Cei şase ani de acasă

Şi după tată şi după mamă port acelaşi nume – Mihoc, veritabilă dovadă asupra obârşiei ţărăneşti a familiei noastre, căci el are provenienţă străină, denominând o poreclă – aceea de „Tândală”, intrat în basmologia populară maghiară ca „încurcă lume”, sau om stângaci, prost, necultivat, care în loc să închidă uşa ieşind din casă, o scoate din ţâţâni şi o duce în spate acolo unde merge. Acest lucru nu înseamnă însă că strămoşii mei ar fi fost alohtoni, căci i-am aflat rostuiţi în satul Sălişte de Beiuş, de unde provine tatăl meu Graţian (Grecu) (l oct. L920 – 4 aug. 2006) încă în 1588, apoi în 1721, consemnaţi în catastifele de impozitare (urbarii), alături de alţii, cu alte nume, ca Fitero (Filero), Gane, Goia (Goja), Pituţ (Pritutz), Popa, Stupina (Stipina). Familia mamei mele Aurina, născută tot Mihoc (14 aug. 1921, care trăieşte şi în prezent) provine tot din Sălişte, de unde bunicul ei, pe nume Florian Mihoc (Florică a Bilani) a venit în Talpe, un sat aflat în apropiere, la circa l km de Sălişte de Beiuş, la „tălpile” unor dealuri care-l flancau, pomenit în acte tot pe la 1588 şi 1721. In el locuiau, pe atunci, câteva familii, şi anume: Boldor, Cinade, Ciupa (Cipa), Liber, Novac, Pa vel, Ureche (Oreg) etc. Pe când eram de vârsta şcolară bunicul dinspre tată, pe nume Blaga Mihoc (Blăguţa) (1890-1960) şi un văr al acestuia, tot cu acelaşi nume (1912-1983), mi-au povestit că mihoceştii ar fi venit în Sălişte din zona de şes, probabil de pe lângă Ursad sau Beliu, din motive de ei ştiute, nu fără a suspecta că ar fi fost certaţi cu legile. De altfel, în anii copilăriei mele, se vorbea că mulţi dintre sălişteni fuseseră, în vechime, ba chiar până la primul război mondial, hoţi de animale, şi în special de cai, unii dintre ei acţionând prin satele de la poalele munţilor, de unde porneau cu prada, pe jos, la târgul din Oradea sau Pâncota şi o vindeau cât mai repede cu putinţă. Unul dintre aceştia, poreclit Zică (de la Zaharia), decedat în 1935, furase, prin 1912, o pereche de boi de prin părţile Vaşcăului şi a mers cu ei la târg la Oradea, într-o zi de luni. Pentru a evita să fie prins, el n-a stat lângă marfa, lăsându-l acolo pe fiul său Ştefan sau Iştvanu (1898-1980), pe care l-am cunoscut şi eu, încă de pe când eram copil. Cei păgubiţi suspectau că hoţul ar putea fi prezent cu boii furaţi la vreun târg şi se aflau şi ei atunci în Oradea. La un moment dat o ţărancă s-a apropiat de boi şi de însoţitorul lor Iştvanu, care avea cel mult 14 ani, şi-a început să strige „Tulai, tulai, măi Ioane, da hai să vezi boii noştri!” Zică se afla prin preajmă, dar era înţeles cu băiatul cum să procedeze. Ţăranul şi ţăranca au cerut copilului să le spună unde-i părintele său. Iştvanu le-a zis că merge să-l caute şi dus a fost, lăsând totul baltă. Păgubiţii şi-au putut recupera, astfel, boii, fără de care nu-şi puteau asigura existenţa. De notat că Zică sau Zaharia, Iştvanu sau Ştefan, purtau numele de familie al subsemnatului, adică pe acela de Mihoc.

Aceste metehne, răspândite printre săteni, subiacente unei moralităţi precare, născută dintr-un creştinism cu „pojghiţă subţire”, neasumat, erau, în ultimă instanţă, un efect al condiţiei materiale mizerabile în care îşi duceau existenţa membrii comunităţilor sociale de aici, pripăşite pe un sol sărac, nefertil, impropriu realizării de venituri suficiente… E drept că viaţa grea se îngemăna şi cu nepăsarea, sau cu lipsa preocupărilor de a o îmbunătăţi prin ocupaţii auxiliare, pretabile în acea zonă de munte. Bunicii mei dinspre părinţi, amintitul Blaga Mihoc dinspre tată, şi Terente Mihoc (1882-1957) dinspre mamă, aveau fiecare câte 10-12 ha de pământ, dar familia lor era numeroasă, primul având nu mai puţin de 7 copii: Nicolae (1917 -2010), Graţian fiind, cum am spus, tatăl meu, Marian (1922- 2009), Floare sau Florica, (1926, care trăieşte şi azi), Ioan (1928-1984), Gheorghe sau Ghiuri (1931-1998) şi Vasile sau Lică (1935-2005), iar cel de al doilea 11, adică pe Vasile (1908-1964), Gheorghe sau Ghiurca (1912-1983), Blaga sau Blagu (1914-1984), Măria (1917-1995), Silvia (1919-1990), Aurina, care este mama mea, Ecaterina sau Trina (1925- 2004), losana sau Saria (1925, care trăieşte şi azi), Aurel (1927-1990), Florian (1930-1986) şi Alexandru (1934-1998). Bunicile erau, dinspre tată Ana, (1898-1977), iar dinspre mamă Veronica, „rebote/aţa” de soţ Anuţa (1889-1955). Cel mai apropiat de mine, dintre unchii dinspre tată, a fost Marian, pe care mi-l amintesc din primii ani ai copilăriei, ca fiind îmbrăcat totdeauna frumos, cu o bluză sau veston militar „reformat”, încheiat la gât, cu faţa limpede, trăsături regulate şi vorbă domoală. De aceea îl şi botezasem unchiul cel mândru, în contrapunct cu altul, mai tânăr, loan, iniţial neîndrăgit de mine, pentru că într-o zi m-a dus cu carul „pe Faţă”, adică „în hotar”, o zonă denumită aşa întrucât era expusă soarelui toată ziua, şi unul dintre boi, chinuit probabil de muşte, a început să alerge, târându-l după el şi pe celălalt, în aşa fel încât lesele atelajului, aflat în acel moment pe o pantă, s-au rostogolit asupra mea, speriindu-mă foarte rău. Ulterior, în anii de şcoală, m-am apropiat de acest unchi foarte tare, vizitându-l în vacanţe în mai multe rânduri la Grabaţi şi Comicsul Mare în Banat, unde lucra ca şef de post la miliţie. Era extrem de simpatic, vesel şi foarte generos cu mine, căci în timp ce mă aflam la Cluj, la studii, mă vizita sau îmi trimitea pachete sau bani. A murit repede, la doar 56 de ani, după ce şi-a pierdut soţia, decedată de pe urma unei leucemii galopante, înaintea sa cu vreo 6-7 ani. Era foarte glumeţ şi mi-aduc aminte că într-o iarnă, pe vremea când se tăiau porcii, adică în decembrie 1963, mă aflam la el la Lenauheim. Acolo făcea serviciul într-o clădire aproape de cea în care se născuse Lenau, marele poet şvab din Banat, împreună şi ajutat de un domn pe care nu-l cunoşteam, în fiecare dimineaţă se urca pe umerii statuii. Văzându-i şi crezând că, probabil, o studiază în vederea restaurării, i-am întrebat ce urmăresc. Pişicher, unchiul mi-a spus că de fapt s-a urcat pe statuie să privească în zare, spre a vedea de unde iese fum, adică unde se pârjoleşte vreun porc tăiat, pentru a merge acolo ca să controleze cartea de imobil, adică să fie invitat la ospăţ. A fost însurat de trei ori, ultima dată cu o tânără de 18 ani, el fiind de 26. La cununia cu aceasta n-a pomenit nimic despre ce fusese înainte, în conivenţă fiind cu ofiţerul stării civile, obligat pe atunci să pună întrebări mirii or cu privire la eventualele căsătorii anterioare, într-una din zile, pe când se întorcea vesel, fredonând un cântec, de la slujbă, o găseşte pe nevastă-sa plânsă şi obidită. Când a întrebat-o ce are, ea i-a spus: „Nelule, dragă mor. Tu ai mai fost căsătorit”. El recunoaşte, spăşit, că într-adevăr aşa e, iar când îl ia la rost că de ce n-a spus, răspunde: „tot pe limbă-mi era să-ţi spun, dar am uitat”. A avut un singur fiu, pe Văii, născut în toamna lui 1955, ajuns maior de miliţie (poliţie), pensionat de boală prin 2002, în urma unui infarct, ca ofiţer la serviciul „doi şi jumătate”. Mai tânăr ca mine cu aproape 13 ani, în vacanţele petrecute, ca student, la ei în familie, la Variaş, îl duceam cu mine la vânătoare, folosind puşca tatălui său. Era un băiat slăbuţ, palid, sperios şi plângăcios. Îmi spunea „Dăguţă”, în loc de Blăguţă, (diminutiv de la Blaga), cum mă „strigau” părinţii. Acum trăieşte singur, împărţind tovărăşeşte cu soţul ei, după câte am auzit, pe o cucoană care-i găteşte şi-i spală.

