan, poreclit Şopârla, pe atunci şi secretar al Organizaţiei de baza, sau de partid, o funcţie foarte importantă în acei ani, intra, intempestiv, peste el în clasă, pentru a-i apostrofa pe elevii interni că nu-şi plăteau taxele, Lică s-a apucat să-i certe pe renitenţi. Ţin minte, astfel, că unui coleg, Teodor Driha, un elev bunişor la carte şi cuminte, foarte bun gimnast, care uita mereu să plătească o parte din taxa de întreţinere lunară la internat, pe atunci în valoare de 102 lei, i-a reproşat cu vehemenţă, între altele, că provine din satul Remetea, unde în timpul celui de al doilea război mondial civilii uciseseră pe căpitanul Ioan Bălea, pe când era transportat, ca rănit, în căruţă către Beiuş. „Tu cu tatăl tău l-aţi ucis în 1944 pe căpitanul Bălea”, a strigat Lică către colegul Driha, continuând, apoi, în acelaşi ton, „un bou ai mâncat de când eşti la internat şi n-ai plătit nimic”. In fapt, Driha şi colegii Dumitru Ungur şi Ioan Torumba, când achitau respectiva taxă, reţineau din ea doar acei 2 lei, promiţând că-i vor aduce mai târziu. De aceea, când administratorul Petrugan intra la noi în clasă, scotea o listă din buzunar şi, cu o voce spartă, subţire şi puţin răguşită, citea restanţele: „Driha Teodor doi lei, Torumba Ioan doi lei, Ungur Dumitru doi lei, Sferdean losif doi lei”, astfel încât, la porecla de Şopârla, dată lui după felul în care mergea, răsucindu-se, i-am adăugat-o atunci şi pe cea de „doi lei”! In particular, aşa cum am constatat peste ani, când am funcţionat ca profesor la liceul din Beiuş, unde cel amintit era tot administrator, Petrugan nu era un om rău. Pe când eram elev el făcea, însă, exces de zel, deoarece avea un dosar prost, întrucât un frate de al său era arestat, ca fost mare şi activ legionar. Despre el se vorbeşte în cartea de memorii a scriitorului Viorel Gheorghiţă, intitulată E^ ego Sărată, Piteşti, Gherla, Aiud, apărută la Editura Marineasa, în 1994. Pe cât era de sâcâitor Şopârla, pe atât era de simpatică nevasta lui Elisabeta. Ea lucra la bibliotecă la şcoală şi era, în anii mei de liceu, tânără şi foarte frumoasă. Avea părul lung şi negru ca pana corbului, un ten alb şi ochi expresivi, un corp sexi, care stârnea în noi porniri concupiscente, mişcându-se languros printre rafturi, în timp ce, zâmbitoare, căuta elevilor titlurile de cărţi cerute. Era, pentru noi toţi, o plăcere să-i privim picioarele şi şalele, bănuind, drăceşte, de ce erau în stare. Doamna Elisabeta Petrugan avea un copil de vreo 6-7 ani şi era totuşi o femeie de casă, chiar dacă noi elevii roiam în jurul ei, cu gânduri nespuse, necurate. In clasa a VUI-a am făcut româna cu un dascăl tânăr, pe nume Petru Gligor, un om subţire şi foarte debil, fălcos, cu ochi mari negri, despre care, când l-a văzut, tatăl viitorului poet de factură post romantică, colegul meu Viorel Horj, a spus, după o şedinţă cu părinţii, că nu are pe el mai mult de „un font de carne”, referindu-se, desigur, la slăbiciunea fizică exagerată a acestuia. Petru Gligor excela în priceperea la gramatică şi mai puţin la literatura propriu-zisă, fiind foarte sever cu elevii. Că lucrurile stăteau aşa am constatat după primul pătrar, căci pe atunci anul şcolar, se împărţea în pătrare şi nu în trimestre ca acum, când am căzut corigent la materia sa, alături de o grămadă de colegi, între care şi regretatul Constantin Mălinaş, viitorul universitar orădean, specialist în carte şi literatură veche, dar şi în biblioteconomie. Mi s-a tras de la lacunele moştenite de pe vremea când îmi predase, aşa cum am spus, doamna Mărculescu, căci nu ştiam gramatică şi, ca urmare, făceam, la lucrările scrise, o mulţime de greşeli de ortografie. Petru Gligor ne-a verificat în acel pătrar pe toţii numai în scris, printr-un şir de extemporale, la care am luat nota doi, de corigentă, căci se promova doar cu trei, sistemul de notare fiind atunci de la l la 5, după exemplul sovietic. Părinţii mei s-au supărat foarte tare şi au angajat să mă mediteze o fată din vecini, absolventă de liceu, cu numele de familie Mihuţa, foarte bine pregătită. Ea a constatat că ştiam să mă exprim bine în scris, exceptând greşelile gramaticale şi a reuşit, în scurtă vreme, să mă facă să scriu corect. I-am rămas recunoscător, având faţă de ea o atitudine respectuoasă, impusă şi de aspectul ei fizic neatrăgător. Nu acelaşi lucru se întâmplase cu o profesoară cu studii în regulă, terminate la Cluj, care mă meditase, cu un an în urmă, pentru admitere, la matematică, unde în ciuda semieşecului amintit, datorat cum am spus acelei astenii, eram totuşi bine pregătit. Luasem, însă, acele ore doar pentru a nu mă despărţi de unul dintre prietenii din vecini, pomenitul Vaier Budişcă (Valică), orfan de tată, care, mai mare cu o clasă decât mine, nu reuşise la admiterea din 1955. Împreună cu el mergeam la acea profesoară, la locuinţa sa de pe Calea Bihorului înspre gară, undeva pe dreapta, înainte de fosta întreprindere „7 noiembrie”, într-o clădire unde astăzi se află un magazin alimentar. Era o fată tânără şi voinică, frumoasă şi apetisantă ca o prescură, având o pregătire în domeniu excepţională. Ne aştepta întotdeauna în capot de mătase vişinie, după care ne aşeza la o masă şi punea ceasul să sune peste o oră, trecând cu noi la rezolvarea, pe viu, a unor probleme de algebră şi geometrie. Valică şi cu mine nu puteam fi prea atenţi la demonstraţiile făcute de ea, căci ne uitam mai mult la frumoasele ei pulpe, într-o zi, el a aşezat pe laba piciorului său stâng o oglindă de buzunar rotundă, pentru a vedea de jos în sus şi acele părţi din coapsele profesoarei, care nu se vedeau din poziţie normală. De vreo două trei daţi ne-am tot zgâit către oglindă, hlizindu-ne, pe înfundate, în timp ce frumoasa şi tânăra profesoară încerca să ne predea, într-o zi, însă, ni s-a înfundat, căci ne-a descoperit mişculaţia sau şmecheria cu oglinda. Rezultatul a fost că ne-a dat fiecăruia câte o porţie zdravănă de palme, probozindv-ne în fel şi chip, mai tare pe Valică, proprietarul şi manipulatorul oglinzii, după care ne-a expediat pe uşă afară, cu sentinţa apodictică că din acel moment nu va mai face cu noi nici o oră. Din gentileţe, cred, nu ne-a spus la părinţi, sau mai precis pe mine, căci Valică avea doar o mamă, pe nana Catiţa, pe atunci de vreo 52-53 de ani, întrucât el era cel mai mic dintre cei 5 copii câţi avea ea. Îi crescuse singură, lucrând ca spălătoreasă de sticle la M. A. T., adică la amintita întreprindere de îmbuteliat alcool din Beiuş, căci soţul îi murise încă din 1942.

Pregătirea făcută după corigenta la limba română m-a ajutat, aşadar, foarte mult, astfel încât la lucrările scrise, date pe pătrarele

136 PEREGRINUL ŞI UMBRA care au urmat, am luat odată 3 şi de cele mai multe ori 4 şi 5, adică note foarte bune. În clasa a VUI-a m-am reîntâlnit cu fostul meu dascăl Ion Călugăru, absolvent al facultăţii de limbi clasice din Cluj, coleg cu renumitul latinist Nicolae Lascu, viitorul meu profesor din anul I de facultate. Călugăru făcea cu noi latină, şi în mod foarte serios, traducând împreună din literatura clasică cele mai dificile texte. Elevii săi nu se oboseau totuşi cu această materie, tocmai reintrodusă printre disciplinele de învăţământ, motivând, în faţa doctului profesor Ion Călugăru, că limba latină este moartă, pentru că n-o vorbeşte nimeni. La această spusă a colegilor, care ştiau că îl deranjează foarte mult pe profesor, le răspundea, aproape zbierând: „morţi sunteţi, voi, ticăloşilor!” Cel mai priceput la latină se dovedea amintitul Viorel Horj, un tânăr înalt, subţirel, pistruiat, cu o frunte boltită şi ochi mari, inteligenţi. In clasele ultime de liceu a devenit cel mai bun prieten al meu, relaţiile noastre continuând şi pe când eram studenţi, la Cluj, el la filologie, eu la istorie, dar şi ulterior, căci amândoi am funcţionat vreo doi ani, ca profesori la Liceul din Beiuş, iar după o întrerupere de vreo 9 ani, la Oradea până la trecerea sa în nefiinţă, survenind în iulie 2004. În primele luni de liceu s-a propagat printre noi, elevii clasei a VlII-a, un interes general faţă de cărţi, stârnit se pare prin emulaţie, dar şi datorită faptului că librarii de la singura librărie din oraş, Faust Găvruţa şi Alexandru Hardalău, introduseseră o metodă generoasă de a ne face să cumpărăm cărţi, agreată de unii dintre noi şi anume vânzarea în rate, pe bază de consemnare într-o condică specială a debitorilor. Cu alte cuvinte puteai cumpăra orice carte, fără a achita nici un avans, şi erai trecut în registru, urmând să plăteşti când se nimerea să ai bani, în rate fixate după bunul tău plac. Pe mine această înlesnire mă încânta, şi intram în librărie aproape zilnic, împreună cu un alt coleg, Cornel Dana, un băiat trist, grav, brunet, cu frunte înaltă şi faţă albă, plăcut fetelor, căci avea anumite ciudăţenii în comportament, adică un fel de absenţă din lume, care voia să indice melancolie şi propensiune către meditaţie. La orele de chimie cu Lică Pop se întâmpla să facem anumite experienţe. La una dintre ele acesta a introdus într-un vas de apă o anumită substanţă, a cărei denumire am uitat-o, ea fiind binecunoscută oricărui chimist, şi apa a îngheţat. Se produsese, adică, o reacţie endotermică, de absorbţie a căldurii, care dusese la transformarea apei în gheaţă, în timpul experienţei ne strânseserăm toţi, la ordinul dascălului, desigur, în jurul experimentatorului, privind fascinaţi efectele amintitei reacţii. El ne-a spus, în concluzie, că dacă introducem în apă substanţa X, prin absorbţia căldurii vom obţine gheaţă. Cornel Dana se uita la dascăl, cu mâinile întinse şi împreunate în faţă, oarecum absent de la tot ce se întâmpla. Acesta, observându-1, l-a pus să repete ceea ce spusese, întrebându-1: „ ce obţinem dacă introducem în apă substanţa X”, la care Dana a răspuns, cu o intonaţie parcă cântată, „Dacă introducem în apă substanţa X, obţinem îngheţa tăi” Lică m-a întrebat, atunci, pe mine: „Ce obţinem dacă etc.?”, şi eu am răspuns „gheaţă”, apoi, întorcându-se către Dana: „Ce obţinem dacă etc.”, la care acesta a zis iarăşi „îngheţată”. Toată lumea a izbucnit într-un râs zgomotos. Enervat peste măsură, dascălul i-a ras lui Dana o palmă de a răsunat clasa şi experienţa s-a terminat în coadă de peşte. Mai târziu, Cornel Dana a urmat filologia la Cluj şi a devenit profesor. II întâlneam adeseori, dar nu prea puteam conversa cu el, căci răspundea doar la una din trei-patru întrebări pe care i le puneai. Mi-a mărturisit, odată, că în copilărie a avut boala copiilor sau epilepsie, descriindu-mi, cu amănunte, cum se declanşa şi ce simţea în timpul crizelor. In căminul unde locuia era vestit printre colegi pentru felul său aiurit de a se comporta. Scria poezii, şi într-una din zile s-a gândit că ar fi cazul să le citească colegilor săi de cameră, de la căminul studenţesc Emil Racoviţa. Văzând că aceştia nu vor să-l asculte şi că se pregătesc să iasă din cameră, a tras o masă în faţa uşii, s-a urcat pe ea şi a început să-şi „declame”, cu de-a tăria, creaţiile. A spus, apoi, că în cameră sa, începând din acel moment, va funcţiona un cenaclu literar, pe care-l va boteza printr-un fel de tragere la sorţi: a deschis în chior, adică la întâmplare, un vechi dicţionar al limbii române şi a spus, apodictic, că cenaclul se va numi după primul cuvânt de pe pagina din stânga. Cuvântul respectiv s-a nimerit să fie „căcărează”. Apoi, Dana, supralicitând, a adăugat că toate creaţiile care se vor citi în cenaclu se vor numi, după numele acestuia, „căcărele”. In primul an de învăţământ şi-a luat, la început, de concubină, apoi de soţie, o elevă de a lui, din clasa a VH-a. Locuiau la Dobreşti, în Bihor, într-o încăpere cu un pat cu paie, fără dulap, hainele fiind atârnate în cuie, asemenea celor din locuinţa zăpăcitului versificator Prale. Pe perete Dana a prins, în pioneze, o hârtie albă, peste care a azvârlit un pumn de vopsea, iar sub ea a scris „Vivat stultitia” (adică Trăiască prostia!). S-a recăsătorit, mai târziu, cu o altă femeie, care l-a îngrijit, până la moartea sa, survenită pare-mi-se în 2002.

Emulaţia către procurarea cărţilor, bună în sine, se izbea de o piedică insurmontabilă, aceea a lipsei de bani. Şi atunci, o parte dintre colegii mei de clasă, între care Cornel Dana, Mircea Dan şi Ioan Torumba s-au gândit să ocolească această piedică, prin cea mai la îndemână metodă, furtul. Au procedat ca atare, dar au fost prinşi, urmând o mare tevatură, cu scăderea notei la purtare, despăgubiri acordate librăriei de către părinţi etc. Cel mai jenant lucru era, pentru autorii acestei fapte, că în curtea şcolii se organiza un careu cu toţi elevii liceului, iar ei au fost scoşi în faţă şi daţi ca exemplu de neurmat pentru ceilalţi. S-a procedat în cazul lor grav, nu cu mănuşi ca în perioada interbelică, când un cioban a fost surprins, la Sibiu, că fura cărţi dintr-o librărie, iar proprietarul acesteia s-a interesat, după prinderea hoţului, cine este şi ce profil intelectual are. A constatat, arunci că, deşi omul era cioban, avea o cultură asemenea unui intelectual din acea vreme. L-a vizitat acasă şi a văzut că are o bibliotecă substanţială, alcătuită toată din cărţi furate. Impresionat de pasiunea acestuia pentru cărţi, librarul a spus poliţiei că-l iartă, ba mai mult a hotărât că, de câte ori primeşte gratuităţi la cărţi, să-i ofere câte un exemplar din ele. Se vede, din aceasta, că cei de atunci dădeau o mare atenţie pasiunilor nobile, chiar dacă erau satisfăcute prin gesturi reprobabile.

