Blaga Mihoc — Peregrinul şi umbra

ŞCOALA ELEMENTARĂ

A venit, în sfârşit, anul de răscruce pentru mine, 1949, întrucât atunci am început să merg la şcoală. Pentru că mă dovedeam foarte isteţ, tata şi mama au hotărât să mă înscrie în clasa I în toamna acelui an, deşi nu împlinisem, încă, vârsta cerută, căci şcoala a început la l septembrie şi eu împlineam 7 ani abia la l ianuarie 1950. A fost foarte greu să-şi împlinească această dorinţă, pe care mi-o însuşisem şi eu, împrumutând-o de la Nicu (Nicolae), fratele colegului meu de grădiniţă Ioan Crăciun, care ne povestea, şi mie şi celui din urmă, întâmplări mirobolante, trăite de el la şcoală. De aceea şi mie şi lui Ioan ni se părea că, odată deveniţi şcolari, vom fi mai bărbaţi mai importanţi, neştiind că ne pierdeam, de acum, o mare parte din libertate, nu pentru scurtă vreme, ci nici mai mult nici mai puţin decât până la vârsta de pensie. Pentru a fi admis la şcoală, părinţii mei au trebuit să facă, la inspectoratul şcolar, o cerere specială, cu o dovadă că tata e invalid de război, şi abia în urma acesteia s-a admis să fiu înscris în clasa I a Şcolii elementare, cum se spunea pe atunci. Într-un fel cred că aceasta a fost o greşeală, întrucât eram, deşi vioi şi dezgheţat, tare prizărit, adică mic şi slăbuţ. Poate tocmai din acest motiv, peste vreo trei-patru ani, am început să am dese dureri de cap, şi ca urmare să simt, către sfârşitul orelor, în fiecare zi o stare de sfârşeală. In prima zi de şcoală m-am îmbrăcat frumos, mi-am uns bocancii, confecţionaţi din piele, dar cu talpă de lemn, cu ulei comestibil, am mâncat o ratotă, adică omletă din două ouă şi,

63 BLAGA MIHOC împreună cu colegul meu Ioan Crăciun, însoţiţi de fratele său mai mare, un fel de protector al nostru, ajuns atunci în clasa a IV-a, ne-am dus la şcoală. Ea se afla, în aripa stângă a fostei Şcoli greco-catolice de fete, care nu de mult se desfiinţase. Acolo am fost repartizat în clasa I la învăţătoarea Ana Călugăru, soţia profesorului meu de mai târziu, ioan Călugăru (1910-1968), o doamnă voinică, zâmbitoare şi foarte amabilă, în clasă am intrat, arunci, copii din toate categoriile sociale, şi de toate etniile, români, maghiari şi ţigani, fără a se putea face o distincţie prea mare între noi, după port (îmbrăcăminte), felul de a vorbi, a mânca şi a ne comporta, căci pe ansamblu se trăia foarte prost, întrucât lipseau hainele, ghetele, hrana, şi mai ales standardul general al pretenţiilor, pe care lumea de atunci se obişnuise să-l aibă la un nivel foarte scăzut, între colegii noi, m-am simţit, la început stingherit, deşi în clasă cu mine erau câţiva dintre cei ce mă însoţiseră la grădiniţă sau cămin. Veneam la şcoală cu tăbliţă şi stil, un fel de cretă unsuroasă, subţire şi cilindrică, cu care scriam, având la îndemână şi o cârpuşoară legată de aceasta, folosită la şters. Câţiva veniseră cu tăbliţe de gresie, prinse în rame de lemn, aşa cum era înainte de război, moştenite cu siguranţă de la fraţii mai mari, dar a mea era dintr-un fel de hârtie mai tare, neagră, lipită pe un placaj subţire, bine uscat, cu două găurele, prin care trecea o sfoară, pentru a putea fi purtată pe umăr. Abecedarele erau cu ilustraţii colorate, frumoase, unde apăreau elevi îmbrăcaţi în hăinuţe ţărăneşti, în clişee dinamice, surprinşi adică în mişcare, acasă, pe drum, în clasă, în bănci, sa* în curtea şcolii, jucându-se. Perioada aceea era de început a noului sistem de învăţământ, sau mai bine zis de trecere către acesta din urmă. Era vremea când şcolarilor li se împuiau capetele cu gloria armatei sovietice, cu genialitatea conducătorului acestora, „tovarăşul losif Visarionovici Stalin”, cu lupta de clasă, împotriva chiaburirnii, la sate, şi a burgheziei, la oraşe, cu începutul erei noi, sau cu acel adarnism proletar, în virtutea căruia se făcea tabula rasa din spiritualitatea românească de până atunci, pentru a construi alta, gângavă, primitivă, vindicativă, bazată pe neant, pe gregarism, pe falsuri grosolane, şi pe amputări păgubitoare. Nu mai vorbea, atunci, nimeni de folclorul românesc, de basmele lui Ispirescu, sau de poeţii clasici, ci doar de Donca Simo, de amintitul Sulico, eroul partizan şi de cântecul Sălbatica-i stepa baicală, iar ceva mai târziu, de Mitrea Cocor, Lazăr de la Rusca şi de Minerii din Maramureş, în clasa noastră eram elevi de cele mai variate vârste. Mulţi dintre ei îşi întrerupseseră „studiile” datorită războiului, fiind născuţi prin 1936-1937. Cei de vârstă reglementară erau veniţi pe lume în 1942, eu fiind între ei o excepţie, căci aşa cum am spus, m-am născut la l ianuarie 1943. Pentru „amănunte biografice”, dacă mă uit într-o copie emisă de Primăria Mizieş, în 1950, de care ţinea satul meu natal, constat, cum scrie în ea, că naşterea mea a avut loc în ziua amintită, la orele 22, că înregistrarea ei s-a făcut la oficialităţile comunei a doua zi, în 2 ianuarie, martori fiind Nicolae Novac (Culae Savului) şi Vasile Gupa (Vasalia lui Teodor), şi ceea ce e mai „interesant” că, aşa cum rezultă tot din actul amintit, cununia civilă a părinţilor mei s-a încheiat abia peste 6 luni, adică la 23 iunie 1943, după ce tata, care fusese încorporat la 22 februarie 1942, se întorsese de pe front, din Rusia, în treacăt fie spus, în acele zile cununiile oficiale ale celor care stăteau doar în concubinaj, foarte numeroşi în satele din jurul Beiuşului, se ţineau lanţ, şi aceasta nu atât din motive moral-religioase, căci lumea rurală avea morala sa „specială”, în care important era să nu faci rău nimănui, şi bineînţeles să nu ucizi, ci pentru că bărbaţilor le era frică să nu moară pe front necununaţi, expunându-şi soţia şi copiii rămaşi orfani, la situaţia de a nu primi pensia ce li s-ar fi cuvenit.