Dintre verişorii mei primari, şi aceştia au fost mulţi, căci mulţi erau şi unchii şi mătuşile mele, cel mai bine mă înţelegeam cu unul pe care-l chema loan, zis Onişor sau Nişu, fiu al unchiului meu Gheorghe (Ghiurca), cel după mamă. Cu el m-am trezit, cum se zice în Bihor, de la începuturile luării cunoştinţei de sine, petrecând, când în casa lor, când în cea a bunicului Terente, cel după mamă, aflată peste drum de a unchiului Ghiurca. Dormeam, la bunici, pe o laviţă după sobă, un loc minunat, cald şi la îndemână de ocupat, îndată după ce ne năpusteam de afară înăuntru, rebegiţi de frig, iarna, sau bătuţi de ploaie, vara, căci majoritatea timpului ni-l petreceam pe uliţă, sau în ogradă (telechiul) bunicilor după mamă, desfăşurată de la casă înspre o vale jalonată de o luncă minunată, unde se întindeau pânzele gospodinelor, albite cu cenuşă şi spălate în apă, spre a fi, apoi, după uscare, însăilate în izmene, sau gaci largi şi cămăşi pentru bărbaţi sau poale, rochii şi spăcele (spătoaie) înflorate frumos, inegalabil, pentru femei. Era o nebunie fugitul cu picioarele goale, murdare, desigur vara, pe pânzele puse la uscat, pe care-l practicam cu o neodihnă vrednică de o cauză mai bună, împreună cu verişorul Onişor sau Nişu, şi Elena sau Lena, fiica unchiului meu după mamă Vasile, fost în tinereţe gardian de penitenciar. Cu verişorii aceştia doi am rupt, în secret, toate proptele de la gardurile ogrăzii, împletite din nuiele groase, făcându-le să se prăbuşească, şi tot cu ei, într-o vară, cred că în 1946, ne-am vopsit pe picioare cu dohot sau păcură, folosită la unsul osiilor de care şi căruţe, pentru a ne face cizme, determinând-o pe bunica să ne afurisească în fel şi chip, pentru că seara a fost aproape cu neputinţă să ne spele, neexistând, pe atunci, şampoane, sau detergenţi, iar petrolul lampant se procura cu foarte mare greutate. Pe amândoi dintre verişori îi cotonogeam aproape zilnic, pentru că eram aspru şi neastâmpărat; împăcarea între noi survenea cu repeziciune, eu fiind, în grupul ce se aduna în jurul nostru, lider fără concurent, în gospodăria bunicului, aflată într-o stare precară, datorită cotelor obligatorii în produse, se găseau, totuşi, multe oi, vaci şi o pereche de boi, dar şi destule orătănii, aşa încât se mânca pe săturate brânză, ouă, lapte şi pâine din făină de grâu amestecată cu mălai. Aceasta avea un gust foarte bun, dulceag, mai ales consumată iarna cu cârnaţi fripţi în untură, pregătiţi din carne de porc mărunţită pe butuc cu toporul, lipsită de cocleala specifică celei ieşite din maşina de tocat metalică. Cu o sculă de acest gen, adusă din America prin 1931-1932, de un localnic, Nicolae Novac (Culaie Savului), îmbogăţit după 10 ani de muncă acolo, mi-am tăiat vârful degetului arătător de la mâna dreaptă. S-a întâmplat într-o zi de anul nou, pe când aveam 2 ani, adică în 1945. Se înecase porcul îngrăşat şi bunicii fuseseră forţaţi să-l taie. Mama toca carnea cu acea maşină specială, ca cele folosite probabil şi la celebrele abatoare din Chicago, iar eu, neastâmpărat, mi-am vârât degetul pe gaura ciurului din faţă şi tăişul de acolo, în formă de stea, mi l-a retezat de la vârf. Mi-amintesc că-l priveam aşa retezat cum era şi urlam de durere, iar unul din fraţii bunicului, pe nume Costan (Mihoc) sau Costanea, striga sa se aducă „tinctura” (de iod), aflată pe pervazul geamului din peretele stâng al casei sau camerei din faţă. Nu ţin minte cum am fost tratat, dar tot vag ştiu că am fost dus la un doctor militar, pe nume Constantin Brahu, la Beiuş, care avea o bluză kaki, cu decoraţii pe piept. Tata, întors de pe front, căci fusese rănit la Mascova în Cehoslovacia, la 24 ianuarie 1945, a mers la doctor să-l panseze şi m-a dus şi pe mine, deşi de acum degetul era aproape vindecat. Pansamentul de pe el, schimbat la întâmplare, se lipise adânc de ţesuturi, şi odată ajuns la medic, trebuia dezlipit. Doctorul s-a gândit să procedeze ex abrupto, şi văzând că sunt vioi, respectiv că rana nu mă mai doare, mi-a întins mâna, spunându-mi: „dă noroc cu mine, voinicule!”. După ce am dat, mi-a smuls brusc pansamentul, în acel moment am început să urlu şi să-l înjur de dumnezei şi de mamă, aşa cum mă învăţase unchiul Aurel. Acesta mă ducea pe cal spre „Gura văii”, un loc la marginea sud-estică a satului Talpe şi, ţinându-mă lângă el, îmi şoptea la ureche să înjur trecătorii, spunându-mi „ţâpă-le una de Dumnezeu”, îndemn la care, fireşte, răspundeam cu promptitudine, lumea găsind, în frustitatea ei naturală, că gesturi de acest tip sunt pline de drăgălăşenie, şi caraghioslâc. După proferarea sudăimii, doctorul Brahu, care era colonel, s-a adresat tatălui meu, spunându-i:„mă băiatule, da ce solidă cultură are băieţelul tău!” „lerta-ţi-1, vă rog, domnu colonel”, i-a răspuns tata, „că l-au învăţat să vorbească prostii cumnaţii mei”. Peste ani, pe când eram student, l-am reîntâlnit pe doctor şi şi-a amintit întâmplarea, făcându-mă să mă jenez, dar şi să-l simt ca pe cineva apropiat şi indiscret cunoscător al cotloanelor vieţii mele. Era, în ultimii ani ai vieţii, ostracizat, ca toţi cei de seama şi categoria lui socială, de către regimul comunist. Tata mă trimitea, adeseori, să-i duc iaurt şi brânză căci, locuind la periferia oraşului Beiuş, ţineam vacă şi oi, iar doctorul sărmanul domicilia într-o casă cu chirie împreună cu o rusoaică frumoasă şi mult mai tânără, pe care şi-o adusese, în timpul războiului, din Rusia, având, desigur, o pensie de mizerie. Mai puţin fericit eram când trebuia să rămân la casa bunicilor mei dinspre tată, unde atmosfera din jurul meu îmi părea mai rece, căci lipseau copiii sau verişorii de vârsta mea, eu fiind, în acea vreme, adică până prin 1946-1947, primul şi singurul lor nepot. E adevărat că doi dintre fraţii tatei erau mai apropiaţi de vârsta mea şi cu aceştia îmi petreceam timpul, bunicul fiind un om mai grav, inspirându-mi o oarecare teamă, în tinereţe fusese pădurar la Domeniul bisericii greco-catolice şi primar naţional-ţărănist în câteva rânduri, apreciat pentru inteligenţa, echilibrul şi înţelepciunea sa. Un văr de al său după mamă, preotul ortodox Aurel Goia (1908-1978), scrie despre bunicul meu, în „Amintirile unui anonim”, publicate în periodicul Crisia (XXX, Oradea, 2000), următoarele: „în serile de toamnă… Se adunau la noi fete, feciori, femei, bărbaţi şi moşul după mamă, Vasalie Mihoc, care, primar fiind, venea de obicei cu 4-5 nepoţi de ai lui, în frunte cu Blăguţa (Blaga Mihoc, 1890-1960), văr primar cu mama, mintea satului, cum a fost numit mai târziu. (EI era un om de o frumuseţe bărbătească rară, voinic ca stejarul şi inteligent peste măsură, în studenţie, îmi aducea întotdeauna merinde de la ai mei, atunci când venea cu căruţa la Oradea, la târg. Într-una din zile şedea cu mine de vorbă pe o bancă şi a trecut pe acolo Preasfinţitul Ciorogariu. A schimbat cu Blăguţa câteva vorbe şi după ce acesta a plecat, Preasfinţitul m-a întrebat:”Eşti rudă cu omul acesta?„ Am spus că e văr cu mama, la care el a zis: „Ferice de satul care are asemenea oameni!„)” (p. 420) Câteodată bunicul se aşeza pe un pătuţ după sobă, croit parcă pe măsura lui, iar eu, mic fiind, lângă sau călare pe el. Atunci începea să povestească, şi o făcea grav şi frumos, amestecând realitatea cu fabulosul, absurdul cu posibilul. In poveştile sale peştii umblau pe pământ, copacii creşteau până la cer, iar călătorii ajungeau la marginea lumii, în aşa fel încât, atunci când se aşezau, picioarele le atârna „dicolo”, („Sandei Purcadel cu pântecele cât o traistă avea un tăciunaş de puşcă; într-o zi s-a suit pe tulpina unui fag înalt…, şi unde dădea cu toporul, acolo punea piciorul. Aşa a ajuns până-n cer” etc.) Alteori bunicul povestea şi întâmplări sau păţanii prin care trecuse, la vânătoare de urşi, de exemplu, pe Valea Drăganului, sau petrecute în 1914-1915, pe frontul sârbesc, de unde se întorsese rănit norocos zicea el, prin degetul arătător de la mâna dreaptă, cu decizia comandamentului de regiment că devenise inapt pentru război. A trăit până am terminat ultima clasă de liceu, şi trebuie să spun că, şi când ajunsesem mai mărişor, adică de 15-17 ani, îmi impunea un respect desăvârşit, prin felul măsurat de a vorbi, logica şi economia gestică, cu un cuvânt prin întreaga sa ţinută. A murit într-un ajun de Paşti, doborât de un infarct fulgerător, stând pe talpa şopronului, lângă bunica, ocupată cu aşezatul colacilor în cuptor, la vârsta de 70 de ani. Soţia lui Ana (Anuţa), era o femeie mică de stat, robustă, un pic indolentă, dar glumeaţă şi pusă pe dat porecle: odată am vizitat-o, pe când împlinise 78 de ani, căci la 79 a murit, cu un amic mai tânăr, brunet, sprâncenat şi cu mustaţă, îndată ce l-a văzut, s-a aplecat la urechea mea, în timp ce şedea pe patul înalt de lângă masă, şi mi-a zis: „bate-l Doamne, pe pruncu acesta, dragu maichii, că gândeşti că-i pepe (gânganie n.n.)!”. Comparaţia era desăvârşit de potrivită, astfel încât, auzind-o, m-am prăpădit de râs. Sora tatei, mătuşa Florica, mi-a relatat că, în timpul războiului, când se dădeau lupte între batalioanele româneşti 11 şi 6 vânători, din divizia 3 de munte, şi trupele germano-maghiare pe dealul Biţii, de lângă Pocola, la care participa tata, sosit din Rusia pe drumuri ocolite, călătorind pe jos şi cu trenul, alţi doi fraţi ai săi aflându-se pe la întorsura Buzăului, bunicul nu-şi găsea nicăieri odihnă. Se scula noaptea, în timp ce auzea tunurile bubuind, şi spunea: „amu trag ceia (nemţii şi ungurii n.n.), amu trag ai noştri (românii n.n.)”, strigând, apoi, către bunica, care sforăia nepăsătoare: „da scoală, neruşinata! Cum poţi dormi când pruncii tăi se află în bătaia tunului”. In noaptea de 24 ianuarie 1945, când tata a fost rănit, bunicul s-a sculat brusc, a aprins lampa, şi i-a trezit pe toţi, spunând: „sculaţi-vă, că Greţianu meu (adică tata n.n.) a fost puşcat prin brânca stângă. Fă-mi muiere desagii, că merg la el la spital la Timişoara. M-am visat că era legat peste braţul stâng c-o primă roşie, şi-mi spunea s-o privesc câtu-i de mândră”. A pornit la drum în timp ce tata se afla încă într-un spital de graniţă improvizat în Ungaria, şi a sosit la Timişoara tocmai când acesta a fost adus. S-a petrecut, atunci, cu siguranţă, o comunicare telepatică între tată şi fiu, concomitent, desigur, şi cu o mică premoniţie, prin care bunicul a „aflat” unde va fi adus taică-meu. Rana a fost grozavă, lăsându-l invalid pe viaţă. A rămas cu braţul „întreg”, dar inutilizabil, pentru că-i fusese atins nervul, şi-i lipsea degetul mic, cu partea din palmă corespunzătoare acestuia. După mutarea noastră la Beiuş, a tatălui, a mamei, a mea şi a sorei Floare (născută la 13 mai 1945), ţineam porci, oi şi vaci, aducând, pentru aceştia, borhot cu ciuberele şi ulterior cu un căruţ special amenajat, de la Fabrica de spirt din localitate, deschisă încă din 1911. Tata trebuia să ţină de două rude sau rudiţe, în care intra băţul vârât prin cele două torţi ale ciubărului cu borhot, şi cum degetele unuia din braţe îi erau anchilozate, îşi trecea o curea în inel peste braţ şi mânerul rudiţei, aducând acasă, în acest fel, împreună cu mama, hrană pentru animale. Într-o zi l-a văzut, chinuindu-se astfel, proprietarul fabricii, „domnul Alexandru Băruţa”, deja marginalizat de organele „puterii muncitoreşti”, şi l-a chemat la el să-l întrebe ce-a păţit la mână. Aflând că fusese rănit pe front, a dispus distribuitorului de borhot să nu-l taxeze pentru acesta niciodată. Mai târziu, locul mamei mele la adusul ciuberelor de borhot sau al micului atelaj amintit mai sus, l-am luat eu, şi acest lucru a continuat până în preajma terminării liceului, când fabrica de spirt s-a închis pe neaşteptate. Mărturisesc că păstrez acasă şi astăzi una dintre roţile acelui căruţ la care am tras de atâtea ori, înjurându-l cu zăduf, în gând desigur, şi nu în faţa părintelui meu.