Trăiam, în acel timp, perioada trecerii de la copilărie la adolescenţă, de la viaţa iresponsabilă, la cea plină de momente „grave”, serioase. Am simţit dintr-odată că nu mai am voie să fac ceea ce făceam înainte cu un an, că nu mai pot umbla prin oraş desculţ, chiar dacă era timp călduros, că nu mai trebuie să merg la colindat, dar în special, din adâncul fiinţei, o propensiune irepresibilă către sexul opus, filtrată de cenzura inhibantă a unei timidităţi, sprijinite pe cot felul de motive, majoritatea de natură imaginară. M-am maturizat şi ca putere de judecată, confruntându-mă cu o lărgire a ariei de cunoaştere, ocazionată de informaţia mai vastă şi mai variată, dobândită la liceu. Am simţit, apoi, din nou deosebirea de tratament ce se aplica pretutindeni în lume, în funcţie de poziţia avută de indivizi pe scara socială, căci printre colegii mei se aflau fiii unor demnitari din conducerea oraşului, văzuţi mai cu îngăduinţă de către profesori. Unii dintre ei, însă, aveau într-adevăr calităţi umane deosebite, şi nu se simţeau mai altfel decât restul, adică decât cei cu părinţi mai neînsemnaţi. Intre aceştia amintesc pe Cornel Căpuşa n (Puiu) fiul şefului Secţiei de comerţ al raionului Beiuş, un băiat copilăros, generos, plin de talente sportive şi cu o rezervă de prietenie debordabilă. Ne făceam vizite reciproce şi mergeam, primăvara, împreună la Fidiţăl, adică la amintita Păduriţă de lângă localitatea Nimăieşti, situată la 3 km de Beiuş, după brânduşe. Ne respectam reciproc, şi am făcut sport împreună, el mai mult şi eu mai puţin. Astăzi, ca pensionar, trăieşte când în Germania, când în România, în comuna Uileacul de Beiuş, unde şi-a luat o casă. La ore era neastâmpărat şi, împreună cu alţii, îi plăcea să-l chinuiască, mai ales pe profesorul Ion Călugăru, câteodată acesta, bolnav fiind de diabet, în timp ce unul dintre noi citea un text latinesc, aţipea pe scaunul de pe catedră, trezit intempestiv de Puiu Căpuşan, care printr-un tub subţire de sticlă, extras dintr-o baterie de sifon, îi sufla cu putere boabe de grâu sau de orez peste faţă, sau, când stăteam în amfiteatrul liceului, astăzi dezafectat, rostogolea, de sus, câte o monedă, făcând-o să se izbească zgomotos de bina din faţă. In acel moment Ion Călugăru tresărea brusc, după care rostea repezit, parcă mormăind: „Măi Căpuşan, ce fiară eşti tu, măi?” Profesorului îi era frică de partid, căci fusese şi preot greco-catolic, iar o vreme scos de la catedră de la liceu, întrucât câţiva ani, aşa cum am spus, limba latină nu se mai predase în şcoli. Cu el ne târguiam, uneori, pentru note, căci avea o inimă bună, deşi era impulsiv, poate şi datorită diabetului de care suferea. Pentru felul cum vorbea îl poreclisem „Călu, bârâie tractorul”. Cunoştinţele sale în domeniu erau, aşa cum am spus, de-a dreptul impresionante. De altfel la facultate, în anul I, profesorul Nicolae Lascu ne-a întrebat pe rând cu cine am făcut latina în liceu şi, în momentul în care i-am spus că l-am avut ca profesor pe Ion Călugăru, s-a luminat la faţă şi a zis „este cel mai bun profesor de latină de liceu din ţară”. Un alt profesor foarte bun, pe care l-am avut încă din clasa a VIII-a, a fost cel de educaţie fizică, şi el se numea Matei Francisc (1913-2003). Fusese mutat de la Oradea, pare-mi-se disciplinar, căci lovise un elev cu părinţi sus-puşi. La puţină vreme după sosirea sa la liceu a reuşit să organizeze un fel de şcoală sportivă de după masă, frecventată de către o mulţime de elevi, dintre care, încă din primul an, s-au ridicat campioni pe judeţ şi pe ţară, la diferite probe sportive. Profesorul Matei Francisc era un om foarte inteligent, şi ştia să-i mobilizeze pe elevi prin discursuri hortative, dar şi prin exemplul propriu, căci orice exerciţiu trebuia să facem, ni-l demonstra pe viu. Avea, când a venit ca profesor la Beiuş, doar 43 de ani, dar noi îi spuneam Moşu', pentru că părul îi era grizonat şi purta mustaţă. De statură mijlocie, era foarte bine proporţionat, un bărbat frumos, cu o dantură ca de fildeş. Ni se adresa cu „mă, tovarăşe, mă”, iar dacă la orele lui te dovedeai molâu, îţi ţinea o prelegere moralizatoare, insinuând că, dacă nu eşti priceput la sport, nici la alte treburi nu eşti bun, şi că, nu fără temei real, desigur, atunci când vei fi om matur, dacă nu faci sport, o să te fleşcăieşti, o să fii gras şi cocoşat. La ore avea darul de a te face să crezi că are cu tine un interes special, că-ţi acordă o atenţie deosebită; te privea direct în ochi, iar dacă te vădeai obraznic, nu se sfia să te cârpească. Aceasta, însă, o făcea doar cu cei mai apropiaţi, adică cu sportivii buni, pe care voia să-i facă şi mai buni. Era, deci, un mare perfecţionist, care-şi iubea meseria, fiind,. Fespectat de toată lumea. Despre el se spunea că participase la olimpiada de la Berlin, din 1936 şi că-l văzuse, de foarte aproape, pe Adolf Hitler. In ultima perioadă a vieţii a suferit de artroză, rămânând şchiop de un picior, întrucât a refuzat să se opereze. Mi-a fost diriginte în clasa ultimă de liceu, iar când am ajuns profesor la Beiuş, în perioada 1965-1968, l-am avut coleg. Impresia bună despre el, în această perioadă, mi s-a întărit, în loc să scadă, aşa cum s-a întâmplat cu cea despre alţi foşti profesori, care mi-au devenit, mai târziu, colegi. O profesoară deosebită era cea de istorie şi anume Aurelia (Tulii) Mureşan, necăsătorită, pe atunci de vreo 30-31 de ani. Era o femeie subţirică, cu buze cărnoase, ochi negri şi dinţi încălecaţi. Avea pe chip întotdeauna parcă un dispreţ pentru tot ceea ce îi ieşea în cale şi era de o severitate ieşită din comun. La teze şi extemporale obişnuia să şadă pe prima bancă, cu picioarele întoarse către noi, şi rezemate pe un scaun. Stând aşa, la o lucrare scrisă, într-o bună zi, eu şi colegul Sabin Burcă am început să-i privim genunchii dezveliţi şi, după un mic efort de adaptare a ochiului, să-i zărim conturul umbrit al pulpelor, pierdut undeva într-un fel de negură, la îmbinarea coapselor. N-am mai putut scrie nimic, căci acest tablou era, pentru nişte puberi ca noi, hiper excitant. După câteva note mici, căpătate pentru lipsa de îngrijire a maculatorului sau caietului de notiţe, am început să iau la ea note din ce în ce mai mari. Şi cine lua la Mureşan note mari, însemna că într-adevăr îndrăgeşte istoria. Avea obiceiul să facă verificări repetate şi prin surprindere; astfel, dacă te asculta – recte verifica, astăzi, te verifica şi ora viitoare, şi cealaltă şi cea care urma, pervtru a se convinge că nu înveţi numai pentru notă. Intra în clasă cu mâinile împreunate, vârâte sub mâneca taiorului şi spunea: „Vă atrag atenţia că o singură întrebare neştiută, atrage după sine nota unu”. Preda foarte frumos, neţinând cont de canoanele istoriografiei oficiale, cultivate de istorici ca Mihail Roller. Cred că ea m-a făcut să îndrăgesc istoria, deşi în clasa ultimă de liceu nu ne-a predat decât vreo două săptămâni, pentru că s-a mutat la o şcoală din Haieu, lângă Oradea şi apoi chiar la Oradea. S-a căsătorit cu un individ infirm şi a murit cam prin anii 80- nu înainte dea ne reîntâlni şi a mă felicita pentru activitatea mea ştiinţifică. La sfârşitul clasei a VUI-a m-a impresionat felul în care se pregăteau, pentru absolvire, elevii de clasa a X-a, căci atunci se făceau, la liceu, doar zece clase, între aceştia numărându-se şi viitorul meu coleg de an la facultate, istoricul Viorel Faur, poreclit, în liceu, pentru propensiunea sa către oratorie, Jean Jaurez, după numele cunoscutului socialist antirăzboinic francez, asasinat în preajma izbucnirii primului război mondial. Absolvenţii promoţiei din anul 1957, au cântat, la ultimele ore de dinaintea banchetului, cunoscuta romanţă, pe versurile lui Coşbuc, din poezia Pe lângă boi, socotită până arunci inavuabilă. Unul dintre ei, numit Ioan Creţu, viitor economist şi redactor la oficiosul judeţean pentru Bihor al PCR, Crişana, venea la noi în clasă, căci fusese numit instructor UTC şi arbora un aer de superioară condescendenţă, făcând cu noi şedinţe penibile, unde ne dădea sfaturi de bună purtare pentru viaţă, pe care el însuşi nu le-a respectat, devenind un destoinic consumator de alcool. Tot cu el era coleg un verişor de al doilea al tatălui meu, pe nume Teodor Goie, un băiat serios, chiar prea serios, venit din Săi iste de Beiuş, harnic şi încăpăţânat. Duminicile, pentru că era la internat, tata îl invita la masă, şi-l ruga să-mi dea poveţe cum să mă port şi mai ales cum să învăţ. Într-o zi, după ce a mâncat la noi foarte bine, a răsuflat adânc şi i-a spus tatei „Hei, măi vere, eu, după ce termin liceul, o să fac două facultăţi odată!” Auzindu-l tata, s-a uitat cu reproş către mine, care în acea clasă o cam încurcasem cu învăţătura, rămânând, cum am spus, pe un pătrar, chiar corigent la limba română, după care a rostit: „Vezi, mă, ce serios îi vărul tău, iar tu eşti un leneş şi un derbedeu!” L-am înjurat pe vărul de la Sălişte, în gând, de mai multe ori, şi-am început chiar să-l urăsc, evitând, atunci când mă ruga tata, să-l mai invit duminica la noi la masă. Mai târziu, m-am apropiat din nou de el, devenind chiar prieteni. Când a terminat liceul, a dat admitere la grămadă cum se zicea pe atunci, la Institutul politehnic din Timişoara, nu mai ştiu la care disciplină, şi a căzut cu brio. Admiterea la grămadă era pentru fiii de chiaburi sau funcţionari, adică pentru cei fără bursă de sfat popular, cum se numea pe atunci. Aceasta însemna că o parte din locuri, cea mai mare, să zicem 70%, era pentru fiii de muncitori şi ţărani colectivişti, cu burse de sfat popular, iar restul de 30%, pentru cei la grămadă. Se putea, deci, ca un bursier de sfat popular să intre pe cele 70% din locuri cu media 6, de exemplu, în timp ce unul, care dădea admitere la grămadă, sau pe cele 30% din locuri, să cadă cu nota 8. Această discriminare odioasă, proprie tuturor regimurilor de dictatură comunistă, era dăunătoare calităţii viitorilor studenţi, şi în general frustrantă pentru tinerii apţi a urma o facultate în România de arunci. Oricum, verişorul Teodor Goie a intrat la facultate, urmând chimia industrială, abia în toamna lui 1965, când eu îmi începeam deja cariera de profesor la liceul din Beiuş. În perioada „concertelor” repetiţionale, date de absolvenţii amintiţi, în luna mai 1957, în curtea liceului s-au organizat câteva spectacole de circ în aer liber, constând în exerciţii la trapez şi mers pe sârmă, în acest scop peste curte, la baza acoperişurilor a două laturi de clădiri, s-a legat un cablu gros, pe care „artiştii acrobaţi” îşi executau exerciţiile, spre emoţia spectatorilor, în majoritate elevi. Noi, în general, din lipsă de lichidităţi am evitat să luăm bilete, strecurându-ne la etaj, în clase, de pe geamurile cărora asistam la spectacol neobservaţi. De acolo panorama era satisfăcătoare, locul oferind o privelişte şi asupra acoperişului sălii de sport, pe hornul căreia se afla cunoscutul şi vechiul cuib de barză, în fiecare primăvară, când berzele se împerecheau, clămpănind din ciocuri, şi dând din aripi, noi elevii, aflaţi în timpul orelor, ne uitam către geam şi şopteam în aşa fel încât să fim auziţi de profesorul sau profesoara care ne preda: „clei! Clei!” în limbaj bulevardier vulgar, băieţii spuneau, atunci când se culcau cu câte o fată, că i-au pus „un clei”. Astăzi conotaţia acestei împerecheri de cuvinte şi-a pierdut sensul avut pe atunci. Tot în curtea liceului, într-un ring improvizat, s-au organizat mai multe gale de box, sub patronajul unui căpitan de artilerie, din garnizoana locală, blond, voinic şi borcănat, care făcea pe antrenorul cu cei dispuşi să se iniţieze în tainele acestui sport. Am luat şi eu de la el câteva lecţii, dar neagreând acest sport, pentru care nu cred că am avut aptitudini, l-am abandonat total. De fapt am crescut mai mult abia între clasele a IX-a şi a X-a, când am devenit ceva mai vânjos, în aşa fel încât eram destul de apt pentru exerciţii fizice. Meciurile organizate de acel căpitan se terminau cu adevărate bătăi între competenţi, cu vaiete şi planşete, chiar dacă el încerca să le arate celor implicaţi că participă doar la o întrecere sportivă. Erau, între combatanţi şi câţiva de meserie, cum am zice, ca de exemplu amintitul Emil Cârlan (sau Minu), devenit un bătăuş renumit prin zonă, sau Pavel Dumitrache, un regăţean pripăşit prin Stei, odată cu deschiderea exploatării de uraniu de la Băiţa, care era şi poet, îmbinând, astfel, pugilatul cu inspiraţia artistică. De acolo se aducea materialul, adică uraniul, la prelucrat în nişte mori construite la Stei, infectând toată zona cu radiaţii, fără ca pe atunci să-i pese cuiva de această situaţie. Oamenii se bucurau doar că au unde să lucreze şi mai ales că obţin câştiguri bune. Ca efect, localitatea Stei a devenit oraş, extinzându-se foarte mult, la fel ca Nucetul, apărut pe un teren în apropiere de Băiţa, şi locuit în special de muncitori. Şi la Stei şi la Nucet s-au construit o mulţime de locuinţe din panouri de lemn, cu pereţi dubli, având la mijloc vată sticlată, dotate cu instalaţie electrică şi apă curentă, inclusiv baie. In zonă locuiau şi ruşi, ei având locuinţe şi magazine sau prăvălii aparte, unde se intra doar cu legitimaţii speciale, şi în care se găseau tot felul de alimente şi haine, inaccesibile oamenilor obişnuiţi.

Vacanţa de după clasa a VUI-a a fost ultima în care am mai păşunat vitele, pentru că după aceea tatălui meu i s-a pretins să nu mai ţină vacă. Lucra în continuare la spital, cum am spus, şi în multe rânduri era luat la rost de secretarul organizaţiei de partid de ce ţine vacă şi porci. II apostrofa că vrea să se îmbogăţească, în loc să se ţină numai de serviciu, ca şi cum el nu asta ar fi făcut. Organele puterii de stat îi presau, de câţiva ani, pe toţi cei cu serviciu, să doneze pământul sau terenul agricol, dacă-l aveau, Gospodăriilor agricole de stat (GAS -urilor), în acest context, încă din 1954 tatăl meu s-a văzut nevoit să predea statului lotul de l ha 15 ari, care-i fusese atribuit, ca invalid de război, prin reforma agrară din 1945, spre marea nemulţumire a mamei mele. De fapt tata făcuse acest gest de frică ca nu cumva să fie dat afară din serviciu, căci acolo li se atrăsese atenţia că trebuie să aleagă între acesta şi pământ, sau mai bine zis înscrierea în colectivă (Gospodăria Agricolă Colectivă) sau ceape, unde toţi membri munceau aproape pe degeaba, alegându-se, toamna, doar cu ce reuşeau să fure de pe ogoare, în vara şi toamna lui 1957, zona de păşunat pentru beiuşeni se limitase foarte mult, căci gostatul şi ceapeul se extinseră, ocupând aproape întreg teritoriul agricol din jurul Beiuşului. Mergeam cu vacile, căci aveam, în acel moment, două, cu acelaşi amic Tudorică, acum în vârstă de 19 ani, deci om în toată firea, să le paştem pe dealul lui Papp J ani, pe anumite parcele de teren mici sau pe mirişti, între întinsele semănături de porumb, dar şi pe şanţurile de pe marginea drumului către Mizieş şi Budureasa. S-a ivit, atunci, şi acolo, şi o fată, cam de vârsta mea, pe care am sărutat-o într-o seară rece de octombrie, cu buzele strânse, plin de emoţie. Totul s-a limitat la aceasta, deşi bănuiam că fata ştie mai multe, în acest domeniu, căci era dintr-un sat de lângă Budureasa, şi părea foarte emancipată, în acel timp credem că cel mai nimerit era să discut cu fetele literatură, dar cu cele ca cea de atunci acest lucru nu era posibil. Această convingere mi-am păstrat-o şi în anul următor, când l-am vizitat pe unchiul loan, fratele tatei, la Grabaţi în Banat, unde era şef de post. Comuna era frumoasă şi mare, de şvabi, dintre care o mulţime fuseseră o vreme duşi în Uniunea Sovietică, la muncă forţată. Mătuşa, soţia unchiului, avea o rudă mai îndepărtată, o fată mai în vârstă ca mine cu vreo doi, trei ani. Era scundă, dar binefăcută, cu nişte sâni enormi, ca o statuetă din comuna primitivă, care reprezenta cultul fecundităţii. Se ruja pe buze şi se boia pe obraji. Ea a dorit să mă cunoască şi a venit acasă la unchiu, de unde am plecat la cinematograf, apoi la o plimbare, prin împrejurimi. Pe drum, tot timpul i-am vorbit de literatură, de istorie şi altele, pentru ea, desigur, fleacuri. De altfel, de la o vreme, a început să şi caşte. A doua zi unchiul m-a întrebat: „ce i-ai făcut Lenei, că mi-a zis că eşti un mutălău?” I-am spus că i-am vorbit despre tot felul de cărţi, pe care le citisem, la care mi-a zis: „Mă, da prost mai eşti! Nu aşa trebuia să te porţi!” Când l-am întrebat „dar ce trebuia să fac?”, mi-a zis „s-o piţigi de bucă, prostule”, lăsându-mă perplex.; După ce s-a mântuit de vaci, tata se afla într-o postură mult mai agreată de şefii săi, căci intrase în rândul celor care nu mai posedau nimic. Cumpărase, însă, o grădină în capătul intravilanului pe care se găsea casa noastră. Ani de-a rândul cei de la sfatul, ulterior consiliul, popular au încercat să i-o acapareze, pentru a o repartiza, ca loc de casă, vreunui slujnicar de partid, somându-l să construiască pe ea ceva. Nu i-au luat-o, întrucât avea doi copii, şi motiva întotdeauna că va construi pe acea grădină o locuinţă pentru aceştia.