Tata şi mama s-au dus să se cunune la data amintită, îmbrăcaţi frumos, însoţiţi de birăul sau primarul satului, amintitul Costan Mihoc, fratele bunicului meu dinspre mamă. Ca să ajungă din Talpe în Mizieş, trebuiau să treacă peste un deal foarte abrupt, având pe „creştetul” său o pădure şi un zmigărai, sau o parcelă de tufişuri dese, denumită Bondor. Când au trecut pe cărarea întunecoasă, peste care se aplecau arbuşti şi copaci cu frunză deasă, în faţa lor şi mai la dreapta s-a auzit, la început un foşnet, apoi o zbughitură ca de animal sălbatic. Mama mi-a spus că atunci tata, sau mirele însurăţel a început să fluiere ca după iepuri şi să strige „prinde-l mă!” în acel moment, dintre spini i-a răspuns o voce de femeie tânără, în mod cu totului vulgar, pe un ton răstit: „Măăăă! Ţucă-mă-n c… Bagă narele în c… la mine!”, provocându-l parcă s-o gonească, s-o prindă şi s-o tragă la răspundere pentru necuviinţa ei. L-a calmat, însă, primarul, spunându-i mucalit s-o lase în pace, că-i o „fată în chică”, adică o tânără trecută de vârsta căsătoriei, rămasă nemăritată, poreclită „Tura Dişului”, slabă de minte, care rătăceşte toată ziua prin păduri şi pe holde. A mai adăugat, atunci, unchiul Costan, pentru a înviora atmosfera, că „recomandarea” făcută de Tura trebuie socotită, nu o insultă, ci un semn de noroc. Nu ştiu cât noroc v-a fi tras tatăl meu de la acea păţanie, dar de pe front s-a întors, aşa cum am spus, invalid, rănit grav la braţul stâng. Trebuie să menţionez că, datorită condiţiilor precare de existenţă, sărăciei de după război, de care am mai pomenit, unii dintre colegii mei de clasă erau debili din punct de vedere fizic, şi, poate, chiar retardaţi din punct de vedere intelectual. Aveam în clasă peltici şi bâlbâiţi, fricoşi şi plângăcioşi, greu de oprit la orele de curs, de la care voiau tot timpul să fugă. Intre aceştia, îmi amintesc de cel mai mic dintre fraţii Feica, pe nume Viorel, zis Tuna, care locuia într-o căsuţă pe malul stâng al Grisului Negru, în apropierea Târgului de animale. Făcea parte dintr-o familie sărmană, numeroasă, tatăl său fiind gardian şi mai târziu paznic la Sanepid, iar mama sa precupeaţă sau cofărita, vânzătoare de fructe la piaţă, o femeie cu capacităţi mintale reduse. De altfel aproape toţi copiii familiei Feica erau cu probleme, doi dintre ei, ambii mai în vârstă ca mine, fiindu-mi, pe rând, colegi de clasă. Una dintre colege, Florica Buda, venea la şcoală cu un fel de cană, pe care la caz de nevoie, şi-o aşeza sub rochie pentru „treaba mică”, întrucât avea incontinenţă urinară. Stătea cu mine şi cu colegul Gheorghe Moldovan în bancă, respectiv între noi, şi de câte ori se îndrepta către unul sau celălalt să iasă la doamna pentru a o ruga să-i dea voie la closet, o înghionteam şi o ameninţam cu briceagul, făcând-o să se aşeze la loc. Aceasta până ce într-o bună zi a făcut pe ea, umplându-ne clasa de putoare. Revoltată, doamna Ana Călugăru, care avea o voce foarte puternică, a apostrofat-o, spunând că-i o neruşinată. Aşa cum era şi firesc, colega noastră ne-a spus, şi pe mine şi pe cel amintit, la învăţătoare, iar urmarea a fost că aceasta ne-a obligat să scoatem banca în curte şi s-o spălăm la robinetul arteziene! De acolo. Noroc a fost, însă, că nu ne-a luat bricegele în formă de peşte, pe care le purtam în buzunare, legate cu un lănţig de curea, care se vedea de departe, bălăngănindu-ni-se pe coapse, îndată ce am învăţat să scriem, şi aceasta s-a întâmplat repede, cu ele ne-am încrustat numele pe bănci, cu o stăruinţă vrednică de o cauză mai bună. O plăcere deosebită ne-o procurau jocurile în curte, pe atunci cu mingi de cârpe, fotbal, oină sau volei, precum şi cel de-a biga, cu palete de lemn făcute de noi, care presupunea forţă, iscusinţă şi rapiditate. Ne jucam, apoi, şi fogo, un fel de-a prinselea, care implica căţărarea într-un păr bătrân, printr-o parte a ramurilor sale enorme şi coborârea prin alta, sau în nucii şi teii seculari din grădina şcolii, cândva foarte frumoasă, dar atunci în paragină. Se mai vedeau, totuşi, în ea rondouri de flori, bănci şi câteva statuete de îngeri, precum şi una a Sfintei Fecioare, frumos colorată, cu auriu şi roşu, aşa cum se făceau pe la mănăstiri sau claustruri. Erau urmele unei bune gospodăriri, făcute de patronii fostei şcoli greco-catolice de fete, desfiinţate la 1948, în edificiul căreia era găzduită, cum am spus, şcoala noastră elementară. De altfel în acel edificiu funcţionase, în timpul războiului, un spital militar, şi devastările în bunurile fostei şcoli se începuseră încă de atunci, aşa încât, pe când cel ce scrie aceste rânduri a început şcoala, o mulţime de cărţi şi materiale didactice, între care mi-amintesc în special de planşe şi mulaje colorate pentru lecţiile de biologie, zăceau răsfirate prin podul imens al clădirii, excaladat de noi, elevii, în nenumărate rânduri. Regimul comunist a procedat, în privinţa edificiilor fostei şcoli greco-catolice de fete, căci erau două, lipite laolaltă, una cu un etaj, şcoala propriu-zisă, şi cealaltă cu două, internatul, după obiceiul său, urmărind parcă ştergerea până şi a amintirii ei. Astfel, într-una dintre clădiri, cea cu două etaje, a instalat o Şcoală de mineri, concentrând în ea pe tinerii din familii indezirabile sau cu origini nesănătoase, cum se spunea pe atunci, de chiaburi, de legionari sau foştii membri mai de vază ai partidelor istorice, ajunşi la vârsta încorporării. E drept că la această şcoală veneau şi tineri cu armata făcută, din familii mai sărace, cu gândul să obţină o calificare, spre a lucra ca mineri. Devenind mineri, intrau într-o categorie socială agreată de comunişti, căci aceştia îi socoteau „fruntea muncitorimii, elita proletariatului”. Numai că, ajunşi în clădirea amintită, tinerii de la ţară, obişnuiţi cu viaţa lor de dinainte, cu dezordinea de acasă, se dedau la vandalizarea sălilor de meditaţie şi a dormitoarelor. Aşa se face că, nu doar încăperile ocupate de noi erau lipsite de becuri şi candelabre pentru iluminatul electric, pe atunci întrerupt, căci uzina din localitate era în „staţionare” de mai multă vreme, din lipsa de combustibil pentru Dinamurile sale uriaşe, ci şi sălile clădirii ocupate de la Şcoala de mineri. Pe noi, elevii şcolii generale ne interesa, în pauzele dintre ore, ce se întâmpla peste gard, auzind zbieretele scoase de profesorii, maiştrii (şi instructorii) şcolii de mineri, iar seara, conflictele ce se iveau pe străzi între patrulele militarilor din Beiuş şi elevii şcolii de mineri, înveşmântaţi şi ei în uniforme şi obligaţi să salute şi să prezinte, la cererea ofiţerilor celor dintâi, biletele de voie sau ordinul de serviciu, care-i îndrituia să iasă în oraş. Uneori, între mineri şi militari se încingeau bătăi în regulă, păruieli sângeroase, cu spitalizare şi deci, cu răni serioase. E posibil că acest obicei să fi fost adus la Beiuş de aiurea, din alte oraşe ale ţării. El furniza, pe străzile oraşului, în serile lungi de toamnă şi iarnă, spectacole de neuitat, mai ales pentru noi, copiii, cu răcnete, cu zvârcoleli terminate de cele mai multe ori cu „dusul la garnizoană”, sau cel puţin, aşa cum am spus, cu răniri sau vătămări corporale. Pe atunci, nouă elevilor mai mici ne plăcea să ne jucăm de-a războiul, cu pistoale şi săbii cioplite din lemn sau dintr-un fel de rocă moale, numită mal, alcătuită din depuneri verzui-alburii, prezente din abundenţă pe cursul Văii Nimăieştilor, transformate, prin scobiri repetate, făcute de ape, în adăposturi excelente pentru peşti, prezenţi, în acel râu, în număr de-a dreptul impresionant. Văzuserăm cu toţii scârboasele filme sovietice, care glorificau vitejia armatei roşii, de tipul Tânăra gardă, Căderea Berlinului, dar şi pe cele ce prezentau scene din războiul civil (1918-1922), cu albgardişti frumos echipaţi, dar „cruzi şi famelici”, cum erau Aşa s-a călit oţelul, Găici curajosul, şi mai târziu Ciapaev şi Cociubei. Ne plăcea uneori să ne desenăm pe umeri sau pe spate, deci pe veşminte, cu cretă sau condei, o mulţime de zvastici, stârnind apostrofările învăţătorilor şi câteodată descinderea, în clasă, a organelor