La bunicul Blăguţa în ogradă funcţiona cazanul de fiert ţuică, lângă un „tău” sau lac, cu suprafaţa de 20-25 m2, adânc de 2, artificial, pentru a păstra apa de ploaie, necesară la adăpatul vitelor, la spălatul rufelor, dar şi în procesul de fabricaţie a ţuicii. Când funcţiona cazanul, sau alambicul, şi funcţiona vreme îndelungată, acolo era o adevărată şezătoare, ca în poiana lui locan din Moromeţii lui Marin Preda. Se bea moderat, se vorbea mult, se spuneau glume piperate, se făcea schimb de informaţii. La acestea participau, desigur, şi femeile. Una, văduvă mai săracă şi prăpădită, căci obişnuia să bea câte-oleacă, venise, într-uha din zile, să-şi fiarbă lăturile, adică borhotul, îmbiată cu băutură de către bunicul, a tot tras din ceaşca de tablă înghiţitură după înghiţitură, până ce s-a afumat binişor. Aşa fiind, stătea rezemată cu fesele pe marginea butoiului cu prune, aduse pentru distilat, ale unui vecin, îngreuiată de aburii beţiei, s-a lăsat tot mai temeinic pe marginea acestuia, până ce a ajuns de-a binelea cu rochia şi desigur cu bucile fără chiloţi, în lăturile omului. Văzând scena, unul mai glumeţ, s-a adresat gazdei vasului, arătând în acea direcţie, astfel: „Da căită (uită n.n.) măi Sâmneoane ce face Lina. Uită cum bei tu palincă strecurată prin făgaşul curului”! Cel vizat s-a ridicat de pe grămada de lemne unde se aşezase şi, nervos nevoie mare, a început s-o suduie pe femeie de Dumnezeu şi de soare, după care, izbind-o înlături, a vărsat pe jos tot borhotul. S-a râs, apoi, homeric şi în cele din urmă, după potolirea hohotelor, bunicul i-a zis păgubitului: „Hoa bată-te focu to! Haide că-ţi dau io palincă să nu rămâi păgubit!” I-a umplut, apoi, olul şi toată lumea a rămas mulţumită, iar Lina a putut să-şi usuce, fără grijă, poalele lângă cazan, picotind de-a-n picioarelea, de „bătută” ce era. Gospodăria bunicului meu Blăguţa, întinsă pe o grădină de cel puţin 50 de arii, incluzând o casă bătrânească, cu târnaţ, tindă şi două camere, de către uliţă şi de către telechiu, cu grindar solid, pe care scria „făcută în 1867”, cu şolocatăre sau jaluzele de lemn vopsit mnerău sau albastru, cu şură solidă pentru utilaje şi animale, colnă pentru bucate şi alimente, avea în sine, spre deosebire de cea a moşului dinspre mamă, Terente din Talpe, ceva din rigoarea olătilor nemţeşti şi ungureşti, o anumită ordine şi curăţenie discretă, dovedind, într-un fel, câte ceva şi din firea proprietarilor. E adevărat că acest lucru era, poate, potenţat şi de aşezarea ei pe un loc mai înalt, un fel de tăpşan extins, cu spatele înspre cimitir, către care ducea, prin gardul confecţionat din nuiele groase împletite, o uşiţă discretă şi sumbră. De altfel, dacă o depăşeai, ajungeai într-o cărare umbroasă, întinsă de a lungul întregului şir de ogrăzi şi flancată de pomi mici, pruni şi cireşi umbroşi. In acea zonă, nouă, copiilor ne era frică să umblăm şi ziua. Acolo, în streaşină de paie a gardului, fratele tatei Marian ţinea o puşcă „Z B”, folosită noaptea la braconaj, căreia mai târziu, celălalt frate, Ghiuri, i-a retezat ţeava, ca să poată fi ascunsă mai uşor. Frică ne era de altfel, poate şi speriaţi de cei mari, nu fără o intenţie grijulie, şi să ne apropiem de tău, adică de amintitul ochi de apă despre care am pomenit. In ceea ce mă priveşte mă îngrozea, în primii ani ai copilăriei, să trec pe lângă bălţile stătătoare, unde se oglindea albastrul bolţii şi imaginea celor aflaţi în apropiere, de teamă ca nu cumva să cad în cer. Aceeaşi senzaţie o aveam şi când stăteam întins, cu faţa în sus, peste capra de tăiat lemne, împreună cu vărul meu Nişu, mai ales lângă şura caselor amintitului bunic dinspre mamă. Acolo ne plăcea, şi mie şi verişorilor Nişu şi Lena, să zăbovim vreme îndelungată, mai ales verile, complet dezbrăcaţi, fără cămeşoaia de pânză de cânepă ţesută în război, pe care o îmbrăca orice copil de la ţară pe timpul verii. Şi tot acolo, aşezaţi pe tăietorul de lemne, am mâncat, din bidoane de tablă inox, prima dată în viaţă, lapte condensat cu cacao, ciocolată şi vanilie, primite ca ajutoare de la americani, îndată după război. De altfel mai târziu, după ce ne-am mutat la Beiuş, la grădiniţă şi la şcoala primară, orfanilor şi copiilor din familiile sărace li se distribuiau alimente şi mai ales scârboasa untură de peşte, bogată, însă, precum se ştie, în tot felul de vitamiine, pe care azi le avem la dispoziţie în tablete etichetate şi frumos ambalate, în mod ciudat, în casa bunicilor dinspre mamă, am venit prima dată în contact cu hârtia scrisă, chiar dacă acolo, pe atunci, nu se afla nici o persoană legată, prin propensiune sau ocupaţie, de astfel de ustensile. Pe grindarul casei se afla o cutie din lemn, unde se ţineau sculele de bărbierit, respectiv câteva briciuri, dar şi actele de proprietate funciară ale gospodăriei, împreună cu mai multe mosoare şi ghemuleţe de aţă frumos colorată. Într-una din zile, împreună cu verişorii amintiţi, urcaţi pe un scaun aflat la îndemână, din cele de lemn cu spetează cioplită frumos în formă antropomorfică, am reuşit să luăm întreg conţinutul cutiei, şi să-l împărţim între noi. Ca şef în „echipa” de trei, pe care o compuneam, mi-am ales, la împărţirea capturii, o mulţime de hârtii mari, împăturite pe mijlocul mai lung al colii, în două. Mi-amintesc şi azi că pe acestea era scris ceva cu cerneală verde-brună, probabil nume şi suprafeţe de pământ şi, fascinat, îmi puneam în gând întrebarea, ce-o fi însemnând acele figuri atât de frumos alcătuite. Am adormit pe pat cu ele în mână, şi probabil mi-au fost luate pe nesimţite de cei mai mari şi reaşezate la locul lor, fără a mi se face nici cea mai mică observaţie. Am uitat repede de acele „jucării”, dar azi, ajuns la vârsta de peste 67 de ani, mă gândesc că acea întâmplare se leagă, oarecum, ca o premoniţie timpurie în viaţa mea, de pasiunea pe care am avut-o, şi încă o mai am, de a cerceta, a aduna şi valorifica, ca istoric, documente îngălbenite de vreme, o mulţime dintre acestea aflându-şi locul în aproape toate cărţile pe care le-am publicat. Datorită acestui stimuung către vechituri, mi-au şi trecut prin mână manuscrise de Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Corneli, Ioan Bobb, Samuil Vulcan, Ioan Lemenyi, Vasile Erdeli, Mihail Pavel, Vasile Lucaciu, George Pop de Băseşti, Andrei Şaguna, Dimitrie Radu, Augustin Bunea, Dr. Ioan Ciordaş etc. Revenind, însă, la prima copilărie, petrecută în cea mai mare parte în casa bunicilor după mamă, într-o vreme în care părinţii mei se tot certau, nefiind prea agreaţi, niciunul nici celălalt, de către socrii lor, pot să menţionez că mă bucuram de toată dragostea numeroasei familii a mamei. Cu fraţii ei mergeam la oi, pe Dumbravă, o păşune enormă, pe o coamă de deal, întinsă între mai multe sate, brăzdată de uriaşe „mâncături” sau râpe, cum le spuneam noi, scobite de apă, de a lungul anilor, şi de tauri în care se scălda numerosul cotigent de bivoli şi porci ai satului. La acele râpe ne petreceam vara cel mai plăcut timpul, căci le transformam, ad-hoc, în turiş sau derdeluş, folosindu-ne de un mănunchi de târşi sau nuiele de arin. Ne aşezam călare pe partea înfrunzită, ţinând beţele cu ambele mâini, şi apoi ne dădeam drumul, ca pe o săniuţă, pe peretele râpilor, către fundul acestora. După mai multe, poate sute de încercări de acest gen, înfierbântaţi, ne deplasam la bogatul izvor din „fruntea” sau partea cea mai înaltă a imaşului sau păşunii, numit Cuculeu, unde beam apă cu cloapele, adică pălăriile din dotare, confecţionate dintr-un fel de pâslă, de culoare verde, căci aproape fiecare dintre noi poseda câte una, procurate de către părinţi de la şetrarii sau negustorii ambulanţi din Beiuş, înnoite sau curăţate periodic de către pălărierul Nicolae Ciupa, refugiat în acest oraş după 1940, din Oradea, cedată prin Dictatul de la Viena, Ungariei horthyste, după ce vreme de vreo 12-15 ani lucrase ca meşter în oraşul de pe Crişul Repede. Când, tăbăcite de atâta purtare şi „înnoire”, pălăriile se uzau complet, erau folosite la confecţionatul unor fitile sau feştile improvizate pentru lămpile de petrol, căci criza generală de după război făcuse ca gospodăriilor din sat să le lipsească aproape toate cele. Mai utilizam, ca toată lumea, noi copiii de atunci, şi pălării de bucate, din coardă, adică o fâşie de cea 2 cm din paie măiestrit împletită, cusută, apoi, cu aţă de cânepă şi cu acul gros de opinci, cum îl numeau gospodinele, pe măsura capului. Mie îmi făcea coarda o verişoară pe nume Elisabeta sau Veta, fiică a unchiului mamei, Augustin sau Guşti, pe atunci decedat. Aceasta era o fată cam de 15-16 ani, subţirică, brunetă, cu ochii verzi şi glumeaţă. Pălăriile făcute de ea le pierdeam repede şi îmi împletea şi cosea cu drag altele, aşa încât acestea nu ne lipseau nici mie, nici vărului Nişu. Dimineaţa când ne sculam ne proţăpeam pe prispa casei, pe o piatră de moară deteriorată, care servea de prag, înainte de a coborî în curte sau ocol. Gospodăria din Talpe se compunea din două case şi o şură foarte mare, aşezate în partea de nord, mai înaltă, a unei ogrăzi, întinsă spre valea ce mărginea satul dinspre sud. In uliţă avea un gard înalt din stobori, sau scânduri groase de stejar, aşezate între nişte sosi sau stâlpi vişuiţi, cu locaşuri în care se îmbucau acestea, şi o poartă sau căput. Acesta avea în dreapta o uşă folosită de oameni, iar lateral două aripi mobile pentru a intra carele încărcate cu fân, paie sau snopi de grâu. Una dintre case, compusă din două camere şi o cămară, era în formă de L, având sub ea o mică pivniţă, şi în aceasta se locuia mai ales iarna, mobilată fiind cu patru paturi înalte, două de fiecare cameră, având între ele mese, şi de a lungul lor un fel de bănci cu spate şi locaş sau lădoi pentru haine. La capătul a două dintre paruri, câte unul din fiecare cameră, în apropiere de sobe se afla câte o laviţă lată, cioplită din lemn tare de nuc sau paltin, pe care, având sub noi şube (biruşi) din piele de oaie, sau cergi de lână, dormeam noi, copiii. In faţa acestei case, lângă latura mai îngustă se găsea o fântână cu cumpănă, din care se aprovizionau cu regularitate şi alţi vecini. Deasupra bortei sau găurii rotunde şi foarte adânci, căptuşită pe margini cu bolovani de râu laţi şi rotunjiţi, se afla un pătrat din bârne, pe care se sprijinea un fol sau ţeava de ciment, cu diametrul de circa l m. Mi-amintesc cum eu cu vărul meu ne apropiam de marginile sau ghizdul fântânii, după care urinam prin găurile rămase între bârnele aşezate în pătrat pe circumferinţa folului. Ne-a surprins, într-o zi, unchiul Aurel, şi pe când ne certa zgomotos, bunicul, care era aproape complet surd, l-a apostrofat, zicându-i să ne lase în pace, deoarece fapta era deja consumată şi, în plus, că suntem curaţi, adică mici şi nevinovaţi, nefiind nevoie ca fântâna să fie curăţată. Era, în acest caz, o îngăduinţă pentru cei neprihăniţi, izvorâtă din cea a oamenilor mai în vârstă, şi cu familii numeroase, unde greşelile copiilor se tratau cu lejeritate. De altfel, ne-am dezvăţat repede de acest obicei atunci când, într-una din zile, mama şi-a tras pe cap o mască de gaze, adusă de pe front de către unul dintre fraţii ei, şi s-a aşezat lângă ghizdul fântânii. Când am revenit la locul cu pricina, să repetăm blăstămăţeşte amintita necuviinţă, am văzut-o şi ne-am speriat îngrozitor, evitând pentru totdeauna să ne mai apropiem de fântână, spre a nu ne întâlni cu vâlfa, ce ieşise din ea.