În clasa a IX-a ne-am pomenit cu doi profesori noi, foarte buni. Unul era Cornel Pop, la chimie şi celălalt Platon Armanca, la limba română. Cornel Pop era un bărbat înalt, şaten, cu profil dolicocefalic, nas mare şi coroiat. Preda foarte limpede, făcându-ne să înţelegem, pe bază de valenţe, raporturile între elementele care intrau în componenţa substanţelor. Ne umplea tabla din amfiteatru cu formule şi făcea tot felul de experienţe de laborator cu noi. Verificările le ţinea în scris, cu un număr de opt, zece elevi, pe care îi aşeza în primele bănci. Avea un fler deosebit de a-i depista, după chip sau prezenţă, pe cei care nu învăţaseră lecţia de zi. La el, odată, de două sau de trei ori puteai lua nota 2 sau 3, iar dacă te mai asculta şi ştiai foarte bine, nu se sfia să te noteze cu nota 10, şi când ţi-o dădea, ţie, care luaseşi un şir întreg de note mici, avea pe faţă un zâmbet larg, încurajator. Cu el am făcut, în 1959, după clasa a X-a, o excursie foarte frumoasă de vreo zece zile, cu trenul prin ţară, oprindu-ne, între altele, la Orşova şi Ada-Kaleh, dar şi la Craiova şi Târgu Jiu, unde am văzut operele lui Constantin Brâncuşi. Relaţiile mele cu el, bune la început, s-au răcit mai târziu, când mi-am început cariera ca profesor, deoarece ca inspector şef la raion, a evitat să mă titularizeze pe postul de profesor la Liceul din Beiuş, unde predam, aducând în locul meu o profesoară din altă localitate, despre care unii spuneau că nu e prea bine pregătită, întrucât sunt în cauză, mă abţin să fac asupra acesteia alte comentarii, pentru a nu fi socotite de cititori pro domo. Celălalt profesor, Platon Armanca era un om de talie mai mult mică, chel, cu nas subţire şi coroiat, sobru, ceremonios, cu glas rar şi domol. Umbla îmbrăcat numai în costum şi cravată, cu pantofii întotdeauna curaţi, foarte elegant, încât niciodată, în aproape cei doi ani cât ne-a predat, nu i-am zărit vreo pată pe haine. Cred că avea atâtea costume câte zile erau în săptămână. Lecţiile predate de el erau limpezi şi clare, încât simţeai că materia sa era profund asimilată. Avea o cultură întinsă, întrucât, cum am constatat mai târziu, ştia mai multe limbi străine. Se zvonea, despre el, că în studenţie fusese legionar şi înclin să cred aceasta, pentru că, aşa cum mi-a spus tatăl meu, căruia, odată, mergând la Oradea, i s-a destăinuit, era un înverşunat anticomunist. Am încasat, în primele ore făcute cu el, şi eu şi colegul meu Sabin Burcă, câte un 3 trecut şi în carnetele de note, pe care, de frica părinţilor, le-am ascuns în magazia de lemne din casa părinţilor celui amintit, declarând, apoi, urbi ei orbi, că le-am pierdut. La teză, însă, am luat notă mare şi de atunci încolo, îndrăgind materia predată de Armanca, interesul meu pentru istoria literaturii şi obişnuinţa de a analiza, după propria-mi pricepere, o poezie sau o altă scriere, mi-a dat încredere în mine, făcându-l şi pe dascăl să mă aprecieze. Obişnuia să-i scoată lângă catedră pe cei pe care-i verifica, fiind foarte sever. Într-o bună zi, m-a invitat la răspuns, la lecţia despre poetul revoluţionar paşoptist Cezar Bolliac, şi m-a întrebat, luminându-se la faţă: „cum spui că te cheamă?” I-am răspuns că Blaga Mihoc, după care a zis: „dumneata ştii cine a fost Lucian Blaga?” M-am uitat mirat la el şi i-am răspuns prompt că un farmacist, întrucât colegii de la şcoala generală mă porecliseră farmacistul Blaga. Era, de fapt, o referire la Liciniu Blaga, pare-mi-se, care a locuit multă vreme la Beiuş, având, în centrul oraşului, o farmacie. Profesorul a zâmbit şi a spus, „da, într-adevăr, la Beiuş a trăit, până nu demult, un farmacist Blaga, dar el avea un frate, pe Lucian Blaga, un mare poet, creator de imagini foarte frumoase”. M-a trimis, apoi, la loc şi ne-a vorbit toată ora despre Lucian Blaga. Din acest expozeu al său, făcut în faţa noastră, într-o vreme în care poetul şi filosoful Lucian Blaga era la index, am reţinut pentru veşnicie, versurile recitate arunci de profesorul Armanca: „E atâta linişte în jur, /De-mi pare că aud/cum se izbesc de geamuri razele de lună. /” Era însurat cu o cucoană de familie bună, ceva mai în vârstă decât el, văduvă de război, cu o fiică de vârsta mea. La clasă, când se enerva pe vreunul din cei care-i deranjau ora, caz foarte rar, totuşi, pentru că toţi se temeau de el, spunea: „Mă, tu ăla din fund (în spate n.n.), stai aşa în două picioare. Păcat că nu ai restul (adică încă două n.n.), dobitocule!” Altminteri era aproape întotdeauna sobru. Până într-o zi când şi-a dat în petic. Dar iată cum s-au întâmplat lucrurile: în acea perioadă, pe când eram în clasa a X-a, propagandiştii comunişti depuneau eforturi pentru a-i lămuri pe ţărani să se înscrie în colectiv, respectiv în prima formă, de trecere am zice, către acesta, care erau întovărăşirile. Şi aceştia, de voie de nevoie, hărţuiţi până peste poate, se înscriau, într-un început de decembrie a anului 1958, tocmai urma a se inaugura, cu o serbare în regulă, de parcă, pierzându-şi pământurile trecute la întovărăşire, ţăranii ar fi trebuit să se bucure homeric, întemeierea unei întovărăşiri în localitatea Ceişoara de lângă Ceica, situată cam la mijlocul distanţei pe drumul dintre Oradea şi Beiuş. În colaborare cu Casa orăşenească de cultură, clasa noastră, alături de o orchestră alcătuită din voluntari, între care figurau şi talentaţii fraţi Luscan, Traian şi Ioan sau Muţi, alături de Constantin Cerheş, zis îngeraşul, de Marius Patriciu (sau Greti) Tempeleanu, un bărbat tânăr, frumos şi distins, dar care fusese exmatriculat din toate şcolile din ţară, pe motiv de dosar, fiind nepotul fostului subprefect Dezideriu Tempelean, un român renegat, căsătorit cu o unguroaică, a susţinut atunci, la Ceişoara, un program artistic, împreună cu câţiva colegi, între care Nicolae şi Victor Beladan, Cornel Căpuşan şi Ştefan Trâmbaciu, urma să prezentăm, la Ceişoara, înainte de programul artistic, un grup de exerciţii fizice, numite Piramide, cu tentă acrobatică, echipaţi în pantaloni lungi, drepţi, cu elastic peste labele picioarelor, şi maieuri. După terminarea programului dat în cinstea evenimentului, prin grija părinţilor celor doi fraţi Beladan, care erau învăţători în acea localitate şi desigur cu contribuţia oficialităţilor, la şcoala din Ceişoara s-a organizat un banchet „grandios” pentru acele vremuri, căci s-a tăiat un porc, un viţel şi mai multe găini, cu vin, bere şi ţuică, şi bineînţeles cu un vivace antret muzical, susţinut de amintiţii fraţii Luscan, Traian sau Ţucu la tobe, Muţi şi Greti la acordeon şi Constantin Cergheş, la contrabas. S-au îmbătat, cu acea ocazie, aproape toţi cei care erau acolo şi mă refer aici la suprastructură, adică la şeful Casei de cultură din Beiuş, numit Ovidiu Berbece, membrii orchestrei şi cel mai tare profesorul Platon Armanca, despre care am aflat că era dipsoman, căci dacă punea gura pe alcool, nu se oprea până nu se făcea pulbere. Veniserăm într-un camion cu bănci şi prelată, căci, în acei ani, transportul de persoane în astfel de ocazii nu se făcea cu autobuze, ca acum, şi la întoarcere, noi elevii ne-am amuzat grozav de halul în care era, de obicei sobrul profesor Armanca. Stătea pe bancă amorţit şi nu era în stare să vorbească rotund şi clar ca de obicei, ci mai mult mormăind. Se aşezase pe lângă o codană de colegă, venită de la Oradea, unde căzuse, din cine ştie ce motive, repetentă, căci altfel se dovedise foarte conştiincioasă, originară din Talpoş, pe nume Măria Salcău, naivă şi cuminte, pe care încerca s-o pişte de coapse. Fata se ferea cât putea, dar pentru că în maşină era înghesuială, nu reuşea să se îndepărteze prea mult. De pe chipul dascălului căzuse, în acel moment, orice morgă, orice cenzură. De aceea, din când în când, o striga pe colega mea pe nume, iar când aceasta răspundea, el continua: „Ţucu-ţi curul tău!” In acest timp, în vreme ce maşina se deplasa spre Beiuş, către casă, din celălalt colţ al camionului se auzea vocea lui Greti Tempeleanu, care îl striga pe profesorul Armanca astfel: „Mă, Plafoane, mă?!”, iar când acesta spunea „Poftim”, cel dintâi continua: „Te bag în p… maţii cu tot patosul”. La aceasta Armanca, răspundea, interogativ: „Cum?!”, urmând apoi o repetare a imprecaţiei şi, în fine, excogitarea deznădăjduită, conclusivă a profesorului: „Monstruos”!

După întâmplare, dascălul nostru n-a mai rămas în şcoală nici măcar o zi, căci şi-a cerut mutarea. Mie îmi fusese şi diriginte, şi la început, la una dintre şedinţele cu părinţii, răsfoind catalogul, i-a spus tatălui meu, referi ndu-se la rezultatele mele la şcoală, că sunt mediocru. Ţin minte că atunci sintagma m-a mulţumit, cum astăzi nu m-ar mulţumi de fel dacă cineva, citind vreun articol sau vreo carte de a mea, m-ar aprecia ca fiind mediocru, în fine, e posibil ca atunci să fi fost mai aproape de sintagma horaţiana, despre „auria cale de mijloc”, în prezent mai puţin agreată de către cei amestecaţi în treburi legate de „spiritualitatea lumii”. La liceu, pe vremea aceea, elevii trebuiau să achite o taxă şcolară, variabilă în funcţie de originea socială a fiecăruia, cea a fiilor de muncitori şi de ţărani colectivişti fiind mai mică decât a celor de funcţionari sau de ţărani cu proprietăţi individuale, încetaseră intervenţiile activiştilor în timpul orelor, rămânând doar organizarea unor şedinţe cu scop educativ, penibile, ţinute de tot felul de agramaţi partinici, de care râdeau, pe ascuns, toţi elevii. Câteodată orele se întrerupeau, totuşi, la sosirea intempestivă a doctorului, împreună cu un asistent sau vreo soră medicală, pentru a ne da tot felul de injecţii, sau a ne asculta cu stetoscopul, în acest din urmă caz era mai complicat, deoarece noi băieţii trebuia să părăsim clasa, ca să poată fi consultate fetele. Uneori această treabă se făcea în timpul orei de educaţie fizică, pe care o ţineam separat. Când ni se dădeau injecţii, se schimbau doar acele, extrase dintr-un vas, unde, probabil, fuseseră fierte, adică dezinfectate, folosindu-se pentru toţi aceeaşi seringă. Nu ştiu cât de sănătoasă era această practică şi nici dacă cineva ar mai accepta-o astăzi, într-o zi, mă întorceam de la stadion, unde avusesem oră de educaţie fizică, puţin ostenit şi fireşte transpirat, căci, de regulă, alergam în cămaşă sau bluză, neavând echipament anume pentru sport şi nici posibilitatea ca după efort să facem, cel puţin, un duş. Am ajuns în şcoală, unde fetele tocmai erau consultate de medic, şi neştiind acest lucru, m-am îndreptat, pe coridor, către clasă. Acolo se afla colegul Cornel Căpuşan. I-am spus că merg în clasă şi-am întrebat cine se află acolo, pentru că nu auzeam, din acea direcţie, nici un zgomot. El m-a invitat să merg, şi am procedat ca atare. Când am deschis uşa, am rămas surprins, căci majoritatea fetelor erau goale de la brâu în sus, aşteptând să fie consultate de tânărul doctor de copii Victor Popa. S-a auzit un ţipăt, iar apoi, de la doctor, care pândea la uşă, am încasat fulgerător vreo patru palme. M-am retras din clasă, ruşinat, iar pe coridor colegul Căpuşan m-a întrebat, râzând pervers, „Ce ţi-a spus doctorul, mă, de te-ai roşit aşa?” De fapt, ce se întâmplase? Puiu Căpuşan ştia că fetele tocmai sunt consultate şi venise de mai multe ori până la uşă, încercând să privească înăuntru printr-o gaură existentă deasupra clanţei. Doctorul l-a simţit, şi a ieşit repede afară, dar n-a reuşit să-l prindă, întrucât fugise. Scena se repetase de mai multe ori până să fi sosit eu, iar după ce am venit am încasat, cum am spus, acele palme în contul faptelor colegului meu.