securităţii. Aveam, între colegi, pe unul din fiii cumplitului securist din Beiuş, plutonierul Octavian Hoza, un român maghiarizat, negricios, din Finiş, fost mecanic la atelierul fabricii de cherestea din localitate, şi-mi amintesc cum a venit la noi în clasă echipat militar, cu nădragi pricioşi, evazaţi şi ne-a certat pentru că ne desenam pe mână crucea încârligată sau zvastica şi apoi, tamponându-i cu palma pe colegi, amprenta acesteia apărea, dintr-o dată, în locul lovit. Pauzele între ore erau anunţate de către Kohân neni, o femeie de serviciu blondă, scundă şi plinuţă, prin scuturatul unui clopot, prins de o bară de lemn. Tot ea era aceea care ne distribuia, alături de dascăli şi de administratorul şcolii, celebra untură lichidă de peşte, cu gust foarte scârbos, dar foarte utilă sănătăţii, prin vitaminele pe care le conţinea, dar şi laptele, salamul, marmelada şi pâinea sau gustarea din pauza mare, oferite gratuit, prin grija oficialităţii. Acestea nu puteau contracara îmbolnăvirile numeroase, şi mai ales valul de pecingine sau tricofeţie, apărută pe cap, de pe care, în porţiuni rotunde, celor infectaţi le cădea părul. Tratamentul consta în expunerea acestora la raze Rontgen, după care le cădea tot părul, trecea boala, şi în cele din urmă le „răsărea” altul, „mai trainic şi mai frumos”, asemenea podului de piatră din cântecul cu nume omonim, atât de fredonat de către copii. (Podul de piatră s-a dărâmat/A venit apa şi l-a luat/Vom face altul pe râu în jos/Altul mai trainic şi mai frumos.) v. fţ^f Periodic, învăţătoarea Ana Călugăru ne ducea pe toţi la baie, într-o aripă din fund a clădirii; ne dezbrăcăm în pielea goală, cu multe codeli din partea unora, după care ne săpuneam sub duşuri cu apă caldă, dintr-o instalaţie cu cazan pe lemne şi brichete de cărbune, care scotea un miros greu de suportat. Periodic ni se făceau tot felul de vaccinuri, de la care unii fugeau, preferând să sară pe geam, sau dacă erau la etaj, să coboare „lin” de acolo în curte pe brazi lipiţi aproape de ziduri, după cum uneori eram duşi la raze, instalate în acei ani la Spitalul vechi, la început în clădirea mare din spate, iar mai apoi în cea cu un singur rând, adică doar cu parter, de la stradă. Mie mi se făcea frică ori de câte ori se stingea lumina, mai ales că în acele săli văzusem câţiva copii dezbrăcaţi, distrofici, sau scheletici, asemănători cu „moartea”, aşa cum mi-o imaginam, ascultând poveştile spuse de mama. Torul dura foarte puţin şi frica trecea. Uneori, noaptea acasă, visam că mă aflu la spital „în camera de raze”, urmărit de acei copii scheletici, care scânceau, şi mă trezeam asudat şi plin de spaimă. Nu ştiu precis cum şi când am învăţat să citesc, dar după vreo două luni de la începutul clasei I citeam curent şi ştiam tabla înmulţirii „ca pe apă”, cum se spunea pe atunci. De aceea, învăţătoarea obişnuia să mă pună adeseori să citesc din manual, în faţa întregii clase. Am făcut atunci şi prima pasiune amoroasă, pentru o colegă, pe nume Viorica Ciuta, fiica unei surori medicale, văduvă de război, o fetiţă blondă, grăsuţă şi dezinvoltă, foarte bună la învăţătură, aşa cum eram de altfel şi eu. Purta mereu bluză de trening, cu buzunare la piept, din care, la ieşirea din şcoală obişnuia să scoată câte o monedă de 5 lei, din aluminiu, pentru a-şi cumpăra câte un covrig sau corn, întrucât era foarte mâncăcioasă şi de aceea supraponderală. Mă jucam cu ea prin curtea şcolii şi, în semn de curtoazie, ca amorez, desigur, o duceam cu o roabă din lemn, folosită la adusul lemnelor şi cărbunilor din magazie, către treptele de acces spre clase, deşi era mai grea ca mine cu cel puţin 7-8 kg. După clasa a IV-a s-a mutat cu mama sa la Baia Mare, dusă acolo de şeful şi după gura lumii, amantul acesteia, bătrânul doctor Teodor Spoială, tatăl viitorului redactor al revistei „Familia”, Vasile Spoială (Duşi), prozator şi eseist interesant, pe care l-am cunoscut, peste ani, foarte bine. Am reîntâlnit-o pe Viorica Ciuta peste ani, adică pe când eram student în anul II la Cluj, şi n-am recunoscut-o. Era atunci doar în anul I, căci a pierdut un an, din motive pe care nu le ştiu. S-a întâmplat să nimeresc cu ea la masă la cantină şi în timp ce mă privea, mi-a rostit numele. Arăta acum foarte rău, fiind obeză, şi suferea de hirsutism, căci faţa îi era acoperită, pe alocuri, de smocuri de păr. Nu mai prezenta acum pentru mine nici un interes; o întâlneam însă cu plăcere şi de fiecare dată mă apuca un sentiment de duioasă nostalgie după copilăria pierdută în pulberea aurie a timpului.

Când se îmbolnăvea câte o învăţătoare sau învăţător, ne adunam câte două clase într-una, adică a întâia, în care eram eu, cu a treia, în care, între alţii, era prietenul meu losif Balint sau Ocsi, cel care, aşa cum am spus mai sus, mă lămurise, la 30 decembrie 1947, ce s-a întâmplat cu regele, sau unde s-a dus el. Pentru că eram cu ceva mai tânăr decât colegii mei şi mai ales foarte slăbuţ şi neastâmpărat, nu puteam fi multă vreme atent la lecţii, atrăgându-mi adeseori observaţii din partea învăţătoarei. Uneori, în locul acesteia, dacă se îmbolnăvea, şi acest lucru se întâmpla destul de des, venea un domn învăţător, pe nume Teodor Perneş, un bărbat înalt, drept şi falnic ca un brad. El avea două fiice, pe Măria (Mărioara), mai în vârstă ca mine cu vreo 3 ani şi pe Otilia (sau Tilica), mai mică cu doi. Era bun din fire, dar dacă se enerva, şi aceasta se întâmpla câteodată, atunci cel care se nimerea să-i iasă în faţă o păţea rău de tot. A păţit-o, odată, colegul meu de bancă Gheorghe Moldovan, zis Neagra, un copil extrem de indisciplinat; pentru obrăznicii repetate a fost apostrofat de domnul Perneş de câteva ori şi deoarece nu s-a potolit, a încasat o bătaie zdravănă. Altfel învăţătorul nostru îi iubea pe copii, şi pe cei de la ţară obişnuia să-i înveţe cum să păstreze igiena corporală, deci să se spele pe mâini, pe faţă şi pe dinţi. Câteodată, în hărmălaia făcută de cele două clase pe care le instruia, se enerva aşa de tare, încât azvârlea creta după noi, sau se scula în picioare şi, ca un dirijor, mişcându-şi braţele brusc, asemenea acestuia, striga sacadat: „Hei rup! Hei rup! Lară-i balamuc!” Se calma, însă, repede, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă era bunătatea întruchipată. Doamna Ana Călugăru, pe care o suplinise, se întorcea la ore şi ne verifica îndată ce intra la clasă să vadă ce-am învăţat cu domnul Perneş. Uneori soţul ei, domnul Ioan Călugăru, specialist în limbi clasice, şi, o vreme, îndată după etatizarea şcolilor confesionale, survenită în toamna lui 1948, director al Liceului Samuil Vulcan, venea la noi la clasă şi ne povestea fragmente din mitologia greacă, care pe mine mă impresionau foarte mult, dar şi din lliada şi Odiseea. Cu el a venit nu ştiu cum în clasă la noi şi profesorul Ioan Buşiţia de vreo câteva ori, şi ne-a cântat din vioară foarte frumos. Nu prea l-am ascultat, căci eram foarte mici, dar îmi aduc aminte că era îmbrăcat cu o manta verde peste umeri, prinsă într-un fel de pafta de metal sub bărbie şi avea în mână, ori de câte ori l-am văzut, un mănunchi de chei. Prin 1959, când eram la liceu şi făceam cu profesorul Călugăru câte 4-5 ore de latină pe săptămână, am început să îndrăgesc literatura clasică şi istoria antică. Arunci se mai păstrau, la liceul din Beiuş, într-o cămăruţă de deasupra sălii de sport, câteva dulapuri cu cărţi, din cele mult mai multe, se pare că vreo 30.000, distruse în 1949-1950 de către directorul Aurel Saivan, un fost legionar vopsit în roşu, devenit peste noapte comunist. Acest nemernic a nenorocit pe mulţi dintre elevii din clasele mari, căci i-a reclamat la Securitate, pe motiv că ar fi rupt afişe de pe pereţii clădirilor, şi că ar fi scos ochii portretelor lui Stalin, determinând condamnarea lor la ani grei de temniţă. Cunoscându-i activitatea, mi-am dat mai târziu seama cât adevăr era în catrenul care descifra o continuitate între cele două mişcări extremiste de dreapta şi de stânga, din ţara noastră, în el se spunea: „Nalţă-ţi fruntea, ţine minte, /Camarade nu fii trist/Garda merge înainte/Prin Partidul Comunist”.