Cealaltă casă a fost iniţial foarte mare, dar acum se compunea doar dintr-o încăpere şi o jumătate de coridor şi tindă, căci restul fusese dărâmat la împărţirea averii între bunicul Terente şi fratele său mai tânăr Costan (sau Costane). În ea se depozita, vara grâul şi era atât de mult, încât noi, copiii abia ne puteam strecura printre plafon şi suprafaţa acestuia. Accesul la el era liber, şi nurorile dar şi fraţii mai tineri ai mamei furau din el cu nemiluita, ca să-l vândă şi să obţină bani pentru cizme şi sumăniţe, un fel de haine din postav gros, ornamentate cu fâşii de piele şi lână colorată, şi distracţii, încât primăvara întreaga familie nu mai avea din ce să coacă pâine, obligată fiind să cumpere sau să ia cu împrumut. Casa cea bătrână s-a eliberat, însă, destul de repede de cerealele care o aglomerau, deoarece introducerea cotelor obligatorii către stat făcea ca, de la maşina de treierat bunicii mei să nu mai aducă nimic, ba uneori să şi cumpere bucate pentru completarea cuantumului de grâu sau porumb ce trebuia predat oficialităţilor. Intre cele două case ale gospodăriei, nu departe de fântână, pe un teren înclinat dinspre aceasta către şură, se afla un morman de gunoi sa u bălegar de vită, scos ritmic din poiată şi aşezat într-o groapă cu suprafaţă destul de întinsă, îmbibat de mustalău, sau zeama puternic mirositoare ce provenea din el. De acolo gunoiul era încărcat toamna şi primăvara, dar câteodată şi iarna, şi transportat în ţarină, pe ogorul de semănături, astfel încât, de pe pământul slab roditor, se obţineau, totuşi, recolte considerabile. Stând lângă fântână, îmi plăcea să privesc cum se adăpau vitele, şi mi-a rămas în minte lucirea roşiatică-vineţie a soarelui, observată de la înălţimea mea de copil, în vârstă de 3-4 ani, printre coarnele uriaşe ale lui Daru şi Bimboc, cum se numeau boii de rasă ungurească ai bunicului, cu coarne enorme, supli şi puternici. Şi trebuie să precizez că, în acele vremuri, vitele de povară erau socotite aproape „sfinte”, pentru că fără ele existenţa familiilor era serios ameninţată, astfel încât, dacă cuiva îi pierea un bou, era o nenorocire grozavă, cu mult mai mare, bunăoară, ca cea când îi murea un copil. Unuia dintre unchii mamei, pomenitul Guşti, îi fuseseră trăsniţi cândva, pe dealul Muncel, dintre Talpe şi Sălişte de Beiuş, o pereche de boi, şi noi, copiii, de câte ori treceam prin locul acela, pătrunşi de evlavie, obişnuiam să ne rugăm şi să ne facem cruce. Indispensabili în gospodărie erau şi câinii ciobăneşti, folosiţi ca vajnici păzitori ai turmelor, ameninţate de gad sau lupi şi urşi, dar şi ai gospodăriilor. Pe unul dintre aceştia, uriaş, de culoare albă cu maro, lăţos şi blând, îl îndrăgeam mult şi îl socoteam un fel de tovarăş de joacă, deşi era foarte rău sau hamiş, cum spuneau sătenii. Fără frică mă cocoţam pe spinarea lui, îl îmbrăţişam şi mângâiam încă pe când nici nu ajunsesem de vârstă şcolară. Bineînţeles că, după astfel de atingeri, în fiecare seară trebuia să fiu despurecat, deoarece câinele, pe nume Castor, nu se sfia să-mi transfere, cu generozitate, dintre gângăniile pe care le găzduia în blana sa impresionantă. După dispariţia lui Castor, zice-se că mâncat de lupi, s-au pripăşit prin gospodăria bunicilor alţi doi câini, la fel de prietenoşi faţă de mine, un mascul nu prea înalt, alb şi lăţos, foarte aspru, numit Hoţul, şi o căţea, tot albă, dar cu păr mai scurt, solidă, dar blândă ca un miel, pe nume Furi, care mă însoţea în plimbările prin lunca de lângă vale, în căutare de cuiburi cu ouă sau pui de pasăre. Toţi câinii purtau la gât o zgardă de fier cu ţepi, făcută de fierarul satului, pentru a-i proteja de muşcătura lupilor. Când se îmbolnăveau, câinii deveneau, parcă, pe zi ce trecea, tot mai trişti, tot mai nepăsători, mişcându-se cu greutate, până ce se stingeau. Ţin şi acum minte cu câtă tristeţe obişnuia să mă privească Furi, când a zăcut bolnavă vreme de aproape un an, paralizată, probabil de pe urma bolii numită jigodie. M-am mai jucat, tot atunci, de multe ori, împreună cu Onişoru sau Nişu, de astă dată în gospodăria lor, aflată, cum am spus, peste drum de cea a bunicului, cu un alt câine, numit Dornu, foarte înalt, musculos, dar suplu, de culoare alb-gălbuie, care avea un lătrat baritonal profund. Acesta se lăsa încălecat de noi, copiii, fără a manifesta vreo agresiune, chiar când îl trăgeam de blană, sau când îl loveam. Poate că dacă aceşti câini vor fi avut suflet, aşa cum susţin unii dintre oameni, acum când îi evoc eu, un om deja bătrân, de acolo de unde se află ei, o să simtă cu siguranţă o mare satisfacţie. Noi creştinii, nu credem, însă, că animalele au suflet; poate, totuşi, că, datorită lipsei acestuia, ele sunt mai fericite ca oamenii, care pătimesc şi în viaţă şi după, în lumea de apoi. Pe atunci, însă, gânduri de acest gen le treceau la puţini dintre oamenii de acolo prin cap, preocupaţi de grija zilei de mâine, sub spectrul vremurilor grele de stăpânire nouă, demolatoare, ce se contura. Stările normale de lucruri se risipiseră, asemenea armelor rămase după război prin toate cotloanele, prin văi şi râpi, prin desişuri şi scorburi. Aproape de satul Talpe, în partea de nord-est, se afla, de acum, respectiv după venirea la putere a comuniştilor, aria pentru treierat, unde toţi sătenii erau obligaţi să-şi aducă stogurile de grâu, păzite zi şi noapte, pentru a fi ferite de incendii, cu ajutorul unor butoaie cu apă, ce poposeau lângă fiecare dintre ele. Majoritatea recoltei de grâu era rechiziţionată acolo, pentru a lua apoi drumul spre bazele de colectare de la Beiuş, în regimul amintitelor cote obligatorii, impuse populaţiei de către comunişti, într-o vară, cred că prin 1945 sau 1946, în timpul treierişului, din nebăgare de seamă, locomobila care învârtea maşina de treierat, alimentată cu foc din belşug, dar cu apă mai puţin, a explodat, spărgându-se în bucăţi, şi ucigându-l pe gheipez sau mecanic, un oarecare Graţian Borha, fiul lui Ioan Borha (Oniţa Sâii), din comuna Teleac, proprietarul utilajului, precum şi pe tânărul elev de liceu Liviu Ciupa. Atunci au fost răniţi şi alţi ţărani, rizeşi, sau lucrători care alimentau batoza cu snopi de grâu, între care şi Gheorghe Liber a Rabi (Ghiţă) un om blând, cu vorba domoală. În timpul exploziei m-am aflat prin apropiere, căci mă jucam prin paie cu mai mulţi copii, şi cu acea ocazie mi-am pârlit cămaşa, singura haină pe care o aveam pe mine, dar şi părul şi sprâncenele. Moartea lui Liviu m-a impresionat mult, căci eram foarte legat de el, deoarece se juca cu mine şi obişnuia să mă poarte în cârcă. Am participat şi la înmormântarea sa, şi după aceea, vreme îndelungată, ori de câte ori eram întrebat, spuneam tuturor celor de faţă, în mod stâlcit, desigur, cum s-a văietat mama lui Liviu după el, („Dragul meu, Liviu meu…”). Pe valea din partea de sud a satului, mărginită de răchite şi arini, secată uneori, ne petreceam noi, copiii, îndeosebi vara, mai tot timpul. Acolo se aflau risipite în cutii de lemn, o mulţime de proiectile de brand sau aruncător de mine, dar şi gloanţe şi obuze de tun. Cei mai mari le adunau, şi aprindeau foc în jurul lor, făcându-le să explodeze, spre spaima şi mirarea întregului sat. Cu ei făceam un fel de marşuri, de acasă şi până lângă arie, mutată acum lângă valea pomenită, ţinându-ne de după cap şi cântând un cântec de pahar, plin de alean şi de ofuri, cu versuri şugubeţe, unde se vorbea despre un oarecare Gheorghe sau Ghiţă, care-şi duce nevasta la târg şi o vinde cu „o mie de lei albastră”, pentru ca să aibă ce bea. Dintre prietenii de joacă de atunci, astăzi majoritatea au murit (Constantin Petruş, Dumitru Goina, Ioan Popa), rămânând în viaţă doar puţini (Gavril Ciupa, Vasile Popa şi losif Petruş). In mulţimea unchilor şi mătuşilor, a verişorilor şi prietenilor, nu simţeam lipsa părinţilor, sau cel puţin a tatălui, atunci când acesta nu se afla în preajma mea, şi o făcea destul de des, căci după ce se întorsese de pe front invalid, incapabil să muncească la câmp, trăia şi trăiam din tot felul de expediente, cum ar fi, bunăoară, comerţul ambulant, cu ajutorul unui brevet emis de autorităţi pentru cei răniţi şi mutilaţi în război. Pe baza brevetului, aceştia puteau să-şi procure, contra cost, dar la preţ de fabrică, tutun – pâcle şi foi uscate, şi ţigări, având apoi dreptul să le vândă, oriunde voiau, cu un anumit adaos comercial. De notat că, în acelaşi timp comercianţii vechi, burghezi exploatatori, nu puteau procura marfă pentru prăvăliile sau debitele lor de tutun, decât cu un mare adaos la preţul de fabrică, astfel încât n-aveau cum să-i concureze pe cei cu brevete, deoarece, ca să nu se ruineze, erau obligaţi să vândă mai scump decât aceştia. Uşurând soarta invalizilor de război, perfidul guvern dr. Petru Groza izbea în micii comercianţi români, aducându-i la sapă de lemn. Aşadar, tata se afla mereu pe drumuri, ba la Oradea, ba la Timişoara, de unde-şi procura tutunul şi ţigările. Mama mi-a spus, şi parcă îmi aduc şi eu vag aminte de acest lucru, că la început eram foarte ataşat de tata. Ulterior, însă, îmi era o frică enormă de el, şi probabil că-l şi uram. Aceasta de pe urma unei întâmplări banale: într-o zi, vara, îl însoţisem în hotarul satului său natal, Sălişte de Beiuş, în locul numit Faţă, unde bunicul avea mai multe haturi cu cireşi. Sub un deluşor din apropiere se afla un izvor, din care se aprovizionau toţi cei veniţi în zonă să-şi lucreze pământurile, în acea zi m-am dus cu tata la izvor, având în mână un mic şi foarte frumos ulcior, din lut ars smălţuit. L-am scăpat din mână şi s-a spart, izbindu-se de pietrele aşezate lângă izvor, de care oamenii se sprijineau atunci când se aplecau să bea sau să ia apă. Am început să plâng neostoit, şi tata nu m-a putut ogoia în nici un chip. Pentru că venise de pe front cu nervii la pământ, n-a mai avut răbdare cu mine, şi m-a prins zdravăn de un braţ, m-a ridicat de o mână şi m-a zvârlit prin aer vreo 3 m. Am căzut, însă, în iarbă, fără să păţesc nimic: şocul acela m-a îndepărtat total de părintele meu, şi în anii care au urmat relaţiile noastre au fost întotdeauna reci, lipsite de căldură. M-am apropiat, apoi, de el, aşa zicând raţional, din considerente familiale. Peste ani şi ani, respectiv la adânci bătrâneţe, când s-a îmbolnăvit de inimă şi rinichi, privindu-l cum devine treptat neputincios, mă sfâşia, văzându-1, o durere neînchipuită. Fusese un bărbat zdravăn şi sănătos tun, mâncăcios şi harnic. Nu l-am văzut beat niciodată, căci nu iubea băutura, dar uneori era foarte agresiv cu mine şi cu mama. Certurile lor mi-au marcat adânc copilăria şi mie şi surorii mele Floare sau Florica. În primii mei ani de viaţă, datorită acestora, mă mutam de la un bunic la altul, rămânând vreme mai îndelungată la cel dinspre mamă. În primăvara lui 1946, s-a ivit ocazia să ne mutăm la Beiuş şi am făcut-o. Tata şi-a găsit serviciu la un fel de instituţie caritabilă, nou înfiinţată, denumită în uzul limbajului obişnuit Apărarea patriotică, care oferea, din subvenţii statale, dar şi din donaţii particulare, masă gratuită pentru copiii orfani de război sau pentru cei ai oamenilor săraci. Mutarea s-a făcut fără costuri, căci n-aveam nimic decât o pătură militară şi un ţol sau cergă ţărănească. Am locuit vreme de circa un an, un an şi jumătate, în sediul instituţiei, într-un edificiu construit pe la mijlocul secolului al XlX-lea, situat în centrul Beiuşului, astăzi distrus, aproape în totalitate, de urbanizarea erei comuniste. Clădirea, în formă de litera U, avea la stradă un etaj, iar pe latura stângă o aripă cu parter înalt şi demisol, în cel dintâi, către care se urca pe câteva scări, aflându-se sala de mese, iar dedesubt bucătăria, păstorită de către o bucătăreasa-şefă, pe nume Elena Cârlan (Lina) sau nană Lină, cum îi spuneau toţi, o femeie planturoasă, scundă şi nervoasă, văduvă de război, cu trei copii, Sidonia sau Pica, Minu sau Emil şi Doina. In prelungirea acestei aripi se mai aflau câteva încăperi, flancate de un coridor închis, cu ferestre înalte. Aici locuiau, între alţii, un plutonier de politie şi noi, care ocupam o singură încăpere şi o porţiune de coridor. Plutonierul era un bărbat solid, aspru şi negricios, care zbiera încontinuu către noi, copiii de la Apărarea patriotică, să păstrăm liniştea, ameninţându-ne cu bătaia, ba chiar câteodată urechindu-ne. Asta până într-o zi când mama, pe atunci tânără, puternică şi colerică, l-a luat din scurt şi i-a spus că dacă mai pune mâna pe mine îl bate de-l ia Dracu. Poate de frică pur şi simplu, sau din pură prevedere, căci în acel timp mulţi dintre funcţionarii vechiului regim erau azvârliţi într-un fel de diminuţie aproape capitală, neîndrăznind să inoportuneze pe nimeni, de grija ca nu cumva acela să fie reprezentantul clasei muncitoare, şi să-l acuze că este exploatator, poliţistul n-a ripostat şi nici n-a mai îndrăznit să ne sperie. Şi rog pe cei ce citesc aceste rânduri să creadă că în ceea ce o priveşte pe mama, cu ea nu era de glumit, nici când venea vorba de o confruntare cu un bărbat, într-una din zile, s-a dus cu tata la Talpe şi au hotărât să facă ţuică de bucate, recte de porumb, pe care s-o comercializeze pe pieţele Beiuşului, Oradiei sau Braşovului, unde tata se ducea cu regularitate. In acest scop, porumbul trebuia dus la moară în Belejeni, o comună aflată cam la 5-6 km de Talpe. Au încărcat doi saci foarte încăpători din pânză ţesută în război, unul de 70 şi altul de 50 kg, şi cu aceştia în spinare, cel mare la tata şi celălalt mai mic la mama, s-au deplasat pe jos până la moara din satul amintit, către care drumul urca peste un deal destul de înalt şi s-au întors acasă tot aşa. Puneţi astăzi pe vreun bărbat şi pe vreo femeie, oricât ar fi ei de voinici, să repete o astfel de ispravă şi veţi vedea dacă pot sau nu! În primăvara lui 1948, cu siguranţă înainte de naţionalizare, împreună cu mama, am mers cu nişte saci de floarea soarelui, sau rujoancă cum se spune prin satele din zonă, la moara de ulei din Beiuş, o făbricuţă modernă, aflată în proprietatea unui evreu, pe nume Vilhelm Neuman sau Naimon cum ziceau localnicii. Era situată într-o clădire fără etaj, înaltă, mohorâtă şi murdară, întinsă pe o suprafaţă de teren din apropierea cazărmilor. Toţi copiii din împrejurimi veneau acolo pentru a fura sâmburi descojiţi şi a se juca într-un fel de şopron, construit pe latura din dreapta a porţii de la moară, plin de coji sau hoaspe, cum le spuneam noi, care stăteau acolo cu anii, până ce începeau să se descompună, degajând căldură şi miros de mucegai. Mecanicii de la moară ne dădeau uneori seminţe, dar, spre a se distra, ne murdăreau pe faţă, prinzându-ne de obraji cu palmele pline de ulei şi funingine, ceea ce noi socoteam a fi o mare nenorocire, deşi cu puţin efort ne-am fi putut spăla la o arteziană din apropiere, sau în bazinul cu apă de pe latura din stânga intrării în moară. De notat că, în acelaşi edificiu cu moara se afla şi o făbricuţă de gheaţă, ceea ce făcea ca, în bazinul amintit, să se scurgă tot timpul şuvoaie de apă, aşa încât raţele şi gâştele din vecini erau acolo încontinuu oaspeţi nepoftiţi. Pe când urma să ne vină rândul la făcutul uleiului, maistrul maşinist care contabiliza cantitatea de seminţe, stând într-o gheretă aflată în dreapta intrării în moara, pe nume Istvân (Pista) Szekereş, m-a murdărit de ulei pe obraz, făcându-mă să plâng cu deznădejde, zgomotos, şi atrăgând asupra faptului atenţia mai multor ţărani, aflaţi acolo pentru a li se prelucra seminţele, în acel moment mama s-a îndreptat cu viteză către vinovat, să-l apostrofeze pentru fapta sa, ruşinându-l pentru că-şi pune mintea cu un copil de vârsta mea. În loc să tacă, omul, pe arunci de vreo 45-50 de ani, a ridicat o bâtă şi a încercat s-o lovească. Furioasă peste măsură, mama a prins bâta şi între ei a început o luptă, terminată cu smulgerea, din braţele maistrului, a acesteia. Urmarea a fost că cel amintit a primit vreo patru pumni în gură, care l-au dărâmat, umplându-l de sânge, spre hazul tuturor martorilor. Această păţanie nu este, desigur, frumoasă şi nici, aşa-zicând, creştinească, dar ţinând cont de afecte, poate fi cu siguranţă scuzabilă.

La Apărarea patriotică mi-am făcut mulţi prieteni, şi cu aceştia petreceam o mulţime de timp prin curtea vastă.