Pe postul de director al liceului a revenit, din toamna lui 1957, Lică Pop. în această postură încerca să fie sever, şi trebuie să spun că uneori era, chiar dacă nu întotdeauna se întâmpla a fi şi drept, şi aceasta nu din răutate, ci pur şi simplu din comoditate, căci el nu se străduia prea mult să afle, de exemplu, cine a spart un geam, ci pedepsea pe toţi cei din clasa cu pricina, fără a mai căuta vinovatul. In toamna lui 1957, în clasa noastră ne-am pomenit, deodată, că aproape toate sticlele din geamuri lipseau, sparte ba de unul ba de altul dintre noi, astfel încât era aşa de frig, că pur şi simplu nu se mai puteau ţine orele. Acest fapt le revolta mai ales pe profesoarele Măria Racolţa şi lulia Vesa, zisă baba. Prima ne preda franceza şi era fiica unui fost prefect de Cluj, din celebra familie maramureşeană Dunca, în bună parte maghiarizată, devenită soţie a unui cunoscut medic orelist, Ioan Racolţa, cel care, cum am arătat mai sus, mă operase, în urmă cu vreo 7 ani, de polipi. Trebuie să precizez, aici, gândindu-mă la marii români maramureşeni din secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea, aşa cum sunt cunoscuţi din scrierile unor exegeţi encomiaşti, care le glorifică faptele, că în realitate aceştia n-au fost prea naţionalişti. Majoritatea, sau multe dintre marile familii maramureşene româneşti, cu diplome de înnobilare, emise de către regii şi voievozii Ungariei şi Transilvaniei, s-au înstrăinat, încetul cu încetul, de conaţionalii lor, prin trecerea la religia romano-catolică şi prin căsătorii. In această situaţie s-a aflat, de exemplu, o ramură a familiile Mihali, apoi familia Jurca, Dragoş, Mân şi altele, aşa încât glorificarea faptelor lor pe tărâm naţional românesc este doar, vorba filosofului Hegel „închipuire vană şi arbitrară „ (unniitze und willkiirliche Vorstellung). Doamna profesoară Măria Racolţa avea un profil sau o fizionomie de franţuzoaică ultrarafinată, brunetă, cu o frunte bombată, umblând şi stând puţin adusă din umeri. Era instruită excesiv, din familie, probabil, deşi nivelul inteligenţei ei native nu cred că se ridica la un standard prea înalt. Oricum, făcea impresia unei femei bine crescute, care din păcate n-a reuşit să le facă şi pe fiicele ei la fel. Familia sa s-a prăpădit destul de repede, poate şi de pe urma unor lovituri care au încercat-o, dar cu siguranţă şi datorită asaltului vicios al balaurului lichid, adică alcoolul, la care nici ea nici distinsul doctor Ioan Racolfa, un talentat interpret muzical instrumentist şi vocal, nu erau insensibili. Măria Vesa ne preda geografia şi era fiica naturală a renumitului profesor Dr. Constantin Pavel, prolific scriitor de cărţi de istorie şi istorie literară, decedat în 1935, nu înainte de a tipări, cu ocazia centenarului celebrului liceu de la Beiuş, din 1928, foarte erudita şi astăzi foarte rara carte, intitulată Şcoalele din Beiuş, apărută la Editura Librăriei „Doina” din oraş, şi alte câteva, mai puţin importante. Profesorul o avusese pe profesoara noastră de geografie, cu servitoarea de la el din casă, de origine din Urviş, de lângă Beiuş. Ea a purtat tot timpul numere mamei sale, înrudită probabil cu amintitul meu coleg Vasile Vesa, profesor universitar de istorie la Cluj-Napoca. Domnişoara profesoară lulia Vesa ştia foarte multă carte, însă era cam distrată şi lipsită de autoritate. Ea dădea notele, de multe ori, în funcţie de comportamentul elevului la ore, taxându-i pe cei indisciplinaţi cu scăderea a câte două sau trei puncte la teze şi extemporale, şi trebuie să spun că, alături de alţi câţiva, m-am numărat printre clienţii ei. Într-o zi, a ultimei clase de liceu, am întârziat la WC-ul, aflat lângă scara ce urca la etajul clădirii, unde se afla clasa noastră, împreună cu colegul Ştefan Trâmbaciu, un fumător împătimit, după ce sunase de intrare în clasă, şi când să ieşim, numai ce o vedem şi auzim pe domnişoara Vesa, urcând scările, cântând „Sălbatica-i stepa baicală” şi băşindu-se în ritmul paşilor de ascensiune, în loc să tăcem binişor, pe noi ne-a pufnit un râs nebun, care a făcut-o să se întoarcă şi să spună „ No, ce-i cu voi tâlharilor? Marş de aici în clasă!” Din acel moment n-am mai avut zile bune cu ea. Intâlnindu-1, odată, pe tata pe stradă, i-a spus: „Auzi, băiatul dumitale nu învaţă nimic. Ii ca un câine care înoată prin apă, mai-mai să se scufunde!” El m-a apostrofat, după această întâlnire, foarte tare. Supărarea i-a trecut, însă, repede, când, întâlnindu-1, de astă dată pe Lică Pop şi relatându-i ce a zis profesoara Vesa, acesta i-a răspuns: „Las-o Dracului şi nu te lua după ea, că-i bolundă rău!” Mi se trăgea, aşadar, de la o nenorocită de băşină auzită într-un loc nepotrivit, şi nu de la oricine, ci de la o profesoară de liceu, în sfârşit, în acea toamnă a lui 1957, pomenită mai sus, înnebunite de frig şi supărări, cele trei profesoare s-au dus şi au reclamat faptul că în clasa a IX-a toate ochiurile geamurilor sunt sparte. Lică Pop s-a făcut foc şi pară şi a venit în clasă la noi. Furios, ne-a ridicat în picioare şi a întrebat cine este responsabilul clasei. A aflat că era Victor Beladan, după care, aproape strigând, a spus „ia geamul în spate, du-te şi vinde-ţi paltonul, şi pune sticlă în el.” Năucit, Beladan căuta în zadar să-şi aducă aminte vreun nume dintre cele ale spărgătorilor de geamuri. I-a venit în ajutor un coleg slăbuţ, basarabean, pe nume Constantin Hoştiuc, fiu de brigadier silvic, care i-a şoptit numele meu şi al lui Nicolae Cată. De fapt eu fugisem, în joacă prin clasă, într-una din zile, după prietenul meu Nicolae Cată, făcându-mă că-l împuşc, cu mâna strânsă în formă de pistol, iar acesta intrase în joc, şi se făcuse că pică secerat de gloanţe, spărgând, în balansul corpului său, unul dintre geamuri. Când Victor Beladan a rostit numele noastre, Lică a strigat: „Mihoc, Cată luaţi geamul, vindeţi-vă paltoanele şi să-l aduceţi cu sticla pusă!” Când ne-am ridicat să scoatem geamul din balamale, am primit şi nişte scatoalce peste cap. Ne-am dus cu el, veseli, fredonând pe stradă „iamba, iamba, iamba, iamba, ia, funiculi, funicula…” până la spital, la tata, unde lucra cum am spus ca magaziner, care ne-a dat 25 de lei, apoi la prăvălia bătrânului Teodor Stana din centrul oraşului, de lângă poştă, să-i punem sticla. Către Hoştiuc m-am adresat, ulterior, tot timpul, doar cu apelativul de „ce faci mă poţoală?”, termenul denominând, pe atunci, însuşirea de pârâcios. Lui Victor Beladan nu i-am purtat pică, după cum pe Lică continuam să-l îndrăgesc pentru felul lui de a fi, direct şi spontan, în clasa a IX-a am început să fac sport mai constant, sub influenţa prietenului şi colegului meu Sabin Burcă. Acesta era un tânăr bine legat, înalt şi cu propensiuni, în special către jocurile sportive. Era generos, calm, cu umor, gata oricând a împăca pe toţi certăreţii din jurul său. Cânta foarte frumos şi avea ritmul, aşa zicând, în sânge. Ne vizitam, începând din clasa a IX-a, acasă unul pe altul şi ne împărtăşeam gândurile şi aspiraţiile. Avea nişte părinţi omenoşi, un tată pe nume Lup, care fusese notar, ceva mai impulsiv, şi o mamă calmă şi generoasă. Tatăl lui ne povestea, uneori, întâmplări din tinereţea sa, oprindu-se mai ales la viaţa de şcolar, la liceul din Beiuş, absolvit cu mare greutate, datorită lipsurilor, căci fusese orfan de mamă. Ne amuza când ne spunea, precum aflase de la un profesor de-al său, cum a avenit, odată, Ion Luca Caragiale la Beiuş, şi a mers, într-o joi prin târg, cu directorul liceului, un preot cu morgă, respectat de toată lumea, pe nume Vasile Buteanu. Cu acea ocazie marele dramaturg şi-ar fi cumpărat două cănţi din lut ars, pe care directorul s-a oferit să i le ducă. Caragiale l-a purtat toată ziua pe onorabilul personaj prin oraş cu cănţile în mână, iar seara, când acesta l-a însoţit la cartel, adică în locul unde urma să doarmă, s-a făcut că uită de ele. Directorul i le-a întins, aducându-i aminte că-s ale lui. Iar Caragiale a exclamat: „A, da, am uitat de ele, dar ia mai dă-le dracului”, şi le-a spart, izbindu-le una de alta. Voise, deci, purtându-l pe director cu acele cănţi în mână, să-şi bată puţin joc de morga lui, aşa cum, mutatis mutandis, îşi bătea joc de veleităţile nobiliare ale fiului său natural, Mateiu, când îi spunea „nu vezi tu că noi avem fruntea turtită de tava cu plăcinte!” Cei care mergeau cu regularitate la antrenamentele sportive, de după masă, cu profesorul Matei, între care m-am numărat, o vreme şi eu, erau răsplătiţi de el cu echipament sportiv nou şi sacoşă pentru purtatul acestuia. Eu am făcut, la început, gimnastică, apoi săritură cu prăjina, mergând chiar la câteva concursuri. Duminica, de obicei, făceam excursii în grup, pe jos, la peştera de la Meziad, sau la cetatea Belavâr de la Finiş, iar vara eram pe Criş, la plajă sau la înot. Acestea se întâmplau, desigur, în zilele de repaus sau sărbători, căci în restul timpului, vara, lucram angajat cu ziua, fie la grădina de zarzavat a spitalului, situată lângă calea ferată, în apropiere de „podul de fier” de peste Crişul Negru, fie la Fruct-export, cu sediul lângă gară. La grădina spitalului lucram împreună cu mama, plătiţi cu 15 lei pe ziuă, la săpat de legume şi la plivit. Munca nu era prea grea, deşi aveam doar 14-15 ani. PEREGRINUL ŞI UMBRA Duceam cu mine pâine din făină neagră, cum se întrebuinţa pe atunci, brânză de oaie usturoaie, şi slănină, căci legumele – roşii, ardei, castraveţi – se găseau la faţa locului, şi lucram de dimineaţa până seara, cu o pauză ceva mai lungă la amiazăzi, valorificată din plin prin a mă scălda în Criş. Pe banii câştigaţi îmi luam de obicei haine, şi nu-mi venea să mă dau pe nimic în lume, când, în toamna lui 1957, mi-am cumpărat un sacou frumos, din catifea maro-roşcat, de gală, pe care-l îmbrăcam doar când mergeam la serate, sau la „întrunirile tovărăşeşti”, cum se numeau în argoul folosit de culturnicii de partid, ca să dansez. La Fruct-export am lucrat împreună cu colegii Ştefan Trâmbaciu şi Vaier Budişcă, şi în vacanţa de vară a anului 1958, scoţând sâmburi din prune, pe care le aşezam, apoi, în lădiţe speciale din lemn, fiind plătiţi în funcţie de numărul şi greutatea acestora. Şeful Fruct-exportului era un evreu cu faţa încruntată şi privire încrucişată, pe nume tovarăşul David Lax, ulterior plecat, asemenea altor conaţionali de ai săi, în Israel, iar pontatoare, doamna Măria Laslău, o femeie mai în vârstă, voinică şi arătoasă, foarte îngăduitoare, pe care o înşelam la socoteală, ca să fim plătiţi mai bine, ba, către mijlocul lunii septembrie 1958, ne prezentam dimineaţa la ea, ne pontam pe ziua respectivă, ca prezenţi la lucru, după care mergeam la şcoală. La sfârşitul lunii am primit de la Fruct-export, o sumă frumuşică, aşa încât mi-am putut cumpăra un pulover şi un costum de haine. Cum vor fi ieşit la socoteală, cu cheltuielile şi cu beneficiu l, şefii Fruct-exportului nu ştiu căci, în debandada care era acolo, totul era permis. Nu ni se părea nimănui că, păcălind statul, săvârşim vreun păcat, deoarece toţi cei cu scaun la cap ştiau că el îşi spolia supuşii, iar aceştia, ca să poată trăi, nu se dădeau la o parte în a săvârşi orice. Pe Lax l-am reîntâlnit, peste vreo 15-20 de ani, la Stâna de Vale, o staţiune climaterică situată la vreo 25 de km de Beiuş, ca excursionist, sosit acolo din Israel. Stătea aşezat pe un butuc din brad şi mânca, dintr-un castronaş, mămăligă cu brânză, chiar pe locul unde, din 1939 până în 1961 sau 1962, străjuise o frumoasă biserică greco-catolică, situată lângă micile stânci din faţa actualului hotel ladolina. Lax cu încă câţiva conaţionali de ai săi dansaseră, în prealabil, în aer liber, nostalgiaţi de cântece vechi, executate de către un ţigan acordeonist, mâncând, în pauzele dintre acestea, grătare enorme, accesibile mai ales străinilor, în stare a le plăti în valută forte. Melodiile cântecelor, pe ritmul cărora au dansat, arunci, la Stâna de Vale, excursionişti evrei, vioi, deşi destul de bătrâiori, erau cele cântate la seratele unde mai demult învăţasem şi eu să dansez. Ne cânta în grup restrâns, la Şcoala medie 2, actuala Nicolae Bolcaş, în sala de mese, orchestra liceului nostru, compusă din Eduard Chirodea, la vioară şi Mihai Feldan la acordeon. Mă duceam la dans echipat cu frumosul meu sacou de catifea raiată, cu cămaşă albă de poplin, şi cravată roşiatică din mătase împletită, cu nodul de tip interbelic, făcut de maică-mea, în pantaloni dintr-o stofă străveche, însă de calitate bună, adusă de tata de prin anii '40, când lucra la Braşov, şi în fine, cu pantofi maro-roşietici, cu talpă de crep. Ciorapii erau, ca la toţi bărbaţii pe atunci, trei sferturi, prinşi în portjartiere de elastic, strâns pe pulpa de jos a piciorului, existând pericolul să ţi se desprindă tocmai în timpul dansului. Câteodată, dar numai la baluri mai însemnate, acolo, în amintita sală de mese, veneau fraţii Luscan, Ţucu şi Muti cu suita lor de muzicanţi, şi ne cântau o melodie cu versurile: „Nu mai rupeţi flori copii/că şi florile sunt vii”/, cu parodia respectivă, care spunea: „nu vă scărpinaţi copii/, că şi puricii sunt vii/ia mai daţi cu d.t.t. /să vedeţi ce bine e”/, continuând, apoi, cu: /„Mamă vreau să mă mărit/mi-am găsit un prăpădit/s-am cu cine să mă culc/şi cu cine să mă f… ugi de aici nu fii nebună/nu te mai gândi p… une mâna pe învăţat/că nu eşti de măritat”/. Urmau, apoi, altele, ca: /„cioco, cioco, ciocolata”/etc. Plini de emoţie ţineam în mâna noastră stângă, dreapta fetelor, iar cu dreapta, respectiv stânga, unul pe altul, pe după bust, păşind unduios, în ritmul plin, totuşi, de decenţă, al tangourilor, în ciuda conţinutului frivol al textului lor. Îmi plăcea să dansez mai mult, cu o colegă a mea de clasă, scundă şi blondă, dar bine făcută, cu nişte ochi minunaţi albaştri şi zâmbet irezistibil. Era fată de învăţător, de origine dintr-o comună apropiată, şi învăţa foarte bine, fiind extrem de harnică. Când se cânta melodia „Cine mai are ca tine doi ochi de cicoare”, era extrem de încântată şi se învârtea cu cel care o dansa, cu multă uşurinţă. S-a făcut ingineră, şi am întâlnit-o, întâmplător, la Bucureşti, peste vreo 17 ani, de la terminarea liceului. Căutam, de la hotelul Victoria, unde şedeam, pe un alt coleg de liceu, ajuns mare demnitar prin Ministerul turismului, pe nume Valeriu Goldiş, şi s-a nimerit ca vocea mea să se întâlnească, pe fir, cum se spunea, cu cea a colegei mele. Ne-am dat, apoi, întâlnire şi, de bucurie ne-am dus la restaurantul Gambrinus, să stăm de vorbă la o cafea, ca între colegi. Spre surprinderea mea, după mai multe şuşcuieli, a propus să comandăm ospătarului coniac pentru amândoi. Am cerut câte 50 ml, dar ea l-a rugat să aducă câte 100, ca să nu ne mai „încurcăm în comenzi”. În fine, am băut fiecare de două ori câte o sută de coniac, în timp ce eu, neobişnuit cu băutura, rosteam în gând: „Fata asta e o beţivană, Fata asta e o beţivană!” Am mâncat fiecare câte un grătar şi am mai băut, concomitent, şi două sticle de vin, am dansat şi, în cele din urmă, am ieşit în stradă, unde colega mea s-a îmbătat rău de tot. A început să cânte, spânzurată de braţul meu, şi aşa, lipa, lipa, pe jos, căci taxiurile erau o raritate, am mers cu ea până în Drumul Taberei, unde locuia. Pe drum, când se întrerupea din cântat, plângea şi-mi spunea, asemenea călugărilor din scrierile lui Vasile Voiculescu, „să nu crezi că-s o beţivă. Am băut de bucuria revederii, căci eu locuiesc singură, şi nu am pe nimeni în lumea asta”. Am lăsat-o în cele din urmă acasă la ea, după ce ne-am dat întâlnire pentru a doua zi, seara. La hotel, noaptea, n-am fost prea fericit, şi a doua zi i-am spus colegului meu de serviciu din Baia Mare, ce-am păţit, şi-am hotărât să nu mă mai prezint la întâlnirea cu respectiva. L-am instruit, să meargă el în locul meu şi să-i spună că a trebuit să plec urgent din Bucureşti, din motive pe care nu le cunoştea. S-a dus cu ea în oraş, şi a invitat-o, ca un crai de modă veche cum era, la o cafea la Capsa. Când a venit, mi-a spus că i-a plătit şi de băut, cheltuind cu ea o sumă foarte consistentă. Am reîntâlnit-o peste câţiva ani, la un banchet de revedere aniversară la Liceul Samuil Vulcan, fără, însă, a mai discuta despre întâmplarea din Bucureşti. Avea acum o figură fanată, cu un careu vag de riduri în colţul gurii, care o urâţea binişor, făcându-mă să exclam, în gând, desigur, odată cu poetul latin „Eheu, eheu, Postume, labuntur fugaces ani!”

Cea mai mare trecere o aveau în faţa fetelor băieţii care cântau la serate, ca de pildă Eduard Chirodea şi Mihai Feldan, dar şi cei care excelau la diferite sporturi. De altfel, cei doi erau şi mai în vârstă decât noi toţi, cu cel puţin trei ani, căci înainte de a veni la liceu rătăciseră prin alte localităţi şi pe la alte şcoli. Niciunul dintre ei nu excela la învăţătură, ba pot spune că aproape se târau dintr-o clasă în alta. Erau, însă, dezinvolţi şi deci lipsiţi de orice inhibiţie. In primăvara lui 1957, pe când eram în clasa a IX-a, cu unul dintre ei am păţit-o, şi anume cu Eduard Chirodea, fiul morarului din Coşdeni, un român maghiarizat, căsătorit cu o unguroaică. Într-o pauză dintre ore a început să ne demonstreze cum ştie să lovească cu cuţitul, inspirat, cu siguranţă, din filmele eroice, ce rulau în Beiuş, pe atunci. Eu mă uitam gură-cască la el, şi la un moment dat, vrând să se facă că mă loveşte cu cuţitul, m-a chiar lovit, găurindu-mi haina, cămaşa, şi înfigându-mi-l în umărul drept, în partea mai dinspre piept a braţului. A urmat o anchetă în clasă, iar pentru mine o injecţie anti-tetanos şi vreo două fire de catgut, pentru a-mi închide rana. Ulterior, adică peste zeci de ani, am devenit, totuşi, prieten cu Chirodea, care nu era un băiat rău, ci doar putin zurliu. S-a însurat, îndată după terminarea liceului, cu o fată ceva mai în vârstă, din Drăgăneşri, satul natal al poetului Viorel Horj, fără voia părinţilor, făcând, totuşi, o nuntă „mare”, la care n-a participat, însă, nimeni din familia lui. De aceea, în folclorul local s-a încetăţenit vorba despre nunţile nereuşite, că sunt „ca cea a lui Ede”, căci aşa-i spuneau lui Eduard Chirodea rudele nevestei lui. De prima şotie s-a despărţit repede, recăsătorindu-se. S-a făcut morar la Coşdeni, în locul tatălui său şi a murit într-un cumplit accident, fiind prins şi zdrobit de cureaua de distribuţie a morii pe care o conducea.

La una dintre aniversările rotunde de la întemeierea liceului, ţinută în 1988, am fost invitaţi mai mulţi absolvenţi, între care şi Eduard Chirodea. La banchet un participant voinic şi scund, bine parfumat, după libaţiile inevitabile, s-a apropiat de masa la care stăteam eu şi Chirodea. S-a aplecat spre acesta şi l-a prins de piept, zdruncinându-l şi spunând: „tu m-ai bătut pe mine la internat şi m-ai pus să-ţi fac pantofii, f… etc. Etc.” M-am amestecat între cei doi, şi am reuşit să-i despart. Chirodea i-a spus, atunci, agresorului foarte spăşit: „Dacă am făcut aşa cum zici, îmi pare rău. Când poţi, vino pe la mine, pe la moară, să-ţi dau doi saci de făină”. După aceea bătăuşul s-a potolit, a stat cu noi la masă şi ne-a cântat. Acest lucru m-a bucurat, căci era o atitudine creştinească, în limita bunului simţ, din partea lui Chirodea, odinioară mare bătăuş, îl potolise, cu siguranţă, între timp, necazurile vieţii şi poate cântatul la vioară sau meditaţia prelungă în ritmul de învârtire fâsâită a rotii de moară izbite de apă, cea care i-a curmat, mai târziu viaţa, prea de timpuriu.