În vara anului amintit, 1959, împreună cu alţi doi colegi, astăzi decedaţi, Cornel Dana şi Aurel Bogdan, primul devenit mai târziu profesor de limba română, iar celălalt de istorie, am mituit omul de serviciu de la liceu, pe Nicolae Solomie, cu 2 litri de ţuică, adusă de mine de acasă şi, cu acceptul lui, am intrat în amintita săliţă, sustrăgând de acolo, fiecare câte 3-4 geamantane de cărţi. Eu am luat, atunci, Istoria civilizaţiei franceze în şapte volume, în franţuzeşte, tipărită de Gabriel Hantaux, în anii 20 ai secolului trecut, exemplare din revista Convorbiri literare, din anii 1870-1880, din Gazeta Transilvaniei, din Transilvania, precum şi fascicole din Dicţionarul enciclopedic, editat de Cornel Diaconovich la Sibiu, în anii 1902-1904 şi o mulţime de cărţi latineşti, legate în piele. Pe acestea din urmă, mai târziu i le-am făcut cadou profesorului Ioan Călugăru, care mi-a mulţumit, spunându-mi „bine ai făcut că le-ai luat, pentru că nu-i păcat, căci celelalte le-au dus şi le vor duce şi pe cele care au rămas.” Am reţinut această încurajare, mai ales că venea de la un om versat în acest fel de cazuistică, căci Ioan Călugăru fusese şi preot greco-catolic, şi mi-am adus aminte de ea peste ani şi ani, când l-am auzit pe un confrate de-al său, mult mai tânăr ca mine, care spunea, cu vehemenţa necunoscătorului, că toţi cei care au sustras odinioară cărţi din vechile biblioteci trebuie aspru pedepsiţi. Am stat şi am judecat bine, şi nu m-am simţit vinovat, pentru că de fapt, atunci şi acolo, eu şi cei doi colegi am salvat acele cărţi, din care câteva, în urmă cu vreo 5 ani, le-am oferit Episcopiei greco-catolice de Oradea.

Revenind, însă, la primii ani de şcolarizare, îmi aduc aminte ce bucurie am simţit când, la 7 noiembrie 1950 am fost făcut pionier. Până a mă face, mi-am dat seama, pentru prima dată în viaţă, ce înseamnă aceea „selecţie de cadre”, aşa cum o practicau slujnicarii regimului politic de atunci. S-au ţinut, în prealabil, cu noi toţi, respectiv cu cei ce urma să devenim pionieri, mai multe şedinţe, de faţă fiind un oarecare instructor de partid, pe nume tovarăşul Gheorghe Buda. El ne-a întrebat şi răsîntrebat, de faţă cu învăţătorii şi reprezentanţii direcţiunii, ce ne sunt şi ce ne-au fost părinţii, dacă taţii noştri au fost în război şi pe ce front au luptat, ca şi cum un elev de vârsta pe care eu o aveam atunci era obligat să ştie lucruri de acelea, încetul cu încetul rândurile noastre, ale „candidaţilor” la pionierat, s-au rărit, mai ales că ni se cerea să avem vârsta de nouă ani împliniţi. Precizez că, pe atunci ştiam că sunt născut la l ianuarie 1941 şi nu în l ianuarie 1943, cum era în realitate. Acest lucru se datora, probabil, faptului că cei de acasă, mă învăţaseră să răspund aşa, de teama ca nu cumva, cum se întâmplase cu alţii, pe motiv că nu am împlinit 7 ani când m-am dus la şcoală, să fiu trimis acasă, spre a mai urma un an căminul sau grădiniţa. Aşa se face că, la diferitele interpelări am spus, sincer fiind, deci cu convingere, că am împlinit deja nouă ani, şi ca atare că sunt îndrituit a mă bucura să fiu primit în „minunata şi eroica organizaţie a copiilor”, întemeiată de comunişti. Cred că la primirea mea în rândurile acesteia s-a ţinut cont mai ales de rezultatele la învăţătură, pentru că în cazul altor colegi, oficialii şcolii au fost mai puţin indulgenţi, neacceptând deocamdată ca ei să fie făcuţi pionieri. Nouă, celor care doream să devenim pionieri, ni se părea că, vorba rumânului, prindem pe Dumnezeu de picior, deşi îmi auzisem deja părinţii vorbind despre arestări, ba chiar cunoşteam pe mulţi dintre cei arestaţi, căci unii erau chiar părinţi ai colegilor noştri. Aşa era, de exemplu, tatăl lui Titus Pasca, un fost notar, mai vorbăreţ din fire, arestat pe motive politice, pe când fiul lui era cu mine prin clasa a Il-a. Despre cei odată arestaţi, nimeni nu mai vorbea, în public, ca despre nişte ciumaţi, rămânându-le doar celor din familie durerea amară după ei, disperarea şi mizeria în care fuseseră azvârliţi, în dimineaţa în care m-a făcut pionier, m-am sculat în zori, m-am îmbrăcat cu ce aveam mai bun, şi doamne ce puţine haine aveam pe atunci, un trening şi un pulover de lână ţurcană, aspră şi albă, împletit de tânăra nevastă a unchiului meu dinspre mamă, Florian, pe nume Aurina, fiica amintitului Nicolae Novac, şi nişte bocanci sau ghete late, aşa cum aveau copiii de vârsta mea, de astă dată cu talpă de piele, nu de lemn. Şcoala zăcea, în acea dimineaţă, în beznă, căci uzina electrică se afla în una dintre desele dezafectări, la care o supunea regimul, şi eu mă plimbam pe coridoarele întunecate, cu angajamentul că voi sluji patria, scris frumos pe hârtie, din ziua precedentă, aşteptând să se lumineze de ziuă şi să înceapă festivităţile de primire în rândurile pionierilor. Pe coridor au început să se plimbe şi alţi elevi mai mari decât mine, dintre care unul, de vreo 12-13 ani, pe nume Gheorghe Florea din Finiş, verişorul viitoarei mele soacre, a început să mă întrebe ce şi cum, adică ce fac aşa dimineaţă la şcoală. I-am spus că urmează să mă facă pionier şi i-am arătat angajamentul, pe care-l împodobisem cu floricele colorate, desenate cu mâna. A mai adăugat, cu un creion colorat, şi el câte ceva la florilegiul făcut de mine, nişte păsărele în stare de levitaţie, şi astfel am putut preda instructorului Buda, prezent la eveniment, o adevărată „operă de artă.” îndată ce am primit cravata şi insigna, m-am dus la WC-ul turcesc din aripa stângă a clădirii, unde, spre disperarea mea, mi-a căzut insigna, alunecând pe gaura de dejecţii. După ce m-am întors acasă, fără ea, mi-am aşezat cravata pe gard, bucuros c-o posed şi, pentru ca