— Urmărind porumbeii ce gângureau dureros – poposind, apoi, la streşinile unui fost atelier, care închidea capătul curţii, în colivii meşteşugite de cine ştie cine, vara pline de piuitul puilor şi de chemări amare. Exista, acolo, un fost subofiţer de muzică, mare mutilat de război, căci îi lipsea un picior de pe frontul din vest, pe nume Sabin Dragosin, prieten foarte bun cu tatăl meu, şi cu acesta copiii mai mari au constituit un cor frumuşel, cu recitări de poezie la ocazii aniversare. El avea un băiat aproximativ de vârsta mea, cu acelaşi nume ca al său şi cu acesta, adică cu Sabin Leontin, ieşeam prin spatele curţii Apărării Patriotice în piaţa Beiuşului, de lângă Valea Nimăeştilor, însoţiţi de câţiva băieţi mai mari, şi acolo ne dădeam cu căluşeii, sau cu bărcuţele aşezate pe o instalaţie rotativă, mânată de un motor electric sau pur şi simplu învârtită cu braţele de alţi copii. De la Sabin Dragosin am învăţat, atunci şi acolo, imnul regal „Trăiască regele”, dar şi „Internaţionala”, cântec răscolitor, repetat aproape zilnic, cu ocazia meselor de prânz. Noi, cei mai mici, poceam acest cântec îngrozitor, deoarece nu pricepeam sensul cuvintelor, deşi ritmul ne atrăgea foarte mult. E drept că se cânta şi la difuzoare, în centrul oraşului, unde ieşeam adeseori; odată, de mână cu tata, priveam statuia martirilor Dr. Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş, respectiv o femeie din bronz cu doi oameni sub poale, ridicată acolo pe un soclu de marmură, înconjurat de un careu cu lanţuri, care ne îmbiau să le folosim ca hilinţe sau leagăne de ocazie. L-am întrebat pe tata cine e femeia de acolo, cu cei doi oameni protejaţi de pelerina ei largă de bronz şi mi-a spus că acolo e „Mama României”. Acest răspuns definitoriu, rezolut, mi-a rămas în memorie şi el mi-a revenit în minte, peste ani, ori de câte ori treceam, elev şi apoi adult, pe acolo, privind, de astădată în locul statuii, o stea mare de bronz şi o inscripţie de închinare către gloria nepieritoare a „armatei sovietice eliberatoare”. Abia după 1990 în locul statuii ce fusese coborâtă de pe soclu în primăvara lui 1948 de către fierarul Moise Duse din Beiuş, recent decedat, din ordinul primăriei şi dată la topit, s-a aşezat alta, a sculptorului Cornel Durgheu, inaugurată pare-mi-se prin 1992, care unora dintre beiuşeni, din spusele auzite la faţa locului, nostalgiaţi de amintirea celei vechi, nu le prea place. Tot atunci, prin 1948, a fost coborâtă de pe soclul din Parcul Şaguna, de lângă Şcoala normală, în prezent Dr. Nicolae Bolcaş, unde poposea din vara lui 1940, când fusese adusă din Oradea cedată Ungariei horthyste, statuia ecvestră a regelui Ferdinand al României. Am văzut-o în curte la „moara de foc” sau uzina electrică, devenită ulterior „7 noiembrie”, răsturnată pe o rână, ba chiar, împreună cu prietenii mei de joacă, Gheorghe (Ghiţă) Moldova n, Ioan Crăciun, şi Vaier (Valică) Budişcă, m-am urcat pe ea în câteva rânduri, şi mi-amintesc cum ne uitam la vinele de pe picioarele calului din bronz şi la testiculele prodigioase ale acestuia. Nu mai ştiu ce s-a făcut cu această operă de artă, executată, pare-mi-se, de sculptorul Mestrovich, dar bănuiesc că a fost şi ea dusă la topit. Basorelieful cu chipul martirilor Dr. Ioan Ciordaş şi Dr. Nicolae Bolcaş, care placa soclul statuii lor, s-a păstrat, însă, şi a ajuns recent în proprietatea lui Ioan Degău, un mare patriot şi sprijinitor al culturii, cel care a finanţat tipărirea în patru volume a monumentalei monografii a Ţării Beiuşului, apărut, între 2007-2009. Aveam, la Apărarea patriotică, mulţi prieteni, în special mai în vârstă decât mine, între care pe amintiţii copii ai bucătăresei nană Lină, amintiţii Pica, Minu şi Doina, astăzi decedaţi, pe Istvân Erdelyi, un tânăr vioi, care m-a învăţat să stau în cap şi în mâini lângă perete, pe Gavril Sala (Găvrişelul), un băiat mărunţel, vioi, zâmbitor, care mă imita, căci pe atunci vorbeam peltic, apelându-mă, ori de câte ori mă vedea, cu vorba „măicusă”, aşa cum ziceam eu când o strigam pe mama, vrând a spune, desigur, „măicuţă”, pe Mărioara şi Petrică Brânzaş, copiii unei femei înalte, voinice, blonde şi vesele, refugiată la Beiuş din zona cedată Ungariei, pe fraţii orfani de război, Dumitru Ghenghiu, (Baba), Ghiţă, Ioan şi Mărioara, pe Sabin Dragosin, fiul fostului subofiţer invalid de război, amintit mai sus, pe fraţii, jumătate italieni, jumătate unguri, Dignisto, Emil şi Istvân (Pista), a căror mamă, Ilonka neni, făcea pe marea comunistă, umblând pururi cu un convocator la „şedinţă”, de Frontul Plugarilor, de partid, sau U. F. D. R. (Uniunea Femeilor Democrate Române). Nu pot uita că, tot la Apărarea patriotică am cunoscut, prima dată în viaţă, un evreu, ce locuia doar cu mama sa, în vecinătatea noastră şi căruia îi ziceam Tutu. Serile, când părinţii mei plecau undeva împreună cu mama sa, mă lăsau cu Tutu, mai în vârstă ca mine cu vreo doi ani şi mâncăm împreună cartofi fierţi, pe care-i descojeam, aşezaţi cu fundul pe masă. Tutu era înalt, ciolănos, pistruiat şi cu părul creţ. Vorbea peltic şi spunea peste tot că el este „jidan”, nesesizând, desigur, nuanţa peiorativă din acea denominaţie. Mama lui era o femeie înaltă, cu faţa ovală, rozulie, voinică, zâmbitoare, vorbind uşor răguşit. Nu ştiu cine şi unde era tatăl lui Tutu, dar cred că cei doi se refugiaseră în Beiuş de la Oradea, probabil în timpul ghetoizării. Mai „trăiau” la Apărarea patriotică şi o mulţime de tineri mai în vârstă, unii de etnie ţigănească, dintre care câţiva scăpaţi de deportarea la Bug, comandată de Ion Antonescu, cum era de exemplu unul pe nume Petru Cuc, românizat prin căsătorie, ajuns mai târziu în Beiuş, ca meseriaş de elită, om cu o stare materială prosperă, cu copii şi nepoţi bine aşezaţi, dintre care unul profesor doctor în ştiinţe istorice.

În vremea în care am locuit la Apărarea patriotică, dormeam pe o masă, căci nu aveam decât un singur pat, pentru părinţi, iar sora mea într-un cărucior de copii, încăpător, din vergele de lemn albe, rabatabile. Mama gătea, arunci când gătea, pentru că mâncăm mai mult la comun sau la cantină, pe o sobiţă de tuci, adusă din podul clădirii, căreia îi lipsea un picior, şi pentru a putea fi folosită, acesta era suplinit prin mai multe cărămizi, puse una peste alta. In curte, ai mei şi-au încropit un coteţ, şi în el ţineau un purcel. Nu multă vreme, însă, deoarece preşedintele Apărării patriotice, maiorul în rezervă Traian Luscan, rănit în război prin plămâni, şi prieten cu tata, l-a rugat, probabil la sesizarea vecinilor, să renunţe la animal, pentru că din coteţul acestuia exala un miros neplăcut. In treacăt fie spus domnul Traian Luscan era un om bun din fire, dar sever, având trei copii, pe: Traian sau Ţucu, pe Ioan sau Muţi şi o fată, Eugenia, zisă Nichi, de o frumuseţe fără seamăn. Cu primul, care a fost mai târziu deţinut politic, am devenit, peste ani, foarte bun prieten. Guvernul Dr. Petru Groza aplica, atunci, legea de reformă agrară, elaborată încă din 22 martie 1945. Comitetul pe oraş îl avea în frunte pe Sabin Dragosin, şi în componenţă pe alţi câţiva localnici, între care pe Petru Vancu, Florian Marica şi Ioan Horje. Primii doi dintre membri s-au opus vehement ca tatăl meu să fie împroprietărit, deşi, ca invalid de război, era îndreptăţit să capete pământ, motivând că nu este beiuşean. Celălalt membru, însă, Ioan Horje, viitorul socru al lui Ioan Degău i-a apostrofat, în mai multe rânduri, reproşându-le că nici ei nu sunt localnici şi totuşi au primit pământ, în sfârşit, sprijinit de Dragosin şi de Horje, tata a fost împroprietărit cu un lot de teren arător de Iha 15 arii (2 iugăre), la marginea dinspre Crişul Negru, în hotarul Beiuşului, dintr-o moşie expropriată de la văduva Vegso Ladislau, al cărui soţ provenea dintr-o familie de români greco-catolici deznaţionalizaţi.

Pământul ni-l lucra bunicul dinspre tată, cu cei doi boi enormi ai săi, Boiţi şi Paicu, grei de 2000 kg. El venea la Beiuş din Sălişte, şi ne ara şi semăna pământul, ajutându-ne, uneori, şi la recoltat. Aveam, aşadar, grâu şi porumb, şi posibilitatea de a ţine porci, oi şi vacă, treabă pe care, însă, am pus-o în practică abia mai târziu, când ne-am mutat de la Apărarea patriotică. Din nenorocire, însă, peste câţiva ani, tata a trebuit să predea pământul la stat, spre a-şi putea păstra slujba de magazioner la Spitalul din Beiuş. L-am reprimit abia după 1990, în momentul în care părinţii mei, bătrâni fiind, nu-l mai puteau lucra, într-o zi, pe când mă aflam cu bunicul în hotar şi „pusese de amiazi”, adică se odihnea, boii dejugaţi mâncând din fânul aşezat în car, m-am apucat să smulg de pe pulpele lor bucăţi sau ţârţalăi, cum le spuneam, de păr cu bălegar întărit. Când smulgeam, boilor le plăcea, de obicei, căci în unele locuri părul, crescut pe dedesubt, se maturizase şi cel vechi începea să năpârlească. Atunci, însă, smulgând brusc un ţârţalău de pe coapsa lui Paicu, m-a lovit de aproape, spre norocul meu, peste buca dreaptă, aruncându-mă, parcă cu făraşul, la distanţă de vreo 3-4 m. Lovitura mi-a tăiat răsuflarea, blocându-mi diafragma şi era cât pe ce să-mi dau duhul. Mi-am revenit cu greu, după ce bunicul a început să-mi facă, „respiraţie artificială”. Păţania am ţinut-o minte peste ani, şi mi-a inspirat, pe viitor, o oarecare spaimă de animalele mari. Ea nu m-a împiedicat, însă, ca mai târziu, când trebuia să umblu cu vaca la păscut, ţinând-o de lanţ pe marginea şanţului, sau pe răzoare ori mirişti înconjurate de haturi sau parcele de porumb, s-o bat, uneori, cu pumnii sau picioarele, pentru că se mişca brusc, dând din cap după muşte, şi mă deranja din citit, zvârlindu-mi, câteodată, cartea din mână în bălţi sau noroaie, în fine, cred că prin 1947, ne-am mutat din clădirea Apărăm patriotice, într-o căsuţă, mai degrabă şopron, aflat într-o curte a unei locuinţe ceva mai mari, situată în Beiuş, pe strada Nouă, care în limbajul localnicilor se mai numea şi Strada tristeţii (Banat utca, în ungureşte), probabil pentru că era locuită de oameni foarte săraci, argaţi sau agricultori, cu mici parcele de pământ în hotarul Beiuşului. Acolo locuia şi o verişoară de-a mamei, pe nume Silvia, măritată cu Ioan Lezeu. Mergeam rareori la ea, pentru că nu avea copii şi era cam nebună. Soţul ei, în schimb, era extrem de simpatic şi de glumeţ. Peste ani de zile, când am ajuns student şi apoi profesor la Beiuş, împreună cu colegii de clasă Viorel Horj şi Ioan (Nelu) Dărăbăneanu rp-am întreţinut de multe ori cu baciu Ioane (Lezeu), glumind de regulă fără perdea, mai ales despre femei, care-l preocupau foarte mult, deşi ajunsese deja om în vârstă… De câte ori îl întâlneam, îmi întindea mâna şi se prezenta „doctor Kalman”, întrebându-mă, în şoaptă, cum stau cu femeile. Deşi acolo, pe strada Nouă, aveam o locuinţă foarte mică, părinţii mei au acceptat ca unul dintre verişorii tatei, Gheorghe Mateiaş sau Ghiurca, Liuta, cum îi zicea soră-mea mai mică, elev la liceu, prin clasele a IV-a sau a V-a, să stea la noi. Mama acestuia era soră cu bunicuJ, iar tatăl său era un om cam bicisnic, reclamagiu şi guraliv, în tinereţe, prin 1932-1933, împreună cu tatăl lui au omorât un om cu furcile de fier, făcând, ca urmare, câţiva ani de puşcărie. Ghiurca era un tânăr inteligent şi prietenos; îmi plăcea cu el, căci mă ducea peste tot şi m-a învăţat, să solfegiez; făceam acest lucru, însă, stâlcit, cântând „doru-me de fasole”, căci asociam acele exclamări, pur teoretice, cu chestiunile cunoscute, aflate în orizontul minţii mele de atunci. Cu Ghiurca m-am dus de multe ori la bazine, o instalaţie de beton armat, foarte mare, întinsă pe un deluşor de lângă moara de ulei, despre care am vorbit mai sus, compartimentată în mai multe încăperi patrulatere, adânci de circa 2 m, lată de 4 şi lungă de 5, pe atunci părăsită, dar care pe vremuri fusese siloz de prune, şi loc pentru un cazan de distilat enorm. Acolo era terenul de joacă al copiilor din cartier, acolo se aduceau cartuşe şi grenade rămase de pe urma frontului, pentru a le dezamorsa, într-una din zile, pe când mă aflam la vreo 3-4 m de bazine, sau mai precis de una din încăperile silozului, s-a auzit o bubuitură puternică, urmată de câteva gemete. Se împuşcase, cu un focos de proiectil, un elev de vreo 14-15 ani, pe nume Miron Mihoc, originar din Sălişte de Beiuş, înrudit cu familia tatei. II cunoşteam prin Ghiurca, căci era prieten cu acesta. A murit acolo, pe loc. De la el mi-a rămas o cărţulie ce apăruse în seria veche a Bibliotecii pentru toţi, întitulată Omul care sici pierdut umbra, de romanticul german Chamisso, cu un conţinut moralizator, tragic, inspirat, cred, din povestea lui Maluc cel mutilat de Sfântul Apostol Petru.

În acel timp tatăl meu continua să se ocupe cu vânzarea tutunului, după care mergea periodic la Timişoara. El vindea, mai ales, tutun în „pâcle”, un fel de pachete mici, şi foiţe din hârtie albă sau verzuie, foarte subţire, din care fumătorii îşi pregăteau acasă şi pe îndelete, ţigările, arunci când nu procedau la fumatul direct cu pipa; aceasta era umplută cu tutun, şi aprinsă, după care fumătorul pufăia cu regularitate prin cămiş, sau tubul din lemn, os sau ebonită, arcuit şi subţiat la capătul dinspre gură. Cei mai în vârstă, cum era bunicul dinspre mamă, Terente, aveau, pentru fumat, o întreagă şi interesantă recuzită, alcătuită din: pipă din spumă, un fel de rocă cu capac de argint, cămiş foarte lung şi coroiat, amnar făcut din fier, frumos împletit de către fierarul satului, un ac lung şi curbat din metal oţelos, pentru curăţatul pipei şi a camişului, iască fiartă şi uscată pentru aprins, cremene de care să izbească amnarul şi, în fine, jascău sau pungă din băşică de porc sau din piele tăbăcită, de pe testicule de berbec. După preparativele de rigoare, fumătorul se aşeza pe prispă sau după masă, şi dacă era obosit, în timp ce fuma, apuca să moţăie cu camişul în gură, iar câteodată de-a lungul acestuia i se scurgeau dâre de salivă în mod dezagreabil. Către sfârşitul fultuielii sau umpluturii din pipă, fumătorul trăgea în jurul său nişte scuipaţi maronii, cât găinaţul de curcan, apoi scotea ce mai rămăsese în ea, respectiv bogoiul sau băgăul, îl introducea în gură şi-l sugea cu nesaţ. Acest neplăcut obicei intrase din păcate în uzul majorităţii bărbaţilor şi din nefericire, în cazuri mai rare desigur, şi în cel al femeilor.