Obişnuit de acum cu programa liceului, am obţinut, la învăţătură, rezultate din ce în ce mai bune. Pentru matematică, însă, interesul mi-a dispărut aşa cum am spus complet, deşi la geometrie m-am descurcat şi de atunci înainte întotdeauna binişor. Profesorul din clasa a IX-a, pe nume Mihai Olea, era un tânăr din Beiuş, inteligent şi vioi, brunet şi nu prea înalt, cu studii făcute la Cluj. Avea un fel aparte de a trata cu noi, plin de ironie şi câteodată cu un comportament care viza histrionismul. Din nefericire, pe mine n-a reuşit să mă facă să-i îndrăgesc materia, deşi îmi era simpatic şi, mai târziu, am devenit prieteni. In unele ore ne recita în latineşte, şi pot zice că ne-a învăţat, mnemotehnic, încă de atunci, prepoziţiile: „ante, apud, ad adversus, circum, circa citra cis, prener, pone, post şi preter etc.” A murit pe la 64 de ani, în 1995, după o perioadă grea, când se comporta ca un drogat. Am fost foarte încântat că, începând din 1958, adică din clasa a X-a, învăţământul în liceele din România s-a bifurcat, aşa ca mai demult, pe principiul alcătuirii de clase reale, cu şcolari dedicaţi ştiinţelor exacte, şi umanistice, cu cei înclinaţi către „umanioare”, literatură, limbi, filosofie etc. Am intrat, ca atare, într-o clasă umanistică, având ca diriginte pe pomenitul Matei Francisc şi profesor de latină pe Ioan Călugăru. La română, până la începutul lui decembrie, ne-a predat Armanca Platon, iar după plecarea lui, Constantin Nenciulescu, zis nea Nenciu, sau Do'be (de la apelativul dom'le, cum ni se adresa). Absolvise facultatea muncitorească şi acest lucru se vedea repede, căci lecţiile sale erau un şir nesfârşit de trăsnăi, începând de la modul de a ne asculta, şi terminând cu predarea. Venea la clasă de obicei nervos şi arunca catalogul pe catedră ca pe o plăcintă, spunând, cu vocea sugrumată de o furie abia stăpânită: „Do'be, azi am dă gând să dau doi dă unu, doi dă patru şi un cinci. Ia, să iasă, la Iede, Trâmbaciu, Feldan, Beladan, putoare ordinară”. Cei invitaţi păşeau în faţă până lângă catedră, după care Nenciulescu îşi rezema capul în mână, cu palma strânsă lângă ureche, şi spunea: „ia, zi, do'be!”. In această poziţie gândurile îi pluteau cine ştie pe unde, căci, aşa cum ne-am dat seama în curând, în acele clipe el „nu auzea”nimic din ce spunea elevul. Când cel invitat să răspundă termina de spus lecţia, Nenciulescu îşi ridica capul de pe mână şi zicea „păi spune do'be, că până acum n-ai răspuns dăcât dă nota unu”. Obişnuit cu această procedură, examinatul începea din nou, şi profesorul, dacă era într-o stare psihică proastă, cum se întâmpla de multe ori, zicea: „Ce vorbeşti do'be, cin., ţi-a spus do'be?” iar când obiectai, susţinând că ai răspuns bine, zicea: „vezi, do'be, că-ţi dau una dă intri sub poalele Maicii Domnului”, iar la urmă „ la loc, nota doi, dobitocule!” După minunatele lecţii făcute cu Platon Armanca, plecat de la noi după acel incident din decembrie 1958, pomenit mai sus, se înţelege că ceea ce ne preda Nenciulescu nu ne satisfăcea de fel, ba pot spune că ne amuzam copios de unele prostii debitate de el apăsat, cu toată convingerea. Colegul Nicolae Beladan, plin de umor şi inteligenţă, dar nepregătit pentru lecţie, s-a făcut, odată, când îl examina Nenciulescu, că leşină, şi acesta s-a speriat foarte tare, spunând „ce are do'be? Duce-ţi-l la infirmerie”! Auzind, de la câţiva şoptitori, că Beladan s-a lăudat prin curte cum l-a păcălit, Nenciulescu a trimis după el la infirmerie, unde acesta se internase de frica lui. Nicolae Beladan a venit în clasă, după ce în prealabil şi-a învârtit în jurul capului şi a feţei, vreo trei fese de pansament, astfel încât arăta ca un rănit din luptele de la Mărăşeşti. I s-a cerut să-şi dea pansamentul jos, iar Beladan, care avea şi un oarecare talent de actor, a început să se vaiete, făcându-se din nou că leşină. Profesorul s-a speriat iarăşi, şi ni s-a adresat. „Ce are, do'be, e nebun!” L-am scos, apoi, pe cel amintit din clasă, în timp ce Nenciulescu a venit la uşă după noi şi i-a spus: „Do'be, ora viitoare, şi mort să fii şi tot te ascult!” în mod ciudat, în ciuda năzbâtiilor pe care le debita la ore, nu pot spune că-l uram pe profesorul Nenciulescu, ba dimpotrivă, şi mie şi mai multor colegi ne era simpatic. La orele lui, împreună cu Viorel Horj, mă amuzam copios, şi în contrapartidă, gafele sale de la lecţii mă inspirau, oarecum, să literaturizez, începusem, în secret, să scriu versuri cu caracter romanţios, continuând mai târziu, cu cele de factură ironică şi autoironică, stil epigramă. N-am socotit niciodată câte poezii am compus, dar sunt foarte multe, risipite către numeroasele persoane vizate, dintre care mai ales muze sau persoane de sexul frumos.

În ultimii doi ani de liceu, făceam foarte multe ore de limbă latină, învăţând, în special să scandăm versuri din Horaţiu, Ovidiu sau Lucreţiu. Acţiunea implica mai ales un auz muzical acut, pe care nu-l avea oricine. Continuam să fac şi sport, reuşind să mă perfecţionez, alături de Sabin Burcă, la săritura cu prăjina, executată, în acei ani, la groapa cu nisip şi cu instrumente de „sărit” din metal sau bambus, cele din fibre de sticlă neexistând pe atunci. După săritură cădeam, izbindu-ne cu şalele de nisip, un lucru nu prea plăcut pentru noi, la care se adăuga, câteodată şi câte o plesnitură peste faţă, venită de la ştacheta, construită uneori din metal greu. În ianuarie 1959 am participat, ca „junior mic”, cum se spunea în acea vreme, la un concurs de gimnastică, desfăşurat la Oradea, în sala de sport „Voinţa”, alături de alţi colegi, din clasele a VUI-a, a IX-a şi a Xl-a, între care Alexandru Palcu, Viorel Băruţa, Marţian Pârtea şi Mircea Fuliaş, dar şi cu echipele de gimnastică din diferite şcoli orădene. M-a fascinat, atunci, aspectul fizic al unor grecoaice, dintre cele refugiate din Grecia în urma războiului civil din 1947-1948, şi găzduite în Palatul baroc din Oradea, brunete până dincolo de limita admisă pentru europeni, cu trupuri musculoase şi păr inelat şi negru ca abanosul. Deschiderea concursului o făcea un individ tânăr, dar atletic, cu păr grizonat, pe nume Zoltân Dobranski, de o frumuseţe banală, ca cea a unei reclame de frizerie, după care, totuşi, toate gimnastele erau topite. Stătea în faţa noastră şi ne comanda milităreşte să ne deplasăm la locurile cu aparatele, să facem, după terminarea unei probe, schimbul sau rotaţia, de la inele la paralele, apoi, pe rând, la sărituri sau bară. Am dormit la internatul Gojdu şi am luat masa la restaurantul Sedos, unde a funcţionat, până nu demult, restaurantul Oradea. Am mâncat, atunci, pentru prima dată, unt, dulceaţă şi miere de albine, ambalate în cutioare de carton şi staniol, ceea ce pentru noi toţi era o noutate absolută. Pentru că era sâmbătă, vreo patru ne-am dus să dansăm la clubul Constructorul. Acolo ne-a nemulţumit schimbarea prea deasă a partenerelor, unde, după ce invitai o fată la dans, n-apucai să faci mai mult de o piruetă două, că îndată sosea un partener concurent, care ţi se adresa cu szabad sau îmi daţi voie, luându-ţi perechea şi lăsându-te, astfel, perplex. Am plecat de la acel club la Şcoala medie tehnică sanitară, poreclită de noi Comburic, unde tocmai se organizase o serată, şi am dansat liniştiţi cu elevele până pe la orele două dimineaţa, când ne-am întors la internatul de la Liceul Gojdu. Poarta era închisă şi noi nu doream să fim descoperiţi de profesorul Francisc Matei. Nici astăzi nu ştiu cum, căci trecând, în anii care au urmat, prin acel loc, adică pe lângă intrarea din colţul clădirii dinspre Crişul Repede a liceului, am văzut şi revăzut, la ce înălţime e geamul de la etajul I, dar ne-am căţărat toţi patru pe perete în sus, intrând pe geam, şi de acolo, în vârful picioarelor, în dormitoare. Profesorul nu ne-a simţit, dar ne-a observat colegul Ioan Dărăbăneanu, care, însă, nu ne-a trădat, ba mai mult, nereuşind să adormim datorită sforăiturilor agresive ale unui coleg basarabean, pe nume Constantin Popescu, poreclit „Şine” (după felul în care rostea cuvântul cine), ne-am apucat să-l gâdilăm cu un pai în nas. După câteva mişcări, ca pentru a alunga „gâza”, care chipurile îl bâzâia în nări, Popescu s-a trezit şi s-a aşezat pe marginea patului, în timp ce noi ne făceam că dormim, sforăind ostentativ. Deodată îl auzim că spune, dându-şi probabil seama cum stau lucrurile, „mă căcaţilor şi-aţi avut cu nasul mieu”, la care, neputându-ne abţine, toţi cei din dormitor am izbucnit într-un râs, la început înfundat, iar mai la urmă în hohote cu sughiţuri. Numai ţin minte cum s-a terminat concursul din acea zi, la care am participat nedormiţi, dar prea mare succes nu-mi aduc aminte, totuşi, să fi avut.

În clasele a IX-a şi a X-a am citit foarte mult, între autori numărându-se Cezar şi Cămil Petrescu şi mai ales Rebreanu, dar şi poezii de Coşbuc, Alecsandri şi Eminescu, din acesta din urmă memorând, cvasi pe neobservate, o mulţime, pe care le ţin minte şi astăzi. Ca să scap de tot felul de corvezi din gospodărie, mă refugiam cu cartea, roman sau volum de poezii, împrumutată de la Biblioteca oraşului, condusă pe atunci de un oltean simpatic şi nu lipsit de un anume tip de inteligenţă, care friza totuşi şmecheria, pe nume Marcel Ciorcan, în podul surei de acasă şi mă băgăm sub fân până la gât, nemairăsptinzând la nici o chemare a părinţilor. Era un mod plăcut de a lectura, şi ţin minte cât de mult m-a impresionat, stând în poziţia amintită şi citind, formidabilele idei enunţate, apodictic, în cartea lui Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, pe care nu ştiu cum şi de unde am pus mâna. Am citit, tot atunci şi acolo, Aforismele lui Schopenhauer, traduse în româneşte şi publicate în 1921, dar şi câteva volume de istorie a românilor de Nicolae lorga şi cartea Germania hitleristă, scrisă de Petre Pandrea, la cald, adică în timpul vieţii personajelor implicate în istoria ţării amintite. Lecturile mele nu erau şi nu puteau fi sistematice, căci în casa noastră nu existase nici o carte, în afară de cele procurate de mine, şi probabil, de o Biblie. Aşa cum au fost, m-au făcut să mă dezvolt, din punct de vedere cultural şi psihic, în mod corect, câştigându-mi deprinderea de a analiza, pe îndelete, informaţiile şi a medita, după puterile mele şi în spirit cartezian, asupra lor. Rezervele de prietenie le împărţeam, frăţeşte şi reciproc cu Sabin Burcă, Viorel Horj şi Ioan Dărăbăneanu, în spiritul unui respect colegial, care mergea până la abnegaţia cea mai deplină. Şi m-am gândit de multe ori că, în ambianţe de acest gen, între tinerii intelectuali s-au coagulat curente de înaltă trăire spirituală, căci atunci terenul era aşa-zicând fertil, receptivitatea maximă. Devotamentul unor prieteni nu-l puteam pune la îndoială, cel mai apropiat de mine fiind, în primele clase de liceu, Sabin Burcă. El ştia că ascult „Vocea Americii”, ba chiar într-o zi, prin 1957, după ce am auzit ştirea că a murit Constantin Brâncuşi şi o scurtă vorbire înregistrată la postul respectiv a acestuia, i-am spus şi lui, întrebându-ne amândoi cine o fi fiind individul, pentru că în ţară nu se vorbea despre el. Îmi plăcea sonoritatea numelui şi vreo două trei săptămâni l-am gratulat pe prietenul meu, pe lângă porecla de Bulea, ştiută de toată lumea, şi cu apelativul „Ce faci mă, Brâncuşi?”. Cu el discutam de multe ori despre un amic comun, Traian Bodea (Piu), care-i era şi rudenie, arestat în toamna lui 1956, îndată după revoluţia din Ungaria. Era cu un mai în vârstă decât noi, şi din auzite ştiam că a pus pe pereţii cinematografului, într-una din zile, un afiş cu caricaturi antisovietice. Reclamat zice-se de către un coleg de clasă, evreu, a fost arestat, deşi nu împlinise 15 ani, şi condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare. Pe Piu îl cunoscusem încă din clasele mici, căci locuia nu departe de părinţii mei, la un fel de mătuşă, pe nume Elisabeta Tul van, într-o casă aproape de gară. Ne întâlneam la păşunat vitele, căci el grijea de vaca mătuşii sale. Era un copil generos şi vesel, nu prea înalt, dar bine făcut, îndrăzneţ şi imaginativ, frizând, uneori, teribilismul. In pauze, pe când eram prin clasele a IlI-a şi a IV-a, se apropia, uneori de mine şi spunea: „Blăguţa, uită-te încoace!” Când mă uitam, observam cum îşi introduce un ac în obraz, din interiorul gurii spre exterior, sau invers, fără a schiţa vreun gest de durere. După ce-a mai crescut, îl vedeam adesea în piaţă, dându-se, dezinvolt, cu un fel de scrânciob în formă de barcă, la început mai încet, apoi, tot mai tare, peste cap, prin rotire în jurul axului de prindere a utilajului, în acele momente semăna cu un gimnast, făcând „gigantica”, adică rotirea în braţe în jurul barei fixe. S-a întors de la puşcărie la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai 1960 şi, spre surprinderea mea, care n-ar fi trebuit să existe, ţinând cont de toate prin câte trecuse, am observat, de cum l-am întâlnit, că pe timpul detenţiei, n-a mai crescut defel. Prin stăruinţă mare a reuşit să termine liceul şi, în cele din urmă şi facultatea de filologie, funcţionând ca profesor la Tărcaia, lângă Beiuş, până la pensionare, îl întâlnesc şi astăzi, uneori, la o cafea pe terasa din centrul urbei de pe malul Grisului Negru, şi mă surprinde prin locvacitatea sa şi disponibilitatea de optimism pe care o degajă, deşi, vorba ardeleanului, a fost şi este, încercat de diferite morburi sau boli. Împreună cu Sabin aveam faţă de amicul nostru un sentiment de duioşie prietenească, fără însă a încerca să-l tragem de limbă, spre a ne povesti prin ce trecuse. De altfel, în ce mă priveşte, eu însumi am purtat întotdeauna în adâncul sufletului meu o spaimă funciară de a-mi desecretiza până la capăt toate gândurile faţă de cei din jurul meu, datorită, cred, atmosferei de represiune politică la care, vrând-nevrând, a trebuit să fiu martor din fragedă copilărie. Aceasta în ciuda faptului că eram foarte comunicativ şi dotat, cred, cu o imaginaţie bogată. De complexele inerente adolescenţei am scăpat treptat, căci am crescut repede, reuşind în cele din u rmă să privesc lumea de la o înălţime mulţumitoare, având aproximativ 179-180 cm, din care astăzi am pierdut, probabil, vreo trei sau patru cm. Am ţinut, aşadar, în secret faţă de toţi cei apropiaţi faptul că scriam poezii, cu toate că majoritatea versificatorilor dintre noi îşi recitau creaţiile ori de câte ori simţeau nevoia. I-am făcut, mai la începutul anului şcolar 1958/1959, o compunere unei colege, faţă de care, nu eram chiar indiferent, şi profesorul Armanca, cel pe care îl preţuiam, cum am spus, foarte mult, crezând că e făcută de ea, a lăudat-o excesiv, dându-mi astfel o satisfacţie de orgoliu, şi mai ales o mare încredere în mine, atât de utilă la acei ani. Orele de muzică le ţineam cu Mihai Bruchental, fost preot greco-catolic răspopit, un om cu un comportament care friza nebunia, căci, deranjat de orice, obişnuia să se adreseze băieţilor cu „mă, da analfabet mai eşti tu mă băiete, lasă-te dracului de şcoală, că nu-i de tine, du-te şi paşte vacile!”, iar fetelor cu „fie-mi iertată expresia, da ştii ce sunteţi voi, fetelor, nişte curve! Duceţi-vă la stadion să vă umfle militarii poala”! Ceva talent de compozitor sau culegător de folclor o fi avut el, probabil, dar, în ce mă priveşte, n-am putut să-i acord nici atunci, nici mai târziu, când am ajuns să-i fiu coleg, nici o consideraţie, deşi toată lumea îl trata cu îngăduinţă. Pe când eram profesor la Beiuş îl vedeam adesea, în pauza mare, când se aşeza la masă, că scotea două bucăţi de pâine neagră din geanta soioasă, le ungea cu untură şi punea pe ele ardei ori ceapă, înfulecând cu poftă. Câteodată, dacă observa sau suspecta că cineva a umblat prin sertarul dulapului său, întreba, cu ton larg, „care-mi tot f… dulapul acesta?”, neţinând cont de faptul că în preajmă erau femei sau elevi, veniţi după cretă sau alte rechizite. La sfârşitul anului şcolar 1958-1959 am adunat bani şi-am luat buchete de flori pentru toţi dascălii, inclusiv pentru el. Când colega noastră Doina Aron s-a dus să-i ofere buchetul, Bruchental a spus: „Ce-i cu zarzavaturile astea? Astea-s apucături de curcă beată. Mergi la loc, dracului!” Las cititorului ocazia ca, din aceste cuvinte, să-şi facă o impresie despre Mihai Bruchental. Organiza, însă, coruri reuşite din elevi sau adulţi de prin oraş, şi organele de partid îl priveau bine. Gurile rele spun astăzi că a fost informator al Securităţii, /ucrul acesta, acela de a nu admite că un elev poate fi afon, cunoscută fiind insistenţa lui repetată de-ai obliga pe toţi să cânte solfegii diferite, taxându-i pe cei care n-o puteau face, ca măgari, dobitoci şi derbedei, dacă erau băieţi, şi prinţese de coada vacii, scroafe şi vaci, dacă erau fete. Din acest motiv, la aniversarea centenarului naşterii sale, pare-mi-se în ianuarie 2008, invitat fiind la Beiuş să-l evoc, am refuzat categoric, căci în mintea şi sufletul meu, nu păstrez despre el nici o amintire plăcută. Au făcut-o, însă, alţii, fără ajutorul meu. Compromisurile şi falsificările mari şi mici, nu sunt rare astăzi pe scena politicii şi vieţii culturale româneşti. Şi mă gândesc aici la faptul că oficialităţile din Beiuş, insensibile la dezvăluirile din presă, au acordat, în mod blasfemiator, aş zice, titlul de cetăţean de onoare post-mortem lui Aurel Saivan, cel care, în anii 1948-1950, aşa cum am arătat, a distrus biblioteca Liceului Samuil Vulcan, nenorocind, în plus, pe mulţi dintre elevii liceului, pe care i-a denunţat regimului, ca fiind complotişti-contrarevoluţionari, făcând să fie azvârliţi în puşcărie, dar şi pe unii dintre colegii săi profesori. Atunci, în acei ani, în ciuda relelor ce cuprinseseră tot palierul social, viaţa trebuia trăită aşa cum era, noi, elevii orientându-ne, în lipsa altor divertismente, tot mai mult către sport. Profesorul Matei Francisc ne-a dus, la începutul lui martie 1959, într-o mică excursie la Stâna de Vale, ca să schiem. Eram adunaţi la un loc elevi din vreo câteva clase şi ne-au transportat două camioane până dincolo de Budureasa, chiar în locul unde începeau serpentinele. De acolo camioanele n-au mai putut înainta, pentru că era zăpadă şi a trebuit să mergem pe jos, cu schiurile, mâncarea şi hainele în spate. În grupul nostru erau câţiva sportivi foarte buni, la diferite probe: ca Dorel Ilie Puia, Viorel Băruţa, Dorin Nicoraş şi alţii, dar şi câţiva schiori, dintre care cei mai buni erau Dan Pruteanu, şi recent decedatuRadu Munteanu. La întoarcere, după o noapte de pomină, petrecută în zgomote şi veselie, la o cabană de tip norvegian, cu priciuri şi încălzire cu aer cald, astăzi dispărută, numită pe atunci Cabana nr.2, am venit către Budureasa tot pe jos. Posed, de atunci şi de acolo, o fotografie şi, privind-o cu nostalgie, nu-mi pot da seama precis câţi dintre cei din ea au plecat astăzi pe drumul fără de întoarcere.