fascilimentul să fie complet, vaca noastră Viorica, slobozită în curte, n-a găsit altceva mai bun de făcut decât s-o mănânce; am surprins-o, disperat, abia când, în gura ei, din cravată sau acea bucăţică triunghiulară de pânză roşie, se mai vedea doar un colţ. N-am mai purtat, în anii care au urmat, nici o cravată, ba mai mult, în clasele următoare, m-am făcut a uita că am fost vreodată pionier, în toamna anului 1950 am descoperit că există eclipse de soare, căci una a avut loc tocmai la deschiderea anului şcolar. Cu acea ocazie directorul şcolii, Dumitru Vlăduţ, care a împlinit nu demult 100 de ani, ne-a adunat pe toţi în careu, în curtea şcolii, a adus două table şi ne-a făcut nişte desene cu cretă de diferite culori, explicându-ne cum şi de ce au loc eclipsele şi spunându-ne că ele pot fi prevăzute, sau anticipate. Ne-am pregătit, apoi, cioburi de sticlă, pe care le-am introdus în focul din sobele şcolii, şi le-am afumat. Prin ele am privit spre soare şi l-am văzut cum s-a micşorat şi cum a revenit la normal. A fost, pentru mine, un moment de mare încântare, pe care l-am povestit acasă, explicându-le alor mei tot ceea ce reţinusem despre producerea eclipselor. In acel an şcolar m-am operat la polipi. Operaţia mi-a făcut-o tânărul doctor Ioan Racolţa, după ce m-a internat la spitalul din Beiuş, unde tata lucra ca magazioner. Intervenţia s-a consumat într-o săliţă cu geamurile astupate, luminată de un bec cu „raze” albastre, asemenea indigoului. In salon erau internaţi de-a valma copii operaţi la gât, la ochi, la apendice, dar şi adulţi bolnavi de blenoragie, care spuneau, nu ştiu de ce, când erau întrebaţi cu ce suferă, că sunt „biciclişti”. Majoritatea erau, pare-mi-se din Roşia, un sat de munte, aflat la 15 km de Beiuş, unde se zice că în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, din ordinul împăratului Franz losif, fuseseră aduşi mai mulţi indivizi, cu „cruci în sânge”, adică bolnavi de sifilis. Pe ansamblu, ţăranii din acea zonă erau oameni robuşti şi curajoşi, şi ţin minte că, o dată, tot prin 1950-1951, un tânăr roşian, nu prea înalt, dar binefăcut, pe care l-am văzut când l-au adus la spital, întrucât mă aflam acolo la tatăl meu, ucisese un lup uriaş, cu mâinile goale. Fiara i-a atacat oile, iar el a azvârlit în ea cu toporul. Lupul i-a sărit la gât, dar omul a pus o mână în faţă, introducându-i-o în gură, iar cu cealaltă l-a prins de gât şi l-a strâns până l-a ucis, nu fără a se afla cu nişte zgârieturi cumplite în zona buzelor, făcute de ghearele lupului. Când a venit la spital, lupul ucis se afla în căruţă lângă el, şi era atât de lung, încât extremităţile îi atârnau în afară, întruna din zile, mă aflam tot la spital cu tatăl meu, când acolo a fost adus un om împuşcat, pe nume Ioan Mureşan, fost primar al Beiuşului în timpul regimului antonescian, care de teama arestării fugise de acasă prin codrii, încolţit de Securitate, pe lângă Şuncuiş, un sat de lângă Beiuş, unde fusese adăpostit de popa grecocatolic Nicolae Puia din localitate, a preferat să se împuşte, spre a nu cădea viu în mâinile „comuniştilor”. Rănit grav şi adus la spital însoţit de „organe”, sau de securişti, a murit blestemându-i cu zăduf, şi pe ei şi pe stăpânii lor. L-am auzit, de pe coridorul spitalului, cum li se adresa, spunându-le: „plecaţi de aici tâlharilor, şi lăsaţi-mă să mor în linişte”. Avea o soţie, pe nume Viorica, profesoară de franceză, şi doi copii, un băiat şi o fată, persecutaţi cu cruzime de regim, îndată ce tatăl lor luase drumul codrilor. Doamna Viorica Mureşan fusese dată în afară din învăţământ, deşi făcuse studiile la Sorbona în Paris, şi atunci lucra la spital, ca funcţionară, responsabilă cu fişele celor internaţi, în ziua în care a fost adus soţul ei împuşcat ea se afla acolo şi, culmea, nu s-a putut nicicum apropia de el, trebuind însă să-i întocmească, în pripă, la cererea ofiţerilor de securitate, fişa de internare. Mureşan fusese, cred, reclamat ca „reacţionar” de către un fost coleg de serviciu la primărie, viceprimarul Solomon Binşelan, un vândut către comunişti, care va sfârşi-o şi el, nu mult după Mureşan, la o vânătoare suspectă, undeva pe Biţii, un deal păduros dintre localităţile Pocola, Feneriş, Forau şi Săucani, de pe lângă Beiuş. Aşa cum mi-a povestit un participant la vânătoare, pomenitul fierar Moise Duse, decedat de curând la vârsta de 91 de ani, din greşeală, pe când lovea cu patul puştii un iepure sau poate „diavol”, cu o astfel de înfăţişare, Solomon Binşelan, devenit între timp primar al Beiuşului, s-a împuşcat în piept cu propria-i armă, murind la faţa locului. Pentru că locuia nu departe de casa părinţilor mei, împreună cu nişte nepoţi ai săi, am participat la priveghi, şi atunci, pentru prima dată în viaţă am văzut un om mort. N-am fost impresionat, însă, prea tare, fiind preocupat mai mult de „convorbirile” sau sporovăială cu nepoţii mortului, Constantin şi Horia Feher, şi Ioan şi Marius Hardalău din Beiuş, care erau aproximativ de vârsta mea. La înmormântare, ţin minte chiar că, la moment dat şi pe mine şi pe cei amintiţi, în inconştienţa noastră de atunci, ne-a apucat un râs nebun, astfel încât a trebuit să fim izgoniţi de acolo de către Victor, fiul răposatului. Ca primar al Beiuşului, Mureşan fusese cel care a dispus ca piaţa din centru oraşului să fie mutată acolo unde se găseşte şi astăzi, amenajând, pe vechiul ei loc, un parc frumos, cu stâlpi şi copaci ornamentali, dispuşi în jurul grupului statuar dedicat martirilor Dr. Ioan Ciordaş şi Dr. Nicolae Bolcaş, şi tot el a efectuat canalizarea parţială a Beiuşului şi îndiguirea zonei de vărsare a Văii Nimăieştilor în Crişul Negru, pentru a evita desele inundaţii ale străzilor din jur.