Peste câteva luni ne-am mutat, în sfârşit, într-o casă mai mare, în apropierea cazărmilor (pe strada Biruinţei), astăzi dispărută, compusă dintr-o încăpere de locuit, tindă, coridor, şopron pentru lemne şi coteţ pentru porci. Acolo am putut din nou să ţinem porci, şi în plus vreo 4-5 oi şi o capră. Le păşteam, mama sau eu, pe deluşoru! Din jurul bazinelor şi pe o frumoasă fâşie de teren, de vreo 60-70 de arii, mărginită de un gard viu, de-a lungul curţii cazărmilor, pe care creştea întotdeauna un trifoi mărunt şi închis la culoare. Fâşia sau hatul aparţinea unui locuitor din Nimăieşti, ceea ce ne determina pe noi, copiii şi maturii sosiţi cu vitele la păşunat, să spunem că ne ducem cu ele „la nimueşteanul”. Pentru animale, aşa cum am spus mai sus, tata cu mama, iar mai târziu şi eu, aduceam borhot de la fabrica de spirt situată la marginea de sud a oraşului. Către fabrică se ajunge pe un drum sau uliţă cu doar două case, ieşind din strada principală, care traversa oraşul dinspre vest spre est, trecând peste calea ferată. De la aceasta din urmă, la sfârşitul secolului al XlX-lea se construise o cale ferată forestieră, îngustă, cu acces spre zona din jurul comunelor Meziad şi Roşia, trecând peste Valea Nimăieştilor, pe un pod de beton armat, în anii copilăriei mele dezafectată. Urmele ei se vedeau prin 1946-1947 şi s-au văzut până târziu, căci de-a lungul străzii se mai păstra un zid de piatră, ridicat la înălţimea de l-1,20 m, pe care se sprijiniseră traversele amintitei căi ferate. Pictorul Niculiţă sau Nicolae Papp (1907-1995) mi-a povestit că, în copilăria sa, împreună cu prietenii sau colegii de şcoală, duminica obişnuiau să meargă, pe această cale ferată, cu trenuţul în excursie la Meziad, contra unei taxe modice. Ne putem imagina cât de pitorească ar fi astăzi o călătorie de acest fel pentru tinerii elevi, dornici să iasă la iarbă verde. Din păcate, prin anii 1988-1990, a dispărut şi calea ferată îngustă ce lega, încă din primii ani ai secolului XX, localitatea Huţa de Finiş sau chiar de Moneasa, o frumoasă staţiune balneoclimaterică din apropierea Munţilor Codru-Moma. Pe aceasta circulaseră, de la început, trei locomotive: una mai mare, denumită de localnici Malvi şi alte două mai mici, Muki şi Friţi, pe care simpaticul inginer Titus Macavei din Finiş, domiciliat astăzi în Oradea, mi-a spus, în mai multe rânduri, că le cunoştea după pufăit.

Până a nu umbla la şcoală, am continuat să merg şi să rămân, periodic, când la bunicii dinspre mamă, când la cei dinspre tată. La aceştia din urmă, într-o toamnă târzie mă jucam cu un unchi de al meu, amintitul Vasile Mihoc, născut, cum am spus, în 1935 şi cu un văr îndepărtat de al tatei numit Petru (Petre) Mihoc a Istvanului, fiul acelui Zică pomenit mai sus, printr-o curechişte, sau loc semănat cu varză, din care căpăţânile fuseseră deja recoltate. Mă prosteau amândoi că au prins cate un iepure, f ăcându-se c. ă-l ţin la spate; în realitate ţineau în mâini pălăriile, şi eu mă repezeam către acestea, să iau sălbăticiunea. Către seară Petre sau Petrică mi-a dăruit un clopoţel de bronz, şi mi-a spus că dacă merg acasă să caut o sârmă, un cui şi un ciocan şi să prind clopotul de patul în care dorm părinţii mei. Neînţelegând sensul acestui gest, am procedat în consecinţă. Tata care se afla cu mine la bunici, m-a surprins când băteam cuiul în scândura patului şi m-a întrebat ce vreau să fac şi cine m-a învăţat să procedez aşa. I-am spus sincer că Petrică, după care a strigat-o pe mama acestuia, Anuţa Istvanului, rugând-o să-l trimită pe băiat până la el. A luat cureaua şi i-a tras o bătaie zdravănă, în faţa mea, care nu înţelegeam de ce, şi mă văietam de mila lui. Era începutul luării la cunoştinţă despre lucrurile porcoase, făcute de copii, urmate, apoi, de alte întâmplări asemănătoare, destăinuite nouă, uneori şi de către cei adulţi, bucuroşi să ne înveţe tot felul de prostii. Pentru că la Beiuş locuiam lângă cazarmă, mi s-a întipărit în memorie actul de la 30 decembrie 1947, sau abdicarea regelui Mihai l (1921) şi proclamarea, de către comunişti a Republicii Populare Române, aşa cum au fost percepute ele pe plan local, de către mine şi copiii cu care îmi petreceam timpul. Aveam, pe atunci, cinci ani. Era iarnă, şi împreună cu un prieten ungur, în vârstă de 7-8 ani, losif Balint sau Ocsi, într-o seară, cu siguranţă a zilei de 30 decembrie 1947, cum mi-am dat seama mai târziu, rnă jucam pe deluşorul de lângă bazine transformat în derdeluş, cu toate că era brăzdat de gropi săpate de porcii vecinilor şi împănat de boscheţi, de unde uneori se auzeau jalnice mieunaturi de pisoi sau căţei, căci acolo obişnuiau locuitorii mărginaşi să arunce puii mici de animale, care nu apucaseră să deschidă ochii. Aceste sunete mă întristau profund, umplându-mă de milă şi pe mine şi pe sora mea, căci nu puteam pricepe de ce cei mari sunt aşa de cruzi cu bietele animale de pe lângă gospodăriile lor. In seara amintită am observat cum, dinspre cazarmă înspre oraş, se scurgeau şiruri nesfârşite de militari, având în mâini torţe aprinse şi strigând „Jos Monarhia! Trăiască Republica Populară Română”! L-am întrebat, spontan, pe Ocsi ce vrea să însemne acele zgomote şi acel marş al cătunelor. Tatăl lui, tâmplar de meserie, era pare-mi-se, primar sau viceprimar, numit de comunişti, şi de la el Ocsi ştia câte ceva, vrând-nevrând, despre unele evenimente politice. Ca atare mi-a spus că „amu o fugit regele din ţară”. „Da unde o marş”, l-am întrebat eu. „S-o dus şi s-o ascuns pe fundul mării”, mi-a răspuns el, parafrazând, probabil, îndemnurile sau urările făcute de vulgata activismului comunist la adresa monarhiei, socotită stâlp al burgheziei, ceva ruşinos, care nu trebuie să-şi găsească loc decât în pustie sau pe fundul mării. Eu ştiam că marea este o apă uriaşă şi instinctiv mi-am pus mâna pe gură şi nas, aşa cum făceam când mama mă spăla acasă, pe cap, într-un ciubăr cu apă caldă, după care l-am întrebat: „mă, da cum suflă (adică respiră sau trage aer) el acolo „. Ocsi mi-a zis, atunci, „Noa taci, că-ţi dau nişte pumni”. Era o explicaţie şi o sentinţă scurtă, rezolută, lămuritoare, care nu suporta nici un comentariu. Peste ani Ocsi a ajuns profesor de geografie, fără a reuşi să-şi dea vreun grad didactic, în afară de cel definitiv. S-a căsătorit cu o fostă colegă de a mea de liceu şi facultate, profesoară de istorie, Demian Ileana sau Ilu. In treacăt fie spus, pe când era în anul doi, la un examen cu istoricul Ştefan Pascu, după ce a vorbit binişor despre răscoala lui Gheorghe Doja, a fost întrebată cum a sfârşit acesta. Ea a răspuns, cu candoare, că „!

— Au pus pe un scaun electric”. Aceasta duce, fără alte comentarii, în plus, la concluzia că „la fel ca sacul, trebuie să fie şi petecul”. Am aflat zilele acestea că sacul, adică Ocsi, tocmai a intrat în nefiinţă, urmând, probabil, sărmanul să dea şi pe lumea cealaltă lămuriri şi altora despre marile evenimente din istoria României.

Şi înainte de 30 decembrie 1947 şi după, toţi copiii care locuiam în apropierea cazărmilor îndrăgeam mult armata, ne plăceau şirurile nesfârşite de ostaşi, care ieşeau din cazarmă şi mărşăluiau pe străzi, spre câmpul de instrucţie, cântând. Ii urmam pe militari îndeaproape, păşind în urma lor, le ştiam cântecele şi le fredonam alături de ei, iar când se opreau pe stradă sau lângă bazine, pe deluşorul din apropiere, fericirea noastră a celor mici nu cunoştea margini. Unul dintre cântece avea o melodie foarte frumoasă, dar un text extrem de banal, în care se spunea: „Da! Da! Da! Mult e dulce şi frumos un trai de militar, şi-o viaţă de tunar. Când militarul se porneşte, un doi, trei, şi-n pas alergător”. Lăsând nostalgia la o parte, căci aşa putem numi starea pe care le-o inculcă, astăzi, beiuşenilor mai în vârstă, cazărmile, altă dată pline de freamăt uman, de sunete de trompete şi ecouri de comenzi răstite, şi acum goale, fără suflare de fire omenească, cu tancurile şi maşinile părăsite şi ruginite, ca după apocalipsă, trebuie să constatăm că integrarea europeană a aplicat multor structuri politico-sociale româneşti lovituri mortale. La Beiuş, unitatea militară a dat multă vreme urbei acel tumult uman, prielnic activităţilor de tot felul şi un spor de populaţie benefic, cu salariaţi plătiţi onorabil, antrenaţi în acţiuni sportive, culturale, şi chiar economice. Prin ei s-a făcut un fel de osmoză între ethosul naţional de pretutindeni şi cel local, specific oraşelor ardeleneşti. Un studiu pe această temă cred că ar fi foarte interesant, înscriindu-se în eforturile generale pentru integrarea mai veche a Transilvaniei în Patria Mumă, despre care unii exegeţi s-au exprimat că, iniţial, s-a ratat, sau a încremenit în proiect. Pe sub geamul locuinţei noastre de atunci, adică din anii 1948-1949, s-au scurs, în cei doi ani, cât am stat lângă cazarmă, adevărate popoare de soldaţi. Le ştiam toate cântecele, pe câţiva îi cunoşteam după nume, şi dintre aceştia mi-amintesc de unul Petru sau Petri ţa din Petreasă, de lângă Beiuş, un tânăr brunetei, cu faţa plină de acnee, cu groapă în bărbie, care mă lua în braţe şi mă urca de multe ori pe o bucătărie de campanie trasă de cai, de la noi de acasă până la capătul de est al oraşului, pe unde soldaţii treceau spre câmpul de instrucţie. Nu pot uita, apoi, cavaleria, cu ţinuta ei marţială, cu animalele înalte, bine îngrijite, cabrate, cu părul de pe crupe aranjat prin nu ştiu ce metodă, în pătrăţele, cu şei din piele trainică, neagră sau maro, ieşind din unitate în trap uşor şi parcă vesel, ca la operetă. Mai târziu, când student fiind la istorie, am auzit vorbindu-se de regimentul de cavalerie crăiesc Berlechigen, de pe vremea Măriei Tereza, fără a vrea, deci irepresibil, îmi venea în minte ropotul făcut de exodul cavaleriei din cazărmile Beiuşului. In curtea acestora, în partea de vest, care găzduia batalionul 6 al Diviziei 3 Munte, comandată în timpul războiului de generalul Leonard Mociulski, fuseseră îngropaţi, în toamna lui 1944, câţiva ruşi căzuţi în luptele cu nemţii şi ungurii. Peste vreo doi sau trei ani, ei au fost dezgropaţi şi duşi în cimitirul din Beiuş. Exhumarea s-a făcut neglijent, şi de aceea tot cartierul s-a umplut de o duhoare insuportabilă. Atunci am văzut bucăţi de corp omenesc în descompunere şi capete cu păr enorm, de culoare blondă.

Nu ştiu cum şi de ce, dar o vreme după proclamarea republicii, urmată, desigur, de marile epurări a celor indezirabili, şi aici se încadrau aproape toţi generalii, ofiţerii şi subofiţerii, cazărmile din Beiuş au rămas o vreme goale, încăperile unora dintre ele fuseseră transformate în depozit, unde se adunau cerealele aduse cu căruţele de către ţăranii impuşi la aşa-numitele cote obligatorii, desfiinţate abia în anul 1956. Atunci, noi, copiii am intrat în cazărmi, ne-am urcat pe acoperişurile căptuşite cu prundiş, am vizitat grajdurile cailor, ba într-una din zile am pătruns şi într-o încăpere unde se aflau materiale pentru instrucţie şi chiar arme.

Am început, atunci, să umblu la grădiniţă, cu întreruperi numeroase, căci plecam periodic la bunicii din Talpe. Educatoarea era, la început, o doamnă, pe nume Hortenzia Bocu, o femeie locvace şi persuasivă, infirmă la unul dintre braţe. Ea fusese căsătorită în tinereţe cu Sa va Muşat, tatăl unui viitor coleg de al meu, pe care, după ce au divorţat, l-a învinuit că ar fi lovit-o, făcând-o să rămână cu braţul paralizat. La grădiniţă învăţam poezii şi cântece comuniste, în speţă ruseşti, cum era Sălbatica-i stepa baicală, sau Sulico, foarte la modă în acei ani. Majoritatea copiilor erau îmbrăcaţi foarte prost, eu, de exemplu, umblând, iarna, cu o căciulă cu nasture la vârf, ca a comsomoliştilor bolşevici din anii '20, şi cu o haină făcută dintr-o manta militară de a tatei, recroită pe măsura mea. Trebuie să precizez aici, că tatăl meu primea în fiecare an, în mod gratuit, ca invalid de război, câte două rânduri de haine militare, cu dreptul de a le purta oricând şi oriunde, şi în acea sărăcie generală de după război, această măsură a fost salutară. Cu faţa suptă şi îmbrăcat mereu în uniforme reformate, el pornea de acasă la începutul săptămânii şi revenea după două-trei zile, aducând tutun, ţigări şi foiţe pentru confecţionatul acestora, iar altă dată, într-o valiză brun-cenuşie, grămezi de bancnote şi de monede, căci fiind inflaţie, masa monetară de pe piaţă era enormă, şi după fiecare vânzare avea o căpiţă de bani. In casă se discuta mereu că trebuie să merg cu regularitate la grădiniţă, pe care, cum am spus, o urmam în mod neregulat. După o întrerupere mai lungă, mi-au cumpărat o gentuţă frumoasă din carton şi m-au condus la grădiniţă, unde m-arn împrietenit cu un evreu foarte neastâmpărat, pe nume Samuel Stern, şi cu un român, Ioan Aron (Nelu), amândoi mai în vârstă decât mine cu cel puţin doi ani, care mă protejau, ba de multe ori îşi împărţeau mâncarea cu mine; eu le dădeam, de obicei, plăcintă din făină neagră, cu brânză de oaie, iar ei îmi aduceau, unul, evreul, jumări de gâscă cu felii de franzelă, iar celălalt, caltaboşi şi cârnaţi, căci era fiu de măcelar. Pentru că locuiam în apropiere unii de alţii, ne întorceam acasă întotdeauna împreună, şi acest lucru se constituia în adevărate anabasse, cu aruncări de pietre şi bătăi cu alţi copii de vârsta noastră, sau mai mari. Peste vreo doi ani a început prigoana fasciştilor, epoca arestărilor unor elevi de la şcolile beiuşene, care distruseseră portretele marilor dascăli ai omenirii, în frunte cu Vladimir Ilici Lenin şi losif Visarionovici Stalin, precum şi diferite afişe de pe străzi. Lumea era stăpânită de spaimă, în aşa fel încât nimeni nu îndrăznea să clintească de la loc nici măcar un cui de pe zidurile caselor, necum o hârtie sau afiş. În această atmosferă, evreul Stern, care era un băiat frumos, elegant îmbrăcat, cu nas coroiat şi ochi negri, a luat într-o zi o scândurică de la o cutie de marmeladă şi a scobit pe ea cuvântul, cu designaţie masculină, p…, bătând-o, apoi, cu cuie pe zidul conventului de călugăriţe. (Astăzi pe acel loc se află biserica nouă, greco-catolică). De frica organelor, sau a Securităţii tocmai înfiinţate, nimeni n-a îndrăznit să desprindă de acolo acea scândură, vreme de vreo câţiva ani. În ce mă priveşte am început din nou să pendulez între mersul la grădiniţă şi cel de a umbla la cămin, unde primeam şi masa de amiazăzi şi de seară. Căminul se muta rapid dintr-o locaţie în alta, funcţionând când în clădirea veche, demolată din prostia unor cultu rnici locali, în anul 1990, a cunoscutei „Casine române”, edificate în anii 1870-1872, când în cea a amintitului convent de călugăriţe catolice, lângă care se afla şi o frumoasă bisericuţă din lemn, adusă acolo în 1925, din comuna Delani, înconjurată de un frumos gard de scânduri, vopsit în maro gălbui, şi de o grădiniţă cu arbuşti decorativi, abandonată încă din 1948, după desfiinţarea conventului, şi mutată prin 1962 în satul Brăteşti. Pe timpul verii, la cămin ni s-au distribuit nişte hăinuţe tozulii în carouri, de fapt un fel de cămăşi cu mâneci scurte, cu pantalonaşi de acelaşi tip, ce se încheiau cu nasturi între picioare, asemănătoare, la culoare, cu cele purtate de ocnaşii francezi din Guyana. Ni s-au dat, apoi, saboţi de lemn, astfel încât, mergând pe aleile din curtea căminului, sau pe trotuar spre casă, scoteam un tropăit jalnic. Unii dintre copii aveau diaree sau tuse convulsivă-măgărească cum i se spunea în jargon popular, şi de aceea, atunci când trebuia să ne culcăm de amiazăzi era o nenorocire, căci zgomotele şi mirosul din sala de dormit deveneau îngrozitoare, în zilele de supra numerar, în care efectivul de copii depăşea pe cel al paturilor, mai marii căminului aduceau pe coridor nişte scăunaşe încăpătoare din nuiele, punându-i pe copiii mai măricei, între care mă număram şi eu, să doarmă şezând în scaun, cu capul pe nişte mese din acelaşi material. La sărbătorile de iarnă, din donaţiile făcute de diverşi comercianţi, dar mai ales de Gheorghe Bolcaş (1884-1959), fratele martirului Dr. Nicolae Bolcaş (1882-1919), la cămin se organiza sărbătorirea pomului de Crăciun. Cu ocazia uneia din acestea am mâncat, pentru prima dată, un fel de biscuiţi sau fursecuri cu ceai, şi ei ne fuseseră aduşi de domnişoara profesoară Angela Lucia (Titi) Sălăjan, fiica fostului profesor de odinioară Cămil Sălăjan, de la Liceul „Samuil Vulcan”, care locuia în apropierea Şcolii de fete întemeiate de episcopul Mihail Pavel, la 1896. Eu, fiind din fire neastâmpărat, umblasem cu un prieten, Constantin Fitero, dintr-o familie sărmană, cu un tată foarte în vârstă, şchiop, Zaharia, de meserie birjar, şi o mamă, nană Catiţă, mai slabă de minte, prin toate gunoaiele şi mă umplusem de un fel de bube nedureroase, dar cu un aspect neplăcut, spectaculos, încât m-am vindecat numai după un tratament îndelungat. Din această cauză, colegii de la cămin refuzau să stea în preajma mea şi sufeream foarte mult. Domnişoara Sălăjan a venit într-o zi la cămin şi după ce a observat acest lucru, m-a luat în braţe, m-a pupat şi a spus în faţa tuturor: „De ce nu vă jucaţi cu el? Uitaţi ce privire inteligentă are.” Acest gest i-a făcut pe copii să se apropie de mine, şi lucrurile au intrat în normal, aceasta însemnând că încă din acea zi am început să-i cotonogesc pe câţiva, mai rozulii, şi ca atare din familii de domni, cum se spunea pe atunci, erijându-mă în postura de lider. Aveam în preajma mea pe un viitor coleg de şcoală generală, amintitul Ioan Crăcixm, provenit diritr-o familie numeroasă şi săracă, pe Ioan Cabă, poreclit de noi Dugă-Dugă, şi pe Ioan Morar (Nelu), viitor ofiţer de pompieri, care scâncea toată ziua. Ulterior au mai venit şi alţii, dar aceştia abia când m-am mutat de la cămin, din nou la grădiniţă, găzduită, de acum, în sediul internatului Şcolii greco-catolice de fete, pomenite din Beiuş. Acolo, împreună colegul Gheorghe Mol do van (Ghiţă), mai neastâmpărat decât mine, ne obişnuiserăm să ne „cerem afară” în timpul orelor, pe care le făceam cu o doamnă, numită Măria Berinde, soţia viitorului şi foarte priceputului meu profesor de matematică de mai târziu, luliu Berinde. După ce ieşeam afară, împreună cu Ghiţă Moldovan, luam mâncarea sau ujină din gentuţele sau paltoanele unora dintre copii, aşezate în cuier, o mâncăm sau o aruncam peste tot, revenind în clasă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Doamna educatoare m-a spus într-o zi către tata şi acesta mi-a aplicat o corecţie cu cureaua peste picioare, fără însă a reuşi să mă îndrepte deplin pe calea cuminţeniei, căci de atunci înainte, şi eu şi colegul amintit ne-am limitat doar la distrugerea castelelor şi podurilor ridicate cu răbdare de benedictini de către ceilalţi copii, din cuburi de lemn colorat, aflate în dotarea grădiniţei, sau la atribuirea de porecle. Pe unul dintre colegi, probabil de etnie ţigănească, îl poreclisem Poaşoali, pe altul Ga ga, şi în fine, pe altul Debu, una şi aceeaşi persoană cu băiatul de măcelar Ioan Aron amintit mai sus. Unii dintre cei porecliţi mă ameninţau, alţii acceptau „batjocura”, fără însă a trece la represiuni, probabil de teama unei coaliţii, pe care o puteam înjgheba cu uşurinţă împotriva lor, folosindu-mă de agresivitatea bunului meu amic Ghiţă Moldovan, dar şi de cea personală. Exista în noi, copiii zămisliţi în timpul războiului, o propensiune către agresivitate, întrecere, competiţie, născută poate din atmosfera prefacerilor social-politice, care se rostogoleau peste societate, cu schimbări de orientare incredibile, căci se prăbuşea o lume veche, articulată pe anumite coordonate, prezente în Europa de atunci, azvârlită în haos, neputând lăsa indiferenţi nici pe copii. Cei în vârstă şi-aduc aminte de jocurile, inspirate din filmele sovietice de război, din gesturile copiilor-eroi, care-şi reclamau părinţii că au atitudine anticomunistă, făcându-i să înfunde puşcăriile, împreună cu părinţii, trăiam acasă spaima propagată odată cu valul mare al arestărilor din 1947-1948. Mi-amintesc cum eu şi sora mea stăteam în pat treji, iar mama şi tata în picioare, în casa unui oarecare Cerheş, de profesie birjar, de pe strada Biruinţei, de lângă cazarmă, pe care o ocupam cu chirie, pe întuneric, urmărind de după perdele maşina neagră, un Ford, pare-mi-se, a Siguranţei, venită să ridice, sau să aresteze, pe cei indezirabili, şi aici intrau te mirai cine, o mulţime de oameni, vârâţi la puşcărie pentru cele mai mărunte şi derizorii fapte. Deşi părinţii nu mi-au explicat niciodată ceva legat de arestări, pricepusem tot, şi trăiam, alături de ei, acea strângere de inimă provocată de huruitul maşinii, care venea noaptea. L-au arestat, atunci, în câteva rânduri, pe baciu Ioan Chindea, cum îi spunea toată lumea, un plugar din Beiuş, care în timpul războiului, în septembrie 1944, când armata maghiară s-a retras, salvase podul de piatră din centrul oraşului. Acesta fusese minat şi urma să fie aruncat în aer. Dar Ioan Chindea, în timp ce un maghiar din Beiuş, pe nume Ioan Papp, l-a ţinut de vorbă pe soldatul care trebuia să aprindă fitilul şi apoi să plece cu o motocicletă, a intrat în apă şi l-a tăiat, în aşa fel încât podul a fost salvat. Baciu Ioan Chindea a fost decorat şi socotit erou. Dar uneori el se îmbăta şi începea să cânte „Imnul regal” şi să înjure pe comunişti. De aceea era arestat adeseori şi eliberat peste o zi, două. Avea cai şi căruţă şi trăia de pe urma pământului său din hotarul oraşului. Era un munte de om, cu părul blond, faţa plină, ovală, roşcovană, de ins sănătos. Soţia sa, nană Florică (Floriţă), era o femeie scundă şi tot blondă, în timp ce el se afla la concentrare sau pe front în Rusia, ea a lunecat, cum se spunea în popor şi de pe urma acestui gest a născut o fetiţă, având din acel moment doi copii, pe Stelian sau Stelică, şi pe cea nou-născută. La întoarcere, baciu Chindea a iertat-o, dar de câte ori se îmbăta slobozea, la adresa ei, un şir nesfârşit de sudălmi. Îndrăgea, însă, fetiţa, care i se urca pe genunchi. In scurtă vreme aceasta a murit. Despre nană Floriţă se zice că avea o meteahnă, aceea de a-i iniţia pe tinerii elevi, care veneau să stea în casa lor, în gazdă, în tainele amorului. Pe când aveam vreo 14 ani, l-am întâlnit pe baciul Chindea, care tocmai se întorcea de la crâşma lui Bridea, din capătul dinspre Finiş al Beiuşului. După ce l-am salutat, după cuviinţă, ştiind că soţia sa îşi rupsese o mână, l-am întrebat ce face nană Floriţă, la care el mi-a răspuns: „D-apoi, şede-n pat, f… -o dracu, săraca!” Nană Floriţă era o femeie glumeaţă. Odată, cred că prin 1948, la Bobotează, mi-a dat o vrăbiuţă legată de picior cu o sfoară. Bucuros de dar, voiam să plec acasă. Tocmai atunci venise popa cu crucea. Ea mi-a zis că ar fi bine să duc păsărică la popa să mi-o „sfinţească”. Am procedat în consecinţă. Dar pe stradă un motan mi-a înhăţat-o fără să observ, aşa încât, după ce i-am cerut preotului, erau de fapt doi, Ilie Mihele şi Augustin Briscan, s-o sfinţească, ridicând sfoara în sus, spre hazul tuturor, am observat că de ea atârna doar o lăbuţă.

În acea primăvară am învăţat să fac fluier din răchită. Tăiam o bucată dintr-o nuia verde mai groasă, îi făceam o crestătură pentru sunet şi, prin răsucire îi scoteam coaja, îi scobeam, apoi, un lăcaş pentru buze, după sistemului fluierului, într-o zi, un copil din vecini, pe nume Dorin Ungureanu, ulterior coleg cu mine de liceu, fiu de maior, mi-a smuls fluierul din mână în faţa casei noastre şi a luat-o la fugă. L-am urmărit cu îndârjire până a intrat în curte la o vecină, nană Mitică. Speriat, s-a ascuns în closetul din scânduri aflat acolo, şi a aruncat fluieruţa în deschizătura pentru şezut a acestuia, după care a fugit acasă. Eu m-am repezit şi am introdus mâna în locul cu pricina. Am scos fluieruţa şi, horibile dictu, am introdu s-o, aşa cum era, repede în gură, să văd dacă nu s-a stricat. Nu m-am îmbolnăvit de vreo boală, incidentul neavând nici o urmare, decât aceea poate ţinând de „rândul” norocului, care nu m-a ocolit decât rareori. In jurul casei noastre erau o mulţime de intravilane, fără clădiri, pline de verdeaţă, iar strada, relativ nou croită, de prin anii '30, când în zonă începuseră să se construiască primele locuinţe, era plină de pajişte, purtând pe ea ondulaţiile unor foste parcele, nu demult cultivabile, păscute acum de oile, vacile şi caii vecinilor, ale amintitului Ioan Chindea şi ale Iui Vasile Tău sau Tată bun, cum îi spunea toată lumea, un om mărunţel, născut cam pe la 1890, foarte vioi, cu o vorbă repezită, dar bun ca pâinea caldă. Avea şi el pământ pe lângă casă şi în jurul Beiuşului, cai şi căruţă, cu un cuvânt o gospodărie temeinică. Într-una din zile i-a împrumutat baciului Chindea caii, de fapt două iepe, una albă Vilma şi cealaltă sură Doina, ca să meargă până la Meziad, pare-mi-se. Lepele au fost prinse de către cel amintit, la o trăsură împrumutată de la un localnic, pe nume Ijac şi, la întoarcere, pe drum, s-au speriat nu se ştie de ce, iar baciu Chindea fiind cam afumat, n-a ştiut să le strunească, aşa cum trebuia. Ca urmare, rupându-se hamfâul, sau lemnul de care se prindea hamul, Vilma a fost lovită de roata atelajului foarte rău la un picior din spate. Nu s-a mai vindecat niciodată, deşi un oarecare Ioan Goran, pe atunci veterinar-militar proaspăt întors de pe front, căsătorit cu Măria Fitero, fiica unui funcţionar de poştă din Sălişte de Beiuş, i-a făcut zilnic, în faţa noastră a copiilor, badijonaje cu hipermanganat şi creolină. Iapa a mai trăit câţiva ani buni, prinsă la căruţă aşa cum era, dar între cei doi vecini n-a mai fost de atunci înainte nici un fel de prieteşug. Cu toate acestea, relaţiile interumane de atunci, pot spune cu convingere că erau, la Beiuş, mai bune decât sunt astăzi, căci, la fel ca la ţară, oamenii se ajutau între ei, muncind la agricultură sau la construcţii unul pentru altul, şi-mi amintesc că de câte ori ne mutam într-o locuinţă nouă, vecinii noştri Ioan Chindea, Vasile Tău, Dumitru Drula sau Ioan Bule, zis Luponea (baciul Lupone) veneau cu căruţele să ne transporte ceea ce aveam, după cum, uneori, ne ajutau şi la cultivatul lotului primit la împroprietărire, în hotarul Beiuşului.

De altfel Beiuşul era ca o comună ceva mai mare, cu străzi desfundate, pline de noroi şi fără canalizare, cu locuitori ce ţineau găini, gâşte, porci, oi, capre, vaci, cai şi bivoli, şi, ceea ce azi pare de necrezut pentru cei tineri, cu ciurdari şi porcari pentru turmele comunale. Ei umblau, în fiecare dimineaţă pe străzi, suflând într-un corn de bou, pentru ca oamenii să-şi sloboadă animalele la păşunat. Existau, apoi, dosi sau paznici de câmp înarmaţi, plătiţi de primărie. Dintre dosii înarmaţi, cunoscuţi de mine, amintesc pe vecinul nostru Gheorghe Crăciun, născut pe la 1900, un om crunt, cu o privire rece, pătrunzătoare, înalt, brunet, drept, înspăimântător, tatăl amintitului meu coleg Ioan Crăciun, şi pe Teodor Mâţica, sau Buzatu, o pocitanie de om, cu buzele late şi răsfrânte ca la cămilă, mic de statură, cu vorbă piţigăiată, peltic şi bâlbâit, care, într-una din zile ne-a împuşcat câinele în faţa mea, pe motiv că nu are lemn legat de gât, cum cerea legea şi că prinde iepuri. Beiuşul avea, apoi, şi un dobaş sau toboşar, în persoana lui Ioan Goia, plătit de primărie să anunţe ştirile. Când venea cu toba, avea anumite locuri, de regulă la încrucişarea străzilor, unde începea s-o bată, făcând un zgomot infernal. Oamenii ieşeau la porţi, şi arunci, cu o voce stridentă, anunţa hotărârile primăriei. Un loc unde zăbovea mai mult era cel de lângă casa Peloni, adică la încrucişarea străzilor Calea Bihorului, cu l Decembrie 1918 de astăzi şi cu cea a Fabricii de pâine, îndată după proclamarea Republicii, adică după 30 decembrie 1947, la acea răscruce s-a construit un fel de arc de triumf, din grinzi de lemn aşezate după sistemul barelor de la sondele de petrol, vopsite în roşu. Pe frontonul acestuia se aflau stema Republicii Populare Române şi diferite lozinci. Locuitorii din împrejurimi atribuiseră acestei urâte construcţii numele de Republică, astfel încât la ea se raportau oarecum micile acţiuni, cum ar fi întâlnirile între oameni, sau între noi copiii. In zonă se afla şi o cârciumă, patronată, iniţial, de un măcelar, pe nume Roman Aron, tatăl prietenului meu Ioan Aron (Debu) pomenit mai sus, şi al unei fete de vârsta mea, Doina. Se înţelege că frecventatorii cârciumii, şi aceştia erau mulţi, îşi găseau adeseori vreme să petreacă lângă, sau sub Republică ore în şir, în discuţii prieteneşti sau în dispute pe diferite subiecte, legate de te miri ce. Nu lipseau, desigur, nici imprecaţiile, mai fine sau mai grosiere, după naturelul autorilor, care, la finalul conventiculelor, presaţi de stimulii sfincterelor, îşi slobozea u udul în boscheţii de la picioarele Republicii. Nu de puţine ori, tot acolo, profitând de lipsa iluminatului, aceştia îşi făceau şi restul necesităţilor, în aşa fel încât dinspre Republica exala un miros insuportabil.

Figurat spus, aceste activităţi se constituiau, vrând-nevrând, în proteste contra Republicii, flancată, în una dintre părţi, tocmai de zidul pe care amicul meu Stern bătuse, aşa cum am spus mai sus, scândurica de la cutia de marmeladă, cu acea inscripţie, pe care am pomenit-o, astfel încât pilangiii cartierului obişnuiau să spună „mergem să bem la Aron, după care ne întâlnim la P… Lângă Republică se adunau şi porcii, vacile şi caprele beiuşenilor, la chemarea din corn a ciur dărilor, porcarilor şi căprarilor, confluând alene de pe străzile laterale. Seara, acolo aşteptam întoarcerea de la păşune a animalelor şi trebuie să spun că, fie tata fie mama, erau prezenţi, seară de seară aici, deoarece capra noastră, cumpărată nu de mult, nu se încumeta nicicum să se mişte de acolo, şi să vină singură acasă. Când n-o aştepta nimeni, o rupea la fugă, fie spre fabrica de spirt, de dincolo de calea ferată, fie spre iruga sau canalul morii colonelului Aurel Crainic, străbătând amintitul hat al lui Nimueşteanu. Câteodată mergeam numai eu s-o caut, şi când veneam fără ea, tata îmi cerea să-i spun până unde am fost „înaintea ei„, iar eu răspundeam prompt „până-n Republică„, deci până la acea oribilitate de construcţie de la încrucişarea de străzi, în jurul căreia nu aveai unde să calci de căcaţi. Şi tot lângă Republică mă duceam joia să urmăresc căruţele şi carele ce se scurgeau spre târg, într-un puhoi nesfârşit, zgomotos, cu speranţa că o să-i întâlnesc pe bunicii sau unchii mei veniţi la oraş, pentru a mă lua cu ei în Talpe, sau în Sălişte, unde mă simţeam atât de bine. Aceasta pentru că acolo continuam să mă joc cu aceiaşi Nişu şi Lena, făcând, între altele, castele şi case din noroi, dar şi popintee, un fel de păpuşi găurite la mijloc, pe care le izbeam, apoi, cu putere de pământ, pentru ca să tune puternic. Cel mai bine ne jucam în casă la Nişu – într-o încăpere foarte înaltă, dintr-o clădire în care, prin anii 1925-1940, fusese postul de jandarmi. Pe un perete era o oglindă foarte înaltă, ce reflecta deformat chipurile privitorilor, iar în lateral o pendulă cu greutăţi şi cutie, lucrată artistic şi încrustată în bronz, ajunsă mai târziu în mâna unui colecţionar din Oradea. Cel mai mult ne amuza, pe mine, pe Nişu şi pe un verişor al său, orfan de război, pe nume Vasile Ciupa sau Vasaliuţu, să urmărim o fată din vecini, înaltă şi mai în vârstă cu mult ca noi, care mergea pe stradă cu paşi mari, cu picioarele răscrăcănate şi privind întotdeauna în sus. Noi ne apropiam de ea, şi pentru că păşea rar, o prindeam de fluierul piciorului şi i-l împingeam în balegile din praful uliţei, făcând-o să urle şi să blesteme. Mie-mi zicea Buta, contractându-mi diminutivul numelui, acela de Blăguţa. De câte ori mă întâlnea, îmi zicea „Buţaaa, faaaci maica pită moaaale!„, iar când reuşeam să-i împing picioarele în balegă „Fuuută-te 'Reaaacu!” Cu grupul de verişori şi vecini, la Crăciun umblam prin sat după pupi, nişte pâinişoare coapte în cuptor şi făcute din făină de grâu, oferite de gospodari colindătorilor, îi băgăm pe o bâtă ascuţită în formă de cruce, cu braţele în jos, pentru a-i putea transporta, iar după colindat ne strângeam acasă la bunica din Talpe, sau peste drum la părinţii lui Nişu, mort peste ani, adică în septembrie 1977, într-un groaznic şi stupid accident (a parcat maşina, căci era şofer, cu remorca încărcată pe marginea unui şanţ de ciment, pentru descărcare, şi când a încercat să o dezlege, aceasta s-a mişcat, turtindu-i capul între marginile ei şi ale caroseriei de la maşină) lăsând în urma sa doi copii orfani, o văduvă şi părinţii nefericiţi, care-l aveau numai pe el. Intre tatăl meu şi părinţii şi fraţii mamei relaţiile au fost întotdeauna foarte reci, şi după ce ne-am mutat la Beiuş, s-au răcit şi mai mult. Motivul a fost că unul dintre fraţii tatei, amintitul Marian l-a lovit pe Aurel, fratele mamei, la o horă, în Sălişte, cu un box, în timp ce juca, spărgându-i capul, întâmplarea i-a supărat foarte tare pe fraţii mamei, astfel încât cel mai mare dintre ei, Vasile i-a pus lui Marian gând rău, pândindu-l pe când se întorcea de la Beiuş, către Sălişte, căci drumul ducea prin Talpe, spre a-i plăti după faptă, aşa cum se exprima el. O dată era cât pe ce să-l prindă, dar Marian a fugit şi s-a adăpostit la familia lui Miron Gupa din Talpe care, apoi, slobozindu-l prin fundul ogrăzii, l-a făcut scăpat. Din această cauză, supărat, nevoie mare, tata evita cât putea să-şi viziteze cumnaţii, relaţiile cu ei ameliorându-se mai târziu, treptat, treptat. La nunta lui Marian, întâmplată, cred, în primăvara lui 1948, a avut loc un incident neplăcut: tata s-a certat cu bunicul şi cu o parte din nuntaşi, fiind nemulţumit că aceştia au ironizat-o pe mama.

Motivul adevărat al certei a fost, însă, că el nu fusese de acord ca fratele lui să se însoare cu cea care s-a însurat, adică cu mătuşa (sau nana, cum i-am spus eu mai târziu) Anuţa, pe motiv că era o rudă apropiată a familiei sale, şi în plus era şi foarte bolnăvicioasă, suferind de „inimă”, fiind adică cardiacă. La nunta cu pricina, tata s-a supărat rău şi aşa cum mi-a spus sora sa, mătuşa Florica, ar fi scuipat pe mireasă şi pe mire, după care bunicul Blăguţa l-ar fi dat afară din casă. Îmi amintesc, într-adevăr şi eu de acea noapte, când ai mei s-au întors acasă, şi i-au povestit bunicii mele dinspre mamă, Anuţa, alias Veronica, aflată la noi, ce au păţit. Unchiul Marian, însurăţelul de atunci, s-a aflat la acea nuntă între ciocan şi nicovală, căci pe de o parte se simţise ofensat că tata i-a batjocorit mireasa, pe de alta, iubindu-l foarte mult pe tatăl meu, ca frate mai în vârstă, i-a părut rău că bunicul l-a scos afară din casă. Aceeaşi mătuşă Florica mi-a spus că, după ce ai mei au plecat de la nuntă, Marian şi-a chemat mireasa în cămară, care se afla la capătul târnaţului sau coridorului dinspre stradă, şi-a început s-o bată pe înfundate, învinovăţind-o că din cauza ei fratele său a trebuit să părăsească nunta. Fireşte că ospăţul s-a terminat jalnic, dar în scurtă vreme, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, unchiul a venit din nou pe la noi, prin Beiuş. De altfel el fusese cel care îl ajutase şi înainte de a se căsători, de multe ori pe tata la vânzarea tutunului, ţigărilor şi foiţelor în pieţele din Timişoara, Arad, Oradea sau Beiuş. In piaţă, la Beiuş, mă duceau câteodată şi pe mine şi mi-amintesc cât eram de speriat de zgomotul carelor şi căruţelor, de mugetul vitelor de povară, şi de zbieretele oamenilor. Eu stăteam lângă tata, în piaţă, la capătul din dreapta a podului de peste Valea Nimăeştilor, ascultând strigătele celor ce-şi făceau reclamă la marfă, dintre care mai pregnante erau ale unui vânzător ambulant de articole mărunte. Acesta striga, încontinuu, cu o voce de bas sonoră: „poftiţi domnilor, praf de pureci, naftalină, ace Singer, ace de cusut, făină de apă acră!”

Piaţa, aflată pe acelaşi loc ca şi astăzi, era plină de şatre, un fel de construcţii din pânză şi bârne, pentru a expune diferite instrumente gospodăreşti, foarfeci, cleşti, ciocane, jucării din tablă (cocoşei de suflat, trâmbiţe), gheme de motrin sau lână colorată, dopuri făcute din rumeguş încleiat, umplute cu fosfor, care, apăsate tare, explodau, pistoale pentru puşcat cu dopuri, piepteni de os etc. Nu lipseau femeile din Finiş, care vindeau ţăpoi, un fel de pâinişoare din făină albă, tăiată pătrat, şi vânzătorii ambulanţi de cârnaţi fripţi, în cratiţe enorme, cocoţate pe roabe cu roţi de lemn. Mă cuprindea de fiecare dată o mare fericire după ce tata îmi cumpăra un ţăpoi, şi cu el mă duceam la măcelarul Vasile Toma (Toma bâcsi), tatăl prietenilor mei Gheorghe (Ghiuri) şi Vasile (Laci) aflat acolo cu roaba şi acesta, plătit desigur şi el, mi-l despica în două, şi vâra între cele două părţi o bucată zdravănă şi rumenă din carnaţii ce se etalau în cratiţa sa enormă. Gustul acestuia era inegalabil şi nu poate fi comparat cu al hotdogului sau hamburgerului de astăzi, aceste intruziuni scandaloase ale formelor fără fond, prin filieră americană în gastronomia românească.

După ce i-a venit pe lume un copil, vărul meu Aurel Marian a plecat în Banat, la Racoviţa, lângă Lugoj, chemat de un bogătaş, Ioan (Nica) Beraru (Mijac), la care fusese slugă sau argat, om fără copii, dar cu o şotie arzoaie, Măria sau Măriuţa care, deşi era mai în vârstă ca unchiul cu 16 ani, îl iniţiase în tainele amorului. Ea îşi îmbrobodise bărbatul să-l înfieze pe Marian şi aşa că acesta cu nevasta şi fiul lor Aurel au stat la ei vreo 2-3 ani, între 1949-1951, tocmai în perioada în care, ca chiaburi exploatatori, erau foarte prigoniţi de regimul comunist. Pentru că se prefigura deschiaburirea şi cooperativizarea agriculturii, dar şi din motiv că nana Anuţa simţise că Măriuţa, adică viitoarea lor mamă adoptivă, nutreşte faţă de soţul ei altfel de sentimente decât cele ce se cuveneau, au părăsit Banatul, întorcându-se acasă, de acum cu încă un copil, Aurelia (Aurica), pe lângă Aurel sau Lelu, născut la Beiuş