În primăvara aceluiaşi an am continuat a sări cu prăjina, aşa încât înainte de vacanţa de vară, deci pe la sfârşitul lui mai 1959, am ajuns să particip la campionatele sportive şcolare pe regiunea Oradea, la care am luat locul II pe judeţ. Nu eram făcut, totuşi, pentru performanţe prea mari, intrând cred în categoria celor despre care vechii condeieri ardeleni spuneau că „se exercită binişor în varii domenii”, cum ar fi şi cel al sportului. Dragostea pentru mişcare şi mai ales pentru gimnastică mi-am păstrat-o mereu, şi trebuie să spun că ani de zile am obişnuit să fac, regulat, acasă, exerciţii fizice de întreţinere. Această practică o continui şi astăzi, la cei 67 de ani şi mai bine, câţi am, nu zilnic, însă, ca mai demult, ci din două în două zile, constând într-un complex de exerciţii, fără o aparatură specială, pentru diferite părţi ale corpului, la care adaug mersul pe jos, pe o distanţă de 3-5 km, zilnic. Poate tocmai de aceea nu merg niciodată la doctor, ci numai la dentist şi nu iau nici un medicament, în afară de cele naturiste, din plante medicinale, precum şi anumite vitamine sau suplimente nutritive. Fiica mea Corina, căsătorită Cinezan, medic primar cardiolog la Oradea şi doctor în ştiinţe medicale, m-a invitat de câteva ori să trec pe la ea, la cabinetul Pelican, să mă consulte. Am refuzat-o, însă, în mai multe rânduri, socotind că e mai bine aşa, întrucât, dacă aş fi descoperit că sunt bolnav, aş fi intrat la idei, cum se zice, şi de aici la fandasie, după care, vorba lui Caragiale, „omul din fandasie cade în hipohondrie… Pe urmă, fireşte şi nimica mişcă”. După ce ne-am înapoiat la Oradea am plecat în excursie, prin ţară, cu trenul, aşa cum am arătat, iar la întoarcere a dat peste noi, elevii claselor a X-a, un fel de pacoste, cea a muncii forţate, socotită în uzajul comuniştilor, voluntară. E drept că în acest domeniu aveam o oarecare experienţă, deoarece că în lunile septembrie şi noiembrie 1958, orele de curs ne fuseseră suspendate, pentru a fi duşi zile de-a rândul la cules de porumb, în hotarul dinspre Mizieş al Beiuşului, iar în decembrie, la descărcatul şi sortatul ştiuleţilor, aduşi la enormele magazii ce fuseseră construite lângă gară. De astă dată, însă, adică în iunie-iulie 1959, am fost obligaţi să ne adunăm la sediul Şcolii generale de pe Calea Bihorului, pe atunci Bulevardul Malinovski, de unde ne-am dus la săpat de porumb, în hotarul dintre Beiuş şi Pocola, la locul numit Ciungi, denumit astfel pentru că acolo erau executaţi, în vechime, cei condamnaţi la moarte, în oraşul Beiuş. Dormeam în sala de sport de la şcoala amintită şi luam masa tot acolo, iar profesorii Adrian Harabagiu, de ştiinţe naturale, şi Dumitru Tudor, de sport, conducătorii taberei, ne duceau în fiecare dimineaţă la lucru şi ne arătau câte şire de porumb eram obligaţi să prăşim în acea zi. Munceam, aşadar, la normă şi trebuie să spun că, având experienţă de pe când lucram la muncile agricole în Talpe, cu vărul meu Nişu, în gospodăria lor, m-am dovedit cel mai priceput prăsitor din tabără. Am mers la lucru, însă, doar vreo câteva zile, pentru că într-o sâmbătă seara tata mi-a spus că s-a săturat să mă vadă că lucrez fără bani, adică pe degeaba. De aceea, a vorbit cu numai ştiu care dintre doctorii de la spitalul unde era angajat, şi mi-a procurat o scutire medicală de efort fizic, pe caz de boală. N-am rămas, însă, acasă, ci m-am angajat îndată la Fruct-export, unde făceam de toate, de la săpat de gropi, pentru construcţii, până la cărat de lăzi, saci, butoaie sau alte greutăţi, desigur totul contra plată, căci în casa noastră intra numai un salariu, cel al tatei. Ţineam secret faţă de alţi colegi, care se aflau tot în tabără, faptul că mă angajasem la Fruct-export, ca nu cumva să afle direcţiunea şcolii şi să fiu sancţionat. Ceea ce am câştigat acolo mi-a folosit, ca de obicei, să-mi cumpăr haine, dar şi unele cărţi, plătite în rate, la librarul Alexandru Hardalău, de care eram foarte încântat că-mi zicea să trăiţi sau vă salut, când mă întâlnea. Munca îmi dădea şi o oarecare siguranţă, sau stăpânire de sine, făcându-mă să mă simt uneori chiar mai bărbat decât eram, şi să preţuiesc valoarea, în general, inclusiv pe cea pecuniară, în acea vară eram încântat că mă împrietenisem cu un vecin, Gheorghe Pantea, de profesie şofer, în vârstă cam de 25-26 de ani, un om de un mare bun simţ, calm şi zâmbitor. Cu el ieşeam duminica la plimbare prin oraş, la grădina de vară, ca doi bărbaţi, deşi era mai în vârstă ca mine cu aproape 10 ani, fiind în plus şi căsătorit, şi tată de copii. A murit, sărmanul, de cancer la stomac, la vârsta de numai 44-45 de ani, în 1977 sau 78. Pasiunea mea pentru umanioare şi în special pentru istorie, era acum tot mai mare, mai ales că ajunsesem să citesc, pe sărite, desigur, monumentala Istorie a românilor din Dacia Traiană a lui A. D. Xenopol, precum şi Istoria românilor de Constantin Giurescu, la care se adăugau cărţile despre Beiuş şi judeţul Bihor, scrise de Constantin Pavel, Petru E. Papp şi Aurel Tripon, apărute la Beiuş sau Oradea, în perioada interbelică. De aceea, când tata mi-a propus să mă pregătesc pentru a urma medicina, l-am refuzat categoric, făcându-l de câteva ori, la început să se enerveze, apoi chiar să se roage de mine, în acest scop, cu multă stăruinţă. Totul a fost, însă, în zadar, căci de ceea ce mi-a fost dat, zic eu, din perspectiva de astăzi, desigur, n-am reuşit să scap, adică de studiul istoriei.

Într-o atmosferă de optimism, legat, poate, de uşurinţa de a privi lucrurile atunci când omul este foarte tânăr şi sănătos, în septembrie 1959 am început clasa a Xl-a, ultima a liceului în acele vremuri. Mă întorsesem cu câteva zile înainte de începerea şcolii din Banat, de la Grabaţi, unde l-am vizitat pe unchiul Ioan împreună cu bunicul dinspre tată, pe care, cum am arătat, îl chema ca pe mine. Pe drum, adică pe tren, mă chestionase şi el asupra facultăţii la care voiam să dau admitere, încercând să mă convingă, la fel ca tata, că cel mai bine ar fi să mă fac doctor. Bunicul îmi inspira, aşa cum am aspus, un respect mai mare decât oricine, şi ca atare n-am îndrăznit să-i spun că vreau să studiez istoria, decât „cu jumătate de gură”. A înţeles despre ce e vorba, şi mi-a zis: „Bine, mă băiete, du-te atunci la istorie, numai ai grijă că acolo o să auzi şi multe minciuni. Că anticriştii ăştia sunt gata să spună că Decebal a fost prieten cu Stalin”. El îmi povestise, de mai multe ori, cum a mers la l Decembrie 1918, împreună cu Emilian Popa, zis Leamu, cantorul şi dascălul satului, pe jos la Alba lulia şi cum, în anii 1917-1918 venise prin Sălişte, pe când era copil, viitorul episcop Ioan Suciu. Bunicul funcţionase ca pădurar la Domeniul Episcopiei greco-catolice din Beiuş, apreciat acolo de toată lumea, iar familia Suciu se refugiase, după 1916, cu toată curtea episcopească de la Blaj, la Beiuş. Lui Ioan Suciu, un băieţel pirpiriu, îi plăcea să vină, însoţindu-l pe bunicul, în Sălişte, la cireşe, căci acolo cei mai răspândiţi pomi fructiferi erau cireşii. Obişnuia să stea şi să mănânce balmoş şi mâncăreauă, mâncăruri din lapte, ouă şi făină de mălai, la o anumită masă, cioplită din bardă, la care, copil fiind, am stat şi am mâncat şi eu de multe ori. Bunicul mă certa dacă gingăşeam la mâncare, adică dacă făceam mofturi, spunând încetişor: „mancă, mă băiete, că la masa aceea a mâncat şi vlădicu”. Când l-am rugat să-mi spună cine-i şi unde-i vlădicul, mi-a zis că e stăpân peste toţi popii din ţară şi, cu glas scăzut, că e la închisoare. Mai târziu am tras concluzia despre cine era vorba. Bunicul a murit, cum am arătat, în aprilie 1960, chiar în ajunul Paştelui, la vârsta de 70 de ani, cu speranţa că vor veni americanii. Suferisem, în anul 1959, o metamorfoză generală, în atitudinea faţă de studiu, căci ştiam ce urma să fac, conştient în primul rând de greutatea examenului de bacalaureat, şi apoi de necesitatea unei mari seriozităţi pentru a putea urma o facultate, începerea şcolii m-a prins, aşadar, aş zice cu garda sus. Pentru mine, la materiile de bacalaureat şi erau şapte, nu a mai existat, în acel an de liceu, lecţie de zi, căci am încercat să mă pregătesc spre a şti răspunde bine, la orice oră, din tot ceea ce se cerea la examen. De altfel şi profesorii ne-au anunţat că vom fi examinaţi întotdeauna din toate lecţiile predate, tocmai pentru a ne face să ne pregătim cât mai temeinic. Disciplinele economie politică şi socialism ştiinţific, aşa proastă cum era programa de predare, impregnată cu marxism, uneori de două parale, au contribuit la dezvoltarea gândirii mele abstracte, familiarizându-mă, cu anumiţi termeni şi idei filosofice, mai ales că la aceste materii am avut nişte dascăli mai tineri şi mai bine pregătiţi. Pe unul, Ioan Ban, venit s-o suplinească pe soţia sa Irina, l-am botezat Hegel, şi-mi amintesc că la o oră de socialism, ne-a vorbit despre Kant şi despre lucrul în sine. După primul trimestru, în locul amintitei noastre profesoare de istorie Aurelia Mureşan, a venit alta, pe nume Măria Cojocaru, o proaspătă absolventă de facultate, fără prea multă autoritate. Eu învăţam, însă, la această disciplină, nu pentru notă, ci pentru bacalaureat şi admitere. La orele profesoarei Cojocaru găseam cu toţii câteodată un prilej de distracţie continuă, căci la orice gest de şotie de-a noastră, tânără fiind, nu avea altceva mai bun de făcut decât să izbucnească în râs. Nu era prea frumoasă, căci avea faţa prea lată şi un nas acvilin, o dantură solidă şi parcă tocită, cu dinţi asemenea boabelor de porumb rasat. Părea a fi de etnie turcă şi se exprima cu propoziţii scurte şi uneori imprecise, având în glas o nesiguranţă deranjantă, în timp ce preda, ne făcea să râdem mai ales colegul Ştefan Trâmbaciu, astăzi profesor universitar la Piteşti, şi director de muzeu la Câmpulung Muscel. Acesta avea o figură pătrăţoasă, era bine clădit, deşi nu prea înalt, cu mari talente la fotbal şi handbal, prietenos şi colocvial. Fuma foarte mult şi bineînţeles în pauze, la WC. Într-o zi, asistându-l acolo cum fumează, ne-a surprins Lică Pop, şi cel mai rău am păţit-o eu, căci Trâmbaciu, auzindu-l că vine, s-a închis brusc în ghereta WC-ului, iar eu, rămas afară, înconjurat de norişorii de fum, am încasat câteva palme, şi bineînţeles reproşurile corespunzătoare pentru „deprinderea drăcească a fumatului”. Din sentiment de solidaritate, şi desigur din „bărbăţie”, am evitat să spun că eu nu fumez, pentru a nu-l da de gol pe prietenul meu. La orele de istorie Ştefan Trâmbaciu îşi vâra în nas, prin aspiraţie, un lănţig subţire de metal, după care-şi bălăngănea capul, la stânga şi la dreapta, făcându-ne să râdem pe toţi. In loc de bănci stăteam la mese şi când domnişoara Cojocaru, predând, se rezema cu coapsele de masa noastră, ridicam genunchii până atingeam dedesubtul acesteia, după care, numărând, în şoaptă „unul, doi,” o smuceam într-o parte, aşa de brusc încât profesoara era cât pe aci să cadă. La scene de acest fel ea nu reacţiona altfel decât izbucnind în râs, în timp ce eu, Ioan Dărăbăneanu şi Ştefan Trâmbaciu, autorii gestului, arboram o mină foarte serioasă. Nu aveam manuale de istorie, căci un anumit bun simţ îi făcuseră pe oficiali să renunţe la cel scris, cu atâta perversiune, de către Mihail Roller, falsificatorul istoriei poporului român. Exista, totuşi, un „proiect de manual”, tipărit, foarte sumar, după care se putea învăţa câte ceva, dacă-ţi completai cunoştinţele cu alte lecturi, aşa cum deja mă obişnuisem să fac încă din anii anteriori. Unele dintre cărţile ce ni se cereau la orele de limba română le procurasem deja de la librărie, între acestea fiind cele de Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, George Coşbuc, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu sau Tudor Arghezi, atunci tocmai „reabilitat”, cum se spunea în „limbajul de partid”, altele împrumutându-le de la biblioteca şcolii, de la cea orăşenească, sau de la cea a spitalului din oraş, unde tatăl meu continua să lucreze. In clasa a Xl-a m-am remarcat, nu doar la istorie, dar şi la chimie şi ştiinţe naturale sau biologie – „bazele darwinismului” – cum i se spunea pe atunci, în aşa fel încât am primit, pentru acestea din urmă, un premiu special de la amintitul profesor Adrian Harabagiu. Aş fi avut, cu alte cuvinte, capacitatea de a reuşi la facultatea de medicină, cum mă îndemna, cu insistenţă, tatăl meu, dar îmi lipsea vocaţia, căci aţa mă trăgea către neprofitabila carieră de dascăl de istorie. Şi astăzi nu-mi pare rău c-am urmat-o, având, totuşi, regretul că am pierdut o mulţime de ani, sub regimul comunist, când am publicat foarte puţin, datorită, desigur, interdicţiilor de tot felul, şi poate şi unei comodităţi sau lipsă de îndrăzneală, de insistenţă, posedată şi valorificată mult mai bine de alţi colegi de breaslă. Continuam să fac sport, de astă dată remarcându-mă întrucâtva la baschet, în echipă cu colegul Cornel Căpuşan, în aşa fel încât, prin ianuarie 1960 am participat la un campionat judeţean, ţinut într-o sală veche de sport de la Oradea, situată pe o străduţă ce da în cea de pe malul stâng al Grisului Repede, numită Călăraşi, cam pe lângă pasarela de lângă fostul Centru de calcul. Oradea mi-a părut, atunci, un oraş aristocratic, cu tineri frumoşi, în special fete, remarcabile fiind în special evreicele, cu fizionomii sefarde, brunete, cu tenul curat, suple şi vioaie, dar şi vesele şi generoase. Nu aveam nici o prietenă, ci doar prieteni, şi împreună cu aceştia, în special cu Viorel Horj şi cu Cornel Dana, uneori fugeam de la ore şi ne retrăgeam în cimitir, patetizând pe aleile dintre morminte, despre destinele noastre şi ale lumii în care trăiam, îmbătaţi de mirosul puternic al garoafelor de grădină, sau de cel al florilor de liliac, aflate din belşug în acel loc, locuit de cei ce nu cuvântă, cum spunea un poet local. Alţii dintre noi, mai nonconformişti, poposeau la câte o cârciumă, celebră fiind cea a lui Mihalcea, de lângă Biserica din Deal, numită aşa după proprietarul ei de odinioară, deşi acum devenise un bufet ordinar, cu podele negre, mirosind a motorină, plin de muşte şi miros sordid, îl vizitau câţiva colegi de la ţară, în frunte cu hâtrul coleg de clasă Ioan Torumba, autorul unei întâmplări comice, de natură oarecum histrionică, într-o după masă de sâmbătă, întors probabil de la un popas bahic petrecut în locul amintit, Torumba s-a dus, împreună cu colegul său Dumitru Ungur, la infirmeria internatului, unde se aflau internaţi vreo 10-20 de elevi din clasele a V-a, a Vl-a şi a Vll-a, a sustras, din biroul cu ustensile medicale, un stetoscop şi două halate albe, unul pentru el şi altul pentru Ungur. S-au îmbrăcat, aşadar, în acestea, Torumba făcând pe medicul, iar Ungur pe asistentul, şi i-au chemat în cabinet, pentru consultaţie, pe toţi copiii, cărora le-a deschis gura cu o limbă de metal, pentru încălţatul pantofilor, i-a ascultat cu stetoscopul şi le-a vârât, la unii, pastă de dinţi în nas. Fapta celor doi ar fi rămas, poate nepedepsită, căci Torumba îşi pusese pe nas, în timpul consultului, o pereche de ochelari fumurii cu rame groase, iar Ungur îşi trăsese o şapcă largă pe cap, până peste urechi, dacă n-ar fi făcut greşeala de a-i trimite pe câţiva, cu materii fecale, adunate în cutii de chibrituri, la Sanepid, pentru analize. Şi, ca o culme a ironiei, toţi cei trimişi au fost descoperiţi că au viermişori intestinali, urmând a li se prescrie medicamente. Torumba le făcuse, însă, acestora şi bilete de trimitere la analiză, cu o ştampilă confecţionată dintr-o radieră măiestrit tăiată, având pe ea legenda „Dr. Ioan Torumba, medic pediatru”. De aici i s-a tras, desigur, „pieirea”, căci cei de la Sanepid au telefonat la şcoală, întrebând cine şi de unde este dr. Ioan Torumba. În sfârşit, farsa a fost demontată pe îndelete, şi furios pe împricinat, directorul Lică Pop a purces, tacticos, căci, înalt fiind, păşea rar şi apăsat ca un bărzoi, către clasa noastră, a Xl-a umanistică, în drumul său, coborând pe scări, în timp ce Lică urca, a apărut colegul Teodor Driha, un băiat cuminte şi conştiincios, cum am spus, care din nefericire pentru el, semăna foarte mult cu Torumba. Driha a scos mâinile din buzunar şi l-a salutat pe director, cu voce scăzută, plin de respect, în acel moment, tot cu voce potolită, Lică i-a spus: „Dragul meu, m-am săturat! La-ţi bagajul şi du-te acasă, căci eşti exmatriculat”. La aceasta cel amintit a încercat, bâlbâindu-se, să întrebe: „Da' tovarăşe profesor eu…”, însă Lică l-a întrerupt: „No, ştii ce, gura că-ţi dau şi două picioare în fund. Către casă, că m-am săturat”, după care a făcut cale întoarsă către direcţiune. Driha, rămas perplex, cu ochii plini de lacrimi, n-a mai zis nimic: şi-a luat cărţile şi s-a retras la internat în dormitor. Vreo două zile n-a mai dat prin clasă, dar nici acasă nu s-a dus, poate de frica părinţilor. Lică îl confundase, pe Driha cu Torumba, procedând la eliminarea lui ad-hoc. În sfârşit, după vreo două trei zile, profesorul de chimie Cornel Pop ne-a întrebat unde este Driha, şi toţi am răspuns în cor, că a fost eliminat de tovarăşul director, întors în cancelarie, Pop l-a întrebat pe Lică de ce l-a eliminat pe cel de mai sus, iar acesta a răspuns firesc, „da nu pe Driha l-am eliminat, ci pe Torumba”. În sfârşit confuzia directorului a ieşit la iveală, după care acesta a venit în clasa noastră şi i-a spus celui pe care cu adevărat voia să-l elimine: „Tovarăşe Torumba, dumneata m-ai dus în eroare” etc. Etc. În final, potolit oarecum, a renunţat, să-l mai elimine pe Torumba. Acesta s-a ales, din întâmplarea amintită, cu porecla de „doctorul…”, fiind apelat aşa de toţi colegii, şi câteodată, pe coridoare, şi de elevii pe care-i păcălise şi cărora le răspundea, pe înfundate, cu ameninţări scrâşnite printre dinţi, şi gesturi repezi făcute cu pumnii. Şi eu am fost în ultima clasă de liceu autorul a multor prostii, două dintre ele repercutându-se asupra a doi dintre colegi, de care mai târziu m-am apropiat mult, făcându-mi-i chiar prieteni. Pe primul dintre ei, Horia Paul (Horică), ulterior devenit medic stomatolog la Oradea, l-am lovit într-o zi cu pumnul în faţă, din cauză că, la rândul său voia să-l bată pe amicul meu Ioan Dărăbăneanu. A fost un gest necugetat din partea mea, mai ales că, la despărţire, adică după absolvire, n-am avut ocazia să ne împăcăm, eu fiind obligat, aşa cum s-ar fi cuvenit, să-i cer scuze. Ne-am revăzut, peste ani, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ba chiar amicul Horică, cum îi spuneam, a avut gentileţea să-mi repare, în mai multe rânduri, dantura, şi mie şi tatălui meu. Tinereţe, proastă dar frumoasă, zvăpăiată şi uneori necugetată, tu ai fost desigur, atunci, ca şi altădată, vinovată pentru faptele mele! Cu cel de al doilea, s-a întâmplat şi mai rău, şi o oarecare vină a avut şi el. Într-una din zile, în pauza mare, colegul Căpuşan mi-a cerut să-i dau ceva de mâncare, şi bineînţeles m-am executat: din ujină mea, adică, am luat o felie mare de pâine neagră cu unt şi i-am întins-o. El a împăturat-o în două, a luat-o în mână şi a rămas aşa, cu ochii parcă pironiţi în gol. Între timp, alt coleg, Viorel Babau, înalt, subţire, palid, copilăros, cu figură de şoricel simpatic, se urcase la catedră şi stând pe scaunul profesorului, se strâmba în fel şi chip, pentru a le face pe fetele din primele bănci să râdă. In acel moment, Căpuşan a zvârlit cu putere pâinea spre el, plesnindu-l în partea stângă a frunţii, după care a luat din nou figura iniţială, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Babau şi-a rotit privirea în jur, şi pentru că eu, aflat aproape de Căpuşan, am izbucnit într-un râs necontrolat, a zbierat, întorcându-se către mine: „Ai băgate-aş în p… maţii!” M-am îndreptat rapid spre el, şi i-am spus, oarecum zâmbind, „Mă, Viorele, de ce mă înjuri, că nu eu te-am lovit!” Mânios, mi-a replicat: „Atunci, te mai bag o dată”! În acel moment mi s-a urcat sângele în cap şi l-am plesnit fulgerător cu pumnul stâng, căci eram stângaci, în falcă, făcându-l să cadă ca secerat. Speriat, apoi, împreună cu două colege, care mă ruşinau pentru gest, m-am apucat să-i fricţionez faţa şi fruntea, ca să-şi revină. N-a făcut, sărmanul, caz de întâmplare şi, nu m-a spus dirigintelui, cum aş fi meritat. Mi-am cerut, a doua zi scuze, dar el a rămas oarecum rezervat. L-am întâlnit peste ani buni, pe când era medic militar la Securitatea din Satu Mare, într-un tren accelerat şi, ca şi cum tot timpul relaţiile noastre ar fi fost cordiale, m-a îmbrăţişat cu efuziune şi m-a prezentat soţiei sale, spunându-i râzând: „E un coleg al meu de liceu, care mi-a dat odată un pumn de am leşinat.” Mi-am cerut, din nou, scuze şi totul a intrat în normal, conversând, apoi, când despre una când despre altele. La un moment dat m-a invitat să ies în coridor şi acolo a scos brusc de la brâu un pistol, şi l-a îndreptat spre mine, spunând: „am pistol.” Se mândrea cu el ca un copil prostuţ, deşi nu cred că era în stare să-l folosească. L-am mai întâlnit, apoi, prin anii '80, cu ocazia unei deplasări la Satu Mare, la Arhivele Statului, unde studiam pentru teza de doctorat. Un locotenent, frate cu şotia lui Ioan Igna, director al Bibliotecii din Baia Mare, care mă cunoştea, aflat la poartă, nu voia să mă lase să intru, pe motiv că n-am recomandare de la instituţia la care lucrez. Din întâmplare Viorel Babau tocmai intra în instituţie şi, văzându-mă, a venit la mine, m-a îmbrăţişat, apoi, l-a apostrofat pe locotenent, introducându-mă la Arhive. După ce-am terminat de studiat, am ieşit cu el în oraş, la cafea, şi cu acea ocazie mi-a povestit că-i foarte nenorocit cu meseria sa de medic la Securitate, pentru că trebuie să emită certificate de nebuni unor indivizi sănătoşi. M-am înfiorat serios când l-am auzit şi n-am mai fost în stare să spun nimic. Peste nici un an, a fost găsit mort în casă, în timp ce şotia cu copiii erau la mare. Unii spun că organul i-ar fi făcut seama, pentru că ce mi-a relatat atunci mie ar fi spus şi în alte locuri şi acest gest nu putea fi tolerat.

În sfârşit, se apropia bacalaureatul, rebotezat de către comunişti, după modele alohtone, examen de maturitate. Trebuia dat, cum am spus, din şapte materii, dintre care două şi în ser respectiv română şi latină, pentru clasele umanistice şi român matematică, pentru cele reale, în această situaţie neglijam cu ti materiile din care nu trebuia să dăm examen, între aces numărându-se şi geografia, pe care continuam s-o facem domnişoara lulia Vesa. De la întâmplarea cu pariul, în ce j priveşte nu mai aveam pace bună cu ea. Luasem pe primi trimestre medie bună, iar pe ultimul mă lăsasem complet tânjeală, cum se zice şi, ceea ce era mai rău, nu aveam nici caiet desen, cu hărţile pretinse de profesoară. Apostrofat de ea în n multe daţi, am spus că nu mă mai interesează geografia, ceea i fireşte, a făcut-o să-şi iasă complet din pepeni. Ca urmare, declarat că la materia ei, mă va lăsa corigent pe baza ur propuneri în consiliul profesoral. M-a şi dus, cu această ocazie, director şi i-a explicat că n-am desenat nici o hartă, iar repli acestuia, aprobată prin gesturi şi de către mine, a fost „laşi corigent pe trimestrul acesta!” Ea a supralicitat, spunând că ' propune să rămân corigent pe toamnă, ca să nu mă pot prezeri la bacalaureat, dar directorul a răspuns că nu se poate, deoare media anuală se face prin adunarea celor de pe toate trimestre şi împărţirea ei la trei. Urma de aici, aşadar, concluzia că r puteam fi lăsat corigent pe toamnă la geografie, ceea ce] profesoara lulia Vesa a făcut-o pur şi simplu să se înece de furie să nu mai poată vorbi, scoţând doar un fel de sunet, care putea aşezat între gâfâială şi şuierat. Peste câţiva ani, i-am devenit coh de muncă, şi nu pregeta să mă laude peste tot că am fost un el„ foarte bun la învăţătură şi… Cuminte. De fapt, dacă stau bine mă gândesc, în ultimele două clase de liceu m-am maturiz, foarte mult, iar după o perioadă de lecturi variate, cred că capacitatea mea intelectuală a ajuns într-o fază de plenitudin perfectibilă şi receptibilă. Faptul că am început ceva mai repec şcoala, continua să mă dezavantajeze, căci la tineri un an sau de mai mult sau mai puţin, contează enorm şi de aceea esl păgubitor pentru copii să fie daţi la şcoală înainte de a împlii vârsta de 7 ani. În fine am absolvit liceul, cu serenade la profesori şi cântece tânguioase în clasă, între care „Şcoală, şcoală, /Tot ce-i frumos rămâne în tine…„/Nu ştiu dacă şcoala, respectiv procesul de învăţământ, sau ceea ce învăţam în acele vremuri, era atât de frumos încât să regretăm terminarea cursurilor. Frumoasă era, desigur, tinereţea noastră de atunci şi, sub imperiul acesteia şi lumea înconjurătoare. Aveam să organizăm, în sala de sport a liceului, banchetul, cu dreptul de a invita la el câte un partener sau parteneră, sau chiar pe părinţi. Am fost anunţaţi ce meniu va fi şi mai ales ce băuturi, fapt care ne încânta, pe noi, băieţii, căci ne socoteam deja bărbaţi, cu propensiuni către tot ceea ce incumba acestei stări, inclusiv fumatul şi libaţia bahică. L-am serbat în noaptea de 15/16 iunie 1960, prodigios şi ostentativ, cu orchestra militară din localitate, în frunte cu violonistul Francisc (Feri) Lenghel, un ţigănuş frumuşel, foarte talentat, ce semăna izbitor la chip cu fotbalistul contemporan Banei Nicoliţă de la echipa „Steaua„ Bucureşti. Ne-a cântat până la „îngreţoşare„ „Marina, Marina„ şi „O vacă a iubit un bou„, cu adresă precisă către una dintre colege, după care părea mort copt. La banchet s-au îmbătat câţiva dintre colegi, ca de exemplu Nicolae Cată, şi m-am grizat şi eu temeinic, în ciuda celor păţite în urmă cu aproape doi ani rămânând „pe baricade„ până către opt dimineaţa, după care m-am întors acasă cam pe două cărări. Vecinii ieşiseră să măture în faţa caselor, aşa cum obişnuiau să facă în fiecare duminică. I-am salutat cu mult aplomb, ceea ce făcea să se vadă şi mai bine că nu sunt tocmai cum trebuie şi cum se cuvenea să fie unul pe care-l ştiau de mic, mai ales că tocmai terminase liceul, înţelegerea era ca după masă, în aceeaşi zi, să ne reîntâlnim cu toţii, şi să facem, în corpore, o excursie de două zile la Stâna de Vale. Ne-am întâlnit şi ne-am urcat într-un camion cu prelată, după care, „cu surle şi tobe”, voioşi şi cântând, am ajuns în staţiunea respectivă, căzându-ne în amintita cabană construită în stil norvegian. Seara ne-am dus la hotelul Excelsior, şi în sala festivă am improvizat o serată dansantă, cu muzică proprie.

— Violonist fiind acelaşi Eduard Chirodea, iar la acordeon Mihai (Uţu) Feldan. Acesta învăţa slab, dar juca fotbal binişor. In toamna lui 1959, împreună cu mai mulţi colegi de la echipa de fotbal a Beiuşului, între care şi Ştefan Trâmbaciu, s-a răsturnat cu maşina, un camion fără prelată, la Hidişelul de Sus, lângă Oradea. A murit arunci librarul Alexandru Hardalău, cel care mă aproviziona cu cărţi, şi a fost rănit, între alţii, destul de rău şi colegul Feldan. S-a refăcut foarte repede, astfel încât din primăvara lui 1960 a început să joace din nou fotbal, iar în acel moment, la Stâna de Vale, ne cânta, iarăşi, poate pentru ultima oară, la acordeon. A doua zi, împreună cu Viorel Horj, Cornel Dana şi un alt coleg al cărui nume l-am uitat, am hotărât să facem o ascensiune pe munte spre Fântâna Rece şi Padiş, o zonă cu peisaje alpine de excepţie, unde în acele vremuri nu se găseau cabane, ci doar sălaşe temporare de oieri şi boari, încropite din lemn şi cetină de brad, iar în cazuri rare, de bunăstare a proprietarilor, cu un adaos de hârtie gudronată. Lipseau, prin urmare şi punctele de aprovizionare cu alimente, şansa excursioniştilor rămânând a susta doar în ceea ce aduceau cu ei în raniţe, sau în alte ustensile de transport. Dintre noi cei patru aveam mâncare eu, Viorel Horj şi colegul al cărui nume nu vreau să mi-l amintesc, Cornel Dana fiind lipsit de orice bagaj, şi ca atare şi de ale gurii. Am hotărât să mâncăm toţi împreună, în prima zi merindea mea, în a Il-a pe a lui Viorel Horj, şi în ultima pe a celui cu nume nepomenit. Am procedat ca atare, şi în a IlI-a zi, exact la Fântâna Rece, după un drum la Padiş, ne-am aşezat să ne odihnim şi să mâncăm. La un moment dat, stând culcat pe spate cu ochii închişi, l-am auzit pe Viorel Horj că spune: „Măi Blagule, eu nu mai înţeleg nimic”, după care ridicându-mă în picioare, l-am întrebat: „Despre ce e vorba?” Mi-a spus, atunci, revoltat, că cel al cărui nume nu l-am pomenit, refuză să ne dea din alimentele lui. M-am apropiat de acesta şi i-am cerut explicaţii. Cu voce scăzută, mai mult mormăind, mi-a spus că mâncarea lui e mai bună decât a fost a noastră, din care se înfruptase şi el, întrucât are pâine albă, în timp ce a noastră fusese pe se isese neagră. Stupefiat de refuz şi mai ales de motivaţia lui, l-am întrebat dacă nu cumva glumeşte, şi mi-a răspuns că nu. Enervat, m-am apropiat de el să-i smulg geanta cu pâinea şi slănina din mână, dar s-a opus. Atunci l-am pleznit de două ori, cu faţa şi dosul palmei stângi, peste obraji, în aşa fel că l-a podidit sângele. I-am luat mâncarea, am pus-o în faţa noastră şi ne-am ospătat, cam fără chef, ce e drept, toţi trei din ea, în timp ce proprietarul stătea de o parte şi plângea încetişor. După ce am terminat, l-am invitat imperativ să mănânce, spunându-i că dacă refuză mai capătă un rând de scatoalce. Mulţi ani la rând, reamintindu-mi acea întâmplare, m-am tot gândit cum să interpretez gestul acelui coleg al nostru. N-am găsit nici o explicaţie logică, căci la vârsta aceea, când spiritul camaraderesc trebuia să atingă cele mai înalte culmi, omul cu refuzul se dovedea, la acest capitol, complet deficitar. Niciodată, în anii următori, relaţia mea cu acest om n-a mai fost cordială, căci orice ar fi lucrat şi oricum s-ar fi comportat, impresia de arunci despre el a rămas, şi continuă să rămână, aceea că era un tip egoist, suspicios şi meschin.

Ne-am întors din excursie relaxaţi şi ne-am pus cu toţii pe învăţat, căci bacalaureatul, aşa cum se dădea atunci, nu era o glumă. Eu învăţam culcat pe burtă, pe o canapea joasă, cu capul atârnat peste margine, şi privirea aţintită pe manualul aşezat pe podea. Istoria, limba română şi latina le ştiam, cât le ştiam, din timpul anilor de şcoală, căci mă pasionaseră, dar trebuia să învăţ la fizică, matematică, chimie, ştiinţe naturale şi filosofie, alias socialism ştiinţific. Intervenise, ce e drept, în ambientul meu privat, intrusiv şi cu obrăznicie, o persoană de sex feminin, o tânără soţie de ofiţer, pe nume Ioana Cirezaru, care ne vizita acasă şi-mi dădea târcoale, cu insistenţă, încă din iarna lui 1959/1960. Ele au fost, totuşi, zadarnice, din neştiinţa mea în ale amorului, în primul rând, dar şi din lipsa de timp, pe care-l consacram doar sportului şi învăţăturii. Oricum vizitele ei mă conturbau zilnic, şi de aceea, uneori, închideam poarta de la stradă, spre a le evita, până într-o zi când, parcă rabiată, a trecut peste gard şi m-am pomenit cu ea în cameră, procedând, insinuativ, asemenea unei insecte viu colorate, căci venise într-un halat înflorat, la invitaţii lubrice, către gesturi nepermise unei femei măritate. Într-o zi a poposit pe la noi un verişor de al bunicului meu după mamă, învăţător de meserie, cu rosturi serioase la Oradea, pe nume Ioan Liber. El şi-a dat seama, cred, că sunt pe punctul de a mă încurca cu doamna soţie de ofiţer şi l-a povăţuit stăruitor pe tata să mă trimită la Cluj, la cursurile de pregătire pentru admitere la facultate. Curtea pe care mi-o făcea doamna respectivă, mergând până la a-şi dezveli coapsele în faţa mea, mă măgulise, ce e drept, dându-mi satisfacţia masculului plin de sine, râvnit de cineva, chiar dacă experienţa proprie era, la acest capitol, cvasi inexistentă. Poate de aceea m-am desprins greu de acasă, mergând la Cluj, unde într-adevăr, toată luna septembrie a anului 1960 s-au ţinut cursuri de pregătire pentru cei dornici de a se prezenta la admitere în facultăţile Universităţii Babeş-Bolyai, nu demult botezate cu acest nume. Am ajuns acolo seara târziu şi m-am dus la o adresă unde locuia o soră a soţiei unchiului loan, proaspăt căsătorită. Soţul acesteia m-a îndrumat la căminul lozsa Bela, situat într-o clădire foarte veche, lângă Universitate, unde astăzi se află, între altele, tipografia editurii Presa Universitară Clujeană, şi în care am fost găzduit. Am locuit într-un dormitor mare, cu cel puţin 20 de paruri, cu o chiuvetă la peretele din stânga uşii, dar cu toaleta şi baia pe coridor. Erau acolo tineri veniţi din toate părţile ţării, de vârste aproximativ egale. L-am întâlnit, între ei, pe amintitul Viorel Faur, cunoscut de către mine încă de la Beiuş, căci terminase şcoala înaintea mea cu trei ani, în realitate el fiind doar cu două clase mai mare decât mine, pentru că seria sa absolvise liceul numai cu 10 clase. Era un tânăr brunet, distins, de talie potrivită, cu o frunte înaltă, boltită, uşor adus de spate; umbla cu capul sus, cu paşi mari şi vorbea tare şi grav, despicând firul în patru. In prima zi de la sosirea mea l-am văzut în dormitor la o masă scriind, şi am schimbat cu el câteva cuvinte. M-a întrebat câte ceva din istorie, ajungând la un moment dat la domnia lui Matei Corvin. După ce i-am înşirat, repede şi pe nerăsuflate, aşa cum era normal la vârsta pe care o aveam, adică 17 ani şi vreo 8-9 luni, tot ce ştiam despre chestiune, neoprindu-se din scris, mi-a declarat solemn, spre stupoarea mea: „Dom'le, dumneata n-ai nici o logică istorică!” De unde o fi tras această concluzie numai şi ştia. Dintr-un colţ al domnitorului s-a ridicat un băiat voinic, mai în vârstă decât noi, venit să dea nişte examene restante, căci terminase anul IV la filologie, şi s-a apropiat de mine. Avea o figură colţuroasă, o faţă lată, de om zdravăn de la ţară, şi dădea impresia că mă cunoştea de undeva. „Lasă-1, domnule, în pace pe ăsta”, şi a arătat înspre Viorel Faur, „că e invidios pe tine, pentru că ştii atâtea date istorice. Ai grijă cum vei scrie la admitere şi o să vezi că vei reuşi”. Acest tânăr era Crăciun Bejan, de care peste ani, reîntâlnindu-1, mă voi ataşa, aşa cum se va vedea, foarte tare. Tot pe atunci am cunoscut un alt candidat la admitere, pe viitorul meu coleg şi amic Pa vel Cociuba, de origine din comuna Târnova, de lângă Ineu. Destul de scund, căci măsura doar 168 de cm, era lat în piept şi păros aproape ca Avdiev, cel din manualul de anatomie, după care învăţaserăm la liceu în clasa a X-a. L-am cunoscut într-o după masă în căminul unde locuiam, într-un moment de repaus, pe când făcea gimnastică cu bustul gol. Printre mişcările ritmice din braţe, m-a întrebat, parcă de sus, „dă unde eşti mă?” şi i-am răspuns: „din Beiuş, dar dumneavoastră?”, căci arăta mult mai în vârstă decât mine. Mi-a spus că era de la Ineu. „Şi când ai terminat liceul?”, a continuat, apoi, iar eu, cu promptitudine: „în anul acesta, dar dumneavoastră?” „în 1948”, a răspuns el, neîncetând a-şi îndoi şi dezdoi braţele, spre piept şi spre în afară, într-o mişcare amplă şi ritmică. „Şi ce aţi făcut de când aţi terminat până acum?”, am adăugat eu, la care el, continuându-şi mişcarea şi parcă oftând, a spus: „eh, mă băiete, am fost marinar”. In sfârşit, după admitere ne-am închiupuluit la căminul Emil Racoviţa, în aceeaşi cameră, şi într-o bună zi, părându-mi-se că se mişcă cu prea multă iuţeală pentru unul care, chipurile, ar fi terminat liceul în 1948, în timp ce se bărbierea în baie, i-am luat şi verificat buletinul, lăsat pe pat, constatând că era, de fapt, doar cu un an mai în vârstă decât mine, adică de nici 19 ani. Când a revenit în dormitor, l-am porcăit bine, şi în anii de studenţie care au urmat, obişnuiam să oftez, şi mişcându-mi braţele de la piept spre exterior ritmic, să mă adresez lui: „eh, mă băiete, am fost marinar!” După ce a terminat facultatea a devenit profesor la Jebel, şi s-a prăpădit, după cum am aflat de la colegul Ioan Godea, de vreo 3-4 ani (cam prin 2005-2006).: Data admiterii nu fusese încă fixată, astfel încât majoritatea candidaţilor participau regulat la cursurile de pregătire. Eu, însă, nu m-am aflat printre aceştia, întrucât socoteam că la istorie şi la limba şi literatura română, materiile de admitere, se poate învăţa fără profesor, adică pe cont propriu, la Biblioteca Institutului de Medicină şi Farmacie, sau la cea a Tribunei, situate în apropierea Universităţii. In realitate, fiind bine pregătit încă de acasă, în acea lună am tândălit prin Cluj, frecventând cluburile muncitoreşti de dans Victoria, Lemnul sau Jânos Herbăk, dar şi meciurile de fotbal ale echipei Ştiinţa Cluj, pe atunci printre cele mai bune din ţară, căci jucau în ea: Viorel Mateianu, Zoltan Ivansuc, Petru Emil, Ioan Moguţ, Horaţiu Moldovan, Ioan Georgescu, Remus Câmpeanu şi alţi fotbalişti de primă mână. Altădată, laolaltă cu alţi câţiva cunoscuţi, candidaţi şi ei la admitere, mă retrăgeam în cimitir sau în Grădina botanică, pe câte o bancă şi acolo repetam lecturile ştiute şi arhiştiute, din care urma să fiu examinat. M-am regăsit la Cluj cu Viorel Horj şi Cornel Dana, dar şi cu Nicolae Cată, care dăduse admitere la o Şcoală de impiegaţi C. F. R., cu durata de un an de zile, întrucât părinţii săi, destul de bătrâni şi săraci, nu erau în stare să-l întreţină la facultate. Nicolae Cată începuse deja cursurile, în timp ce noi, ceilalţi, continuam să ne pregătim pentru admitere la facultatea de istorie eu, şi la filologie Horj şi Dana. Când nu învăţam, şi aceasta se întâmpla de foarte multe ori, rătăceam cu cei trei colegi prin împrejurimile Clujului, reiterând, mutatis mutandis, drumurile personajului eminescian de rea cea Ide sal! >ră, nil, iius i cu din Geniu pustiu, uimiţi de frumuseţea locurilor, în acel splendid început de toamnă al anului 1960, cu soare molcom şi belşug de fructe, dar şi, pentru noi cei de atunci şi de acolo, cu bucuria frustă a tinereţii, care ne făcea indulgenţi cu lumea şi cu toate relele pământului. In sfârşit, în primele zile ale lui octombrie au început examenele, într-o atmosferă gravă, cu emoţii multe pentru mulţimea candidaţilor, la istorie fiind şapte sau opt pe un loc. Am dat examen la română, istoria României şi istorie universală, în scris şi oral, la primele două, şi numai oral la cea de a treia, obţinând media 9,33, şi bineînţeles fiind declarat admis. La română în scris ne-au dat două subiecte, la alegere: Ion Luca Caragiale. Viaţa şi activitatea şi Tudor Arghezi, cu un adaos din gramatică, constând în analiza morfologică şi sintactică a propoziţiei „Ion a lui Lepădat zise”, iar la istorie Formarea limbii şi a poporului român, în fine, la română oral am tras biletul cu subiectul Alexandru Vlahuţă. Viaţa şi activitatea şi o lungă propoziţie de analizat, la istoria României Continuitatea română la gurile Dunării şi, în sfârşit, la istorie universală Revoluţia burgheză din Franţa. De notat că după primele două examene, la română şi istorie universală, m-am dus la facultate şi am citit pe poartă că în ziua aceea vor da examen la istoria României doar candidaţii ale căror nume încep cu litere de la A la K, urmând ca ceilalţi să fie examinaţi a doua zi. Bucuros de ziua de repaus, împreună cu colegii Horj, Dana şi Cată am făcut din nou o mică excursie, undeva la marginea de nord a oraşului, şi-am dus cu noi şi câteva sticle de vin, din care am gustat consistent, întorcându-ne tocmai pe când „se lăsau umbrele”, cum se spunea la ţară. Am hotărât, odată ajuns aproape de Universitate, să urc până la sala unde colegii mei dădeau examen, aflată la etajul I, aproape de Decanatul de azi al Facultăţii de istorie. Am ajuns tocmai când unul dintre examinatori, respectiv Cămil Mureşan, scosese capul pe uşă să vadă dacă mai există vreunul care trebuie examinat; îndată ce m-a zărit, m-a invitat în sală şi m-a pus să trag un bilet, cu subiectele de examen la istoria României. M-am aşezat la masă, ferindu-mă să respir în spre comisie, căci exalam un miros puternic cu iz de vrană. Am răspuns şi am primit nota 10, şi ca atare, fără a mai aştepta rezultatul, am plecat în grabă la Beiuş, unde după câteva zile colegul Dana m-a anunţat că am reuşit la examenul de admitere, îndată ce m-am întors acasă, tata m-a întrebat dacă am dus ţuica, era vorba de două kg, pe care o trimisese pe mine tânărului asistent universitar la istorie, Gheorghe Arion, fiul unui cunoscut frizer din Beiuş, cu gândul ca acesta să mă ajute în vreun fel la examen. Ţuica i-am dus-o, căci îl cunoşteam din Beiuş, fiind mai în vârstă decât mine cu vreo 5-6 ani, dar nu i-am cerut nici un ajutor, căci nici nu putea să mi-l dea, nici nu era cazul, întrucât eram foarte bine pregătit la toate materiile. Am rămas, însă, cu el în relaţii bune, deşi n-am făcut nici o oră, nici un seminar împreună, întâlnindu-ne doar în vreo două excursii prin Moldova, cu autocarul. Acasă am reîntâlnit-o pe doamna ofiţereasă Ioana Cirezaru, bucuroasă că mă revede şi de astădată mai insistentă în a „adânci” legăturile dintre noi, până într-atâta încât într-o bună zi, înainte cu ceva de a mă duce la Cluj, unde începeau cursurile, mi-a spus între patru ochi, că dispune de vreo 10.000 de lei, şi că ar dori să fugim împreună în Bucureşti, de unde era ea, pentru a ne căsători. Era o invitaţie la un gest menit, pasămite, să mă facă fericit, pe banii babachii, şi dintr-o parte şi din alta, căci cei 10.000 erau ai bărbatului ei, pentru că ea nu avea serviciu, iar după fuga „în lume” cu ea, ar fi urmat, nu-i aşa, să mă întreţină tata la facultate la fără frecvenţă, cum îmi propunea ea. Ce e drept nu era urâtă, ci doar ochi lunecaşi inimă zburdalnică, vorba lui Caragiale, dar eu mă maturizasem deja destul, ca să sesizez caraghioslâcul propunerii făcute de ea.