De spitalul vechi din Bei u ş, construit în primul deceniu al secolului trecut, mă leagă şi alte multe amintiri. Acolo zăboveam ore întregi în curta plantată cu nişte aluni uriaşi, într-un cerc încăpător, cu bănci ascunse de umbra acestora, având în partea de vest şi nord, cărări placate cu lespezi de ciment, flancate de arbuşti frumos tunşi, cu frunze permanente şi câţiva nuci cu coroane enorme, în acei aluni, de fapt nişte braţe de lemn gros ca nişte cobiliţe uriaşe, m-am urcat de zeci de ori, pentru a le culege roadele, cot la cot cu câte o veveriţă, venită de cine ştie unde, iar în nucii pomeniţi, am azvârlit de multe ori cu pietre, după minunatele lor fructe, în timp ce medicii spitalului se strecurau pe cărările pavate, nebăgându-mă în seama. Conversam, adeseori, cu Toma baci (Petru Toma), un portar foarte în vârstă, pripăşit la spital încă dinainte de război, care avea un picior de lemn, iar mai târziu cu altul, pe nume Ioan Pasca, dintr-un sat cu taică-meu. Primul mă întreba, curent, despre ce am învăţat la şcoală şi mă punea să-i recit poezii eroice, din cele pe care odinioară, înainte de primul război mondial, le învăţase şi el la şcoală, cum este, de exemplu, Movila lui Purcel sau Muma lui Ştefan cel Mare, iar al doilea, un bărbat înalt, drept ca bradul şi frumos, mă interoga despre numărul de porumbei pe care îi aveam, el fiind un mare, dar totuşi diletant, columbofil. In acele timpuri fiecare doctor, arunci când era de gardă sau de serviciu la cabinet, îi consulta pe pacienţi la tot ce se nimerea, începând cu ochii, nasul, gâtul, urechile, burta sau picioarele, făcând, ad-hoc, dacă era cazul, chiar mici intervenţii chirurgicale. Aşa, de exemplu, într-o bună zi, prin vara lui 1952 sau 53, când mă jucam pe sub nişte pruni din grădina casei noastre, mi-a intrat în ochiul stâng, un spin minuscul. Am fost dus, repede, la spital şi doctorul Spoială, internist şi ginecolog, mi-a extras din ochi acel corp străin. Pentru a consolida vindecarea ce urma să aibă loc, la sugestia bunicii dinspre mamă, pe care o strigam cu apelativul „măi, babă”, aşa cum se obişnuia în părţile Beiuşului, m-am dus la nana Floare (Duma), o bătrână uscată, dreaptă şi cam beţivă, să-mi descânte. Aceasta a luat o cană mare de apă, a stins în ea câţiva cărbuni, şi a rostit o anumită formulă ritualică, după care m-a „umezit” pe nimeţ, cum zicea ea, adică pe partea bolnavă, respectiv pe buba de la ochi, în timp ce spunea, iarăşi, câteva scurte propoziţii de vrajă sau boboane. Şi tot la spital participam cu râvnă la serbările pomului de iarnă, căci cel de Crăciun fusese trimis pe pustii de activiştii atei ai partidului. La una dintre serbări, în ajunul Anului nou 1951, a trebuit să recit o poezie, în schimbul cadoului ce mi s-a dat, prin grija tovarăşului LV. Stalin, cum a spus funcţionarul însărcinat cu organizarea festivităţilor. Cu acea ocazie, un fiu al lui Miron Roman administratorul de la spital, pe care-l chema, pare-mi-se, Marcel, mai mic decât mine cu doi ani, a recitat un fel de epopee foarte lungă, în versuri, ajutat de maică-sa pe post de sufleur. Eu, şi cred că şi alţi copii ai funcţionarilor şi medicilor de acolo, n-am înţeles nimic din conţinutul acelei recitări, rămânând, însă cu ideea că cel care a proferat-o, un copil de 6 ani, ochelarist şi pirpiriu, trebuia să fie extrem de inteligent. Am şi fost, în acel moment, foarte invidios pe acesta, şi peste ani şi ani, după ce s-a mutat din Beiuş cu mama sa, părăsită de soţ pentru o altă femeie, fără şcoală, dar mai „interesantă”, m-am tot gândit ce s-o fi ales de el, ce şcoală o fi urmat. L-am reîntâlnit la Cluj, pe când eram student în anul III la facultatea de istorie-filozofie, el fiind balic sau boboc, în anul I, la „Sorbona”, cum spuneam noi, adică la Institutul Pedagogic de 3 ani, care scotea profesori de diferite materii, apţi pentru a preda la elevi de ciclul II, din şcolile generale. Recitatorul invidiat de mine era acum un fel de stârpitura din punct de vedere fizic şi absolut mediocru în ceea ce priveşte intelectul. Mai târziu, am mai întâlnit cazuri de acestea, de oameni cu educaţie temeinică, dar din naştere, ca intelect, mediocri. Cu alte cuvinte, după formula unui amic cam trăsnit, nişte proşti bine instruiţi. A<j' '

În clasa a Il-a am avut bucuria să ne vină un elev nou, care întrerupsese şcoala câţiva ani, fiind, aşadar, mai în vârstă ca noi toţi, pe nume Ioan Vaida, sau Oniţa, cum ne-am obişnuit să-i spunem, născut în 1939. Era un băiat voinic, oacheş, zâmbăreţ, şi ca atare vesel, deosebit de inteligent, cu mari înclinaţii spre matematică, orfan de mamă, crescut la început de tatăl şi unchiul său, iar mai apoi, după moartea timpurie a celui dintâi, doar de cel de-al doilea. Locuia în Beiuş pe strada Nouă, într-o casă cu târnaţ, o bucătărioară, o cameră mică şi o încăpere mai mare, cu paturi încropite din lemn, cu paie şi ţoluri de lână. Iubeam, însă, acest loc, unde ne retrăgeam o mulţime de copii, căci acolo puteam face orice, inclusiv să fumăm, fără nici o supraveghere, sau să jucăm cărţi, să ne facem arcuri cu săgeţi din nadă sau trestie. De acolo, după întrunirea întregului ciopor de copii, mergeam, primăvara, de prin martie începând, la păduriţă, după brânduşe şi ghiocei, pe cursul Văii Nimăieştilor, în nord-estul oraşului, către dealurile cu vii ce o mărgineau. Oniţa era un camarad plăcut de toţi copiii, căci, deşi era foarte solid şi mai puternic ca noi ceilalţi, nu bătea niciodată pe nimeni, ci doar ne ironiza sau poreclea. Avea un piept lat încă de copil, braţe solide, însă şchiopăta de un picior, având la genunchi o umflătură neplăcută. Ştiam că fusese în spital, ba pare-mi-se şi că se operase. Peste ani piciorul i s-a dezumflat şi acum are 71 de ani, locuind în comuna Drăgăneşti. Dintre cei care-l frecventau alături de mine, pomenesc pe Ilie Puia sau Dorel, cum îi spuneam, un băiat înalt şi vânjos, dar extrem de sensibil şi delicat din punct de vedere psihic, poate şi datorită unei situaţii familiale grele, apoi pe Ioan sau Nelu Dărăbăneanu, colegul meu de clasă, un copil subţirel, slăbuţ, blond, cu groapă în bărbie, ceea ce indică, precum se ştie, bunătate sufletească. Era fiu de învăţător şi mi-aduc aminte că uneori, în clasele mici, vorbea cu bâlbâieli simpatice, deşi întotdeauna foarte coerent. Obişnuia să citească mult, deoarece tatăl său, învăţătorul, avea o bibliotecă suficient de bună pentru stadiul de pregătire al celor doi copii ai săi, Horea şi Nelu. Îl însoţeam pe Nelu de la şcoală spre casă, căci locuia tot pe strada Nouă, mergând pe o ulicioară mărginită de moara amintitului Aurel Crainic, de-a lungul canalului ce o alimenta cu apă, şi peste un podeţ de lemn, până la locuinţa lui. Într-una din zile, cred că în clasa I, pe când ajunsesem cu cititul pe manualul de partea a doua, cum îi spuneam noi, la lecţia Barbu are o tobă. Barbu bate toba, Nelu m-a invitat la ei. Maică-sa, o grăsană blondă, de meserie învăţătoare, cu o faţă bună ca o prăjitură şi cu un râs molipsitor, fără seamăn, ne-a chemat în bucătăria de vară şi m-a întrebat dacă vreau să mănânc tortă. Eu nu ştiam ce denominează acea noţiune, căci acasă, în afară de plăcintă cu brânză sau varză, de poame cu must, magiun sau cafea neagră din coji de pâine uscate şi arse, nu cunoşteam alt desert. De aceea, am refuzat cu obstinaţie invitaţia ei, şi abia după ce l-am văzut pe Nelu plescăind din gură, pe când înfuleca dintr-o prăjitură maro-gălbuie, am acceptat invitaţia, de acum de vreo trei patru ori repetată de mama colegului meu, să mănânc o bucată de tortă. Senzaţia a fost grozavă, şi spun aceasta pentru că prăjitura era făcută de o persoană cu înaltă calificare, şi anume de unchiul după mamă al colegului meu, pe nume Aurel Pascu, fost bucătar al episcopilor greco-catolici Demetrie Radu (1862-1920) şi Dr. Valeriu Traian Frenţiu (1875-1952), un om de o ţinută morală ireproşabilă, necăsătorit şi cu veleităţi, în sensul bun al cuvântului, de călugăr benedictin. El avea, în schimb, un frate mai tânăr, uşuratic şi băţos, loachim sau loachi, cum îi spunea lumea, care se întâmpla să se mai şi îmbete, suportând, apoi, din partea fratelui mai mare, morala de rigoare. Lui loachi, care participase în 1919, ca voluntar la campania împotriva armatei bolşevice din Ungaria, îi plăcea să umble elegant. De pe frontul de la Tisa, cum ne-a spus o dată, păstra o lanternă de semnalizare, cu gemuleţe mobile în mai multe culori, pe care cred că, în cele din urmă, a prăpădit-o Nelu. Deşi fusese însurat de mai multe ori, loachi avea unele răutăţi de celib, gelos fiind oarecum pe bunele relaţii ale nepotului său cu colegii. Tocmai de aceea, când, venind la Nelu în vizită, se întâmpla să-l găsesc stând în geam, căci locuia cu intermitenţe la ei, de fapt la fratele său mai mare Aurel, căci a lui era casa de pe strada Nouă, şi întrebam dacă nepotul său e acasă, îmi răspundea, cu răceală, că nu-i. Simţind că minţea, după vreo două vizite eşuate, n-am mai ţinut cont de ceea ce-mi spusese loachi, cu ricana, ci am pătruns pe poartă, şi bineînţeles l-am găsit pe colegul meu jucându-se prin curte. Cu Nelu m-am reîntâlnit în 1956, după o despărţire de 3 ani, în clasele a V-a, a Vl-a şi a VH-a, la liceu, fiind colegi, câteodată şi de bancă şi prieteni apropiaţi, din clasele a VUI-a până la absolvire, în clasa a Xl-a, cum era pe atunci, în anul şcolar 1959-1960.

În cartierul în care locuiam, nu departe de gară şi cazarmă, respectiv la distanţă egală şi de una şi de cealaltă, aveam câţiva amici, şi cu ei îmi petreceam timpul, fie la păscut vacile, fie jucându-mă prin gară, ziua, şi prin curtea şi sălile şcolii elementare la care umblam, seara. La gară era o popicărie şi nouă copiilor din cartier ne plăcea s-o frecventăm; jucătorii ne angajau cu câte 5-10 lei să ridicăm popicele, făcându-ne, astfel, să câştigăm nişte bani. Dintre copiii care mă însoţeau aici îi amintesc pe aceiaşi Ghiţă Moldovan şi Ioan Crăciun, pe Vaier Budişcă, pe Gheorghe Leordeanu (Leu) şi pe Lucian Groza, un copil foarte neastâmpărat, bătăuş şi curajos. Era mai în vârstă ca mine cu aproape patru ani, şi când l-am cunoscut m-a impresionat, vârându-se în borta pătrată de scânduri a unei fântâni, săpate manual, şi stând împroptit cu fruntea şi mâinile pe o latură a grinzilor, pe care aceasta se înălţa, şi cu picioarele pe cealaltă, adică deasupra hăului, unde abia se zărea oglinda cenuşie a apei. Semăna, la înfăţişare, cu mine şi în câteva rânduri, datorită acestui lucru, părinţii unor copii agresaţi de Lucian mi-au aplicat, pe nedrept, corecţia ce i se cuvenea lui. M-a bătut, astfel, un fost plutonier de armată, pe nume Nicolae Iliescu, la cerea fiicei sale, agresate cândva de Lucian. Una peste alta pot spune, insă, că şi eu eram suficient de rău ca să merit urecheatul respectiv, chiar dacă nu pentru faptele ce mi s-au imputat atunci, ci pentru altele, multe, ştiute numai de mine. La gara din Beiuş, împreună cu aceşti prieteni, rătăceam peste linii, de la un şir de vagoane la altul, căci în acei ani, transportul de marfă cu maşinile era aproape inexistent, şi vagoanele circulau încărcate la maximum, cu cele mai variate mărfuri, pe calea ferată, dintr-un oraş în altul. Aici erau depozite de seminţe şi de alte mărfuri, care poposeau pe lângă linii în grămezi imense, până să fie duse de către căruţaşii proprietari de ştrafcocii, sau căruţe cu platforme, zile sau săptămâni de-a rândul. De aceea, noi copiii, dintre care unii cu aprobarea tacită a părinţilor, furam din gară cartofi, depozitaţi acolo pentru fabrica de spirt din apropiere, grâu sau porumb, seminţe de bostan sau floarea soarelui şi lubeniţe, scânduri sau baloturi de paie, parcă ştiind că aceste mărfuri sunt luate cu japca, fie de la ţărani, supuşi la cote obligatorii împovărătoare, fie de prin pădurile declarate bunuri ale întregului popor, jefuite fără milă, cu o nesocotinţă egalată doar de cea din România contemporană. Corectitudinea familiilor celor săraci, raportată la faptele copiilor lor, era, în acele vremuri, relativă, cum relative erau aproape toate cele, pe atunci. Relativă era bunăstarea, ca să n-o numim sărăcie, relativă era dreptatea, ca să n-o numim cu antipodul ei, relativ era însuşi adevărul, răstălmăcit după bunul plac al celor responsabili de soarta ţării, şi de destinul locuitorilor săi. În acele vremuri era, „corect” ca noi copiii să tragem cu urechea la spusele părinţilor noştri, dacă acestea se referau la regimul politic comunist, şi să raportăm celor de la şcoală, dascălilor sau instructorilor de pionieri, conţinutul acestora. Pentru a ne îndemna la fapte de acestea, ni se vorbea de pildele unor copii din U. R. S. S., care şi-au nenorocit părinţii, reclamându-i „Encavedeului”. În ce mă priveşte, din acest punct de vedere, părinţii mei s-au îngrijit să aibă faţă de mine o atitudine sinceră, în sensul că îmi vorbeau direct, făcându-mă să înţeleg realităţile din România acelor ani, cu cortegiul lor diversificat de blestemăţii, de la stricarea ordinii sau ierarhiei din mediul rural, prin colectivizarea forţată, când vagabonzii satelor deveneau preşedinţi de CAP-uri sau activişti de partid, dotaţi cu pistoale, până la distrugerea intelectualităţii, prin arestare sau chiar lichidare fizică. Locuiam, din toamna lui 1949, la marginea de sud-est a oraşului, într-o căsuţă mutată acolo pe o grădină cumpărată cu mult efort, de pe urma micilor câştiguri ale tatălui meu din comerţul ambulant, cu tutun şi ţigări. La început ai mei au terminat doar o cameră a acesteia, făcută din lemn şi văioaga sau cărămidă nearsă, şi treptat-treptat, după ani buni, şi restul, adică încă o cameră, o bucătărie şi o cămară, de baie neputând fi vorba în acele timpuri şi în acele condiţii, în iarna lui 1949/1950, datorită umezelii din tencuiala executată cu lut muiat în apă, amestecat cu pleavă, pe pereţii interiori ai camerei au răsărit o mulţime de fire de grâu. Pe drumul de lângă noi se circula către comunele din zonele de munte, de lângă Budureasa şi Stâna de Vale, iar pe un altul, din apropiere, paralel cu cel dintâi, către Băi ţa şi Arieşeni, spre satele din Ţara Moţilor. De aceea, mulţi dintre ţăranii arestaţi şi torturaţi de Securitate, care erau eliberaţi, poate provizoriu, poate definitiv, obişnuiau să poposească pe la noi, ca să-şi cumpere ţigări, dar uneori, aşteptând o „ocazie” ca cineva, vreun cunoscut sau prieten cu car sau căruţă, să-i ducă către satele natale. Unul dintre aceştia, un ţăran din Ţara Moţilor, a fost invitat acasă la noi şi poftit de ai mei să mănânce, şi-mi amintesc că nu putea sta bine pe laviţa de după masă, deoarece, aşa cum ne-a povestit, apoi, fusese crunt bătut la Securitate. A dormit la noi, şi a doua zi a luat, el ştie cum, drumul munţilor, în aceste împrejurări, mi-am dat seama care era realitatea, ce însemna lumea de atunci, fireşte aşa cum puteam eu s-o înţeleg, şi cred că o înţelegeam corect. Nu departe de casa noastră, în spatele cazărmilor, fusese o fermă de vite de rasă, cu instalaţii moderne, în mijlocul unui teren întins de-a lungul Văii Nimăieştilor, pe care am vizitat-o de câteva ori cu părinţii, prieteni cu un oarecare Puiu Munteanu, nepotul proprietarului, un fost general de armată. După etatizarea ei, din primăvara lui 1949, au pierit, pe rând toate vitele, date pe mâna unor nepricepuţi sau răuvoitori, astfel încât, din vorbele celor mari, am tras concluzia că statul distruge pe cei ce muncesc bine şi au rezultate de pe urma muncii lor. Terenul din acea zonă, unde a fost ferma a fost înglobat, mai târziu, în mod abuziv, aproape în întregime în unitatea militară din Beiuş. Pe celălalt mal al râului, pământul aparţinuse familiei fostului senator liberal Alexandru Cosma şi fiului acestuia Nerva Traian sau Ţiţi, într-o vreme primar liberal al Beiuşului. Pe ea s-a încropit o crescătorie de porci, aparţinătoare Gostatului, sau Gospodăriei Agricole de Stat. In fruntea ei au fost numiţi tot felul de inşi dubioşi. Pentru ridicarea coteţelor şi a altor anexe ale fermei, s-au confecţionat cărămizi din lutul extras de pe malul deluros al râului. Extragerea, făcută fără socoteală, a provocat, în scurtă vreme, o serioasă alunecare de teren, şi aşa s-a ajuns ca o bună parte a dealului de sub viile Cermai să se disloce şi, treptat-treptat, să fie dus de apele Văii Nimăieştilor. La crescătorie producţia de animale s-a dovedit nesatisfăcătoare, şi de aceea şefii ei erau schimbaţi foarte des. Cu ocazia unei demonstraţii de 7 noiembrie, probabil prin 1952, când se aniversa Marea Revoluţie din Octombrie 1917 (după calendarul vechi 7 noiembrie cădea pe 25 octombrie), au venit la Beiuş o mulţime de şefi şi activişti de la Regiune, cum se zicea pe atunci. Ei asistau la demonstraţie, cocoţaţi pe o tribună din lemn, improvizată ad-hoc, în timp ce, printre defilanţii aduşi acolo cu arcanul, mişunau o mulţime de securişti îmbrăcaţi în civil, şi înarmaţi. Prin faţa tribunei se scurgeau coloanele de elevi, între care şi subsemnatul, în pantaloni scurţi, pe o vreme rece, prin noroiul străzii, care nu era nici măcar pavată, precum şi lucrătorii de la întreprinderile şi instituţiile din oraş. În mulţimea acestora din urmă se găsea şi un croitor oltean, mic de statură, zăbavnic şi beţivan, pe nume Ţenea Marcu. El avea o voce baritonală, şi când a ajuns lângă tribună, prin faţa activiştilor înşiraţi acolo ca nişte berbeci cu părul cârlionţat şi piepturile pline de decoraţii, a strigat cât îl ţineau bojocii: „trăiască ţărănimea muncitoare! Moarte chiaburimii!” Unul dintre activişti, care, aşa cum am aflat mai târziu se numea losif Mârlea, a trimis pe un securist să-l caute pe Marcu, şi să-l aducă în faţa sa. După ce cel chemat a fost adus, Mârlea, aprobat de prim secretarul de partid pe oraş, Vasile Costea, i-a spus: „De mâine dimineaţă eşti directorul Gostatului şi al fermei de porcine din Beiuş”. Şi aşa s-a şi întâmplat. Peste câţiva ani, după ce-i va muri prima soţie, lăsându-l văduv cu trei copii, două fete, Măria şi Victorica şi un băiat, Nelu sau loan, Ţenea Marcu va deveni, prin căsătoria cu o soră a mamei, pe nume Ecaterina, unchiul meu. Ca director de Gostat (şi de fermă) umbla toată ziua cu şareta, având lângă picioare, sub bancheta pe care şedea, câte o ladă cu sticle de bere. Se deplasa, astfel, de la o parcelă la alta a pământului din jurul crescătoriei să vadă cum prăşesc zilierii, de regulă femei tinere, porumbul necesar pentru hrana porcilor. In pauza de masă el le chema pe acestea în jurul său şi le citea câte ceva din înţeleptele cuvântări ale tovarăşului I. V. Stalin, după care, sătul de bere şi transpirat, se întorcea acasă. A rămas celebru printr-o minciună gogonată, raportată forurilor superioare de partid, în care arăta că o scroafă de la ferma sa a fătat 30 de purcei. De fapt el a strâns feţii de la trei sau patru scroafe, spunând că sunt de la una. A fost prins cu minciuna şi „retrogradat”, adică dotat cu pistol şi gloanţe şi făcut activist de partid. La crescătorie sau fermă lucrurile au continuat, apoi, să meargă din rău în mai rău, căci hrana porcilor era furată de angajaţii, originari din satele din jur. Ea a rămas celebră doar prin numărul enorm de şobolani pe care-i prăsea şi care se răspândeau, apoi, pe la gospodăriile locuitorilor din cartierele mărginaşe. Cu câţiva ani înainte de sfârşitul epocii comuniste crescătoria de porci s-a transformat în fermă de oi merinos, condusă de către un doctor veterinar, harnic şi devotat meseriei, Mihai Sârbu, un individ impulsiv, inteligent şi bun la suflet. Acesta a obţinut, la ferma sa, rezultate foarte bune, dar după 1989 întreprinderea s-a desfiinţat, ca multe altele de acest fel. Cei care furau înainte mai pe ascuns, au început atunci s-o facă direct, pe faţă, căci vidul de putere de la centru a creat unul de autoritate, promovat ca un flux către teritoriu. De altfel, la noi la români, grija faţă de bunurile cetăţii n-a ajuns niciodată la cote prea înalte, iar anii îndelungaţi de expropriere şi de exerciţiu în aproprietarism – adică în pauperitate generală, a făcut ca cinstea lumii, în general, să decadă, să intre într-o diminuţie nemaiîntâlnită. Aşa se face că fura toată lumea, căci, vorba românului, fiecare trăieşte de unde lucrează. Nici în familii nu se mai vorbea, atunci, de normele religiei creştine, ca de exemplu de porunca a cincea, care-i cerea individului să nu fure, adică să nu-şi însuşească bunul altuia, pentru simplul fapt că statul comunist furase de la toată lumea totul. Mie nu mi-au vorbit părinţii prea mult despre astfel de lucruri, dar faptele lor mi-au fost, totuşi, un exemplu bun. Şi în acest loc mi-amintesc cu plăcere de una dintre acestea, de o întâmplare petrecută în prima vară de după schimbarea banilor, survenită în decembrie 1952. Era, deci, în 1953, pe vremea când se treiera grâul. Aria pentru cei care aveau de treierat în Beiuş se făcuse undeva spre sud, peste calea ferată, nu departe de gară, pe pământul lui Sabin Dan, un beiuşean înstărit, originar din Budureasa, dintr-o familie adusă acolo în jurul anului 1880 din zona Băii Mari, de către episcopul greco-catolic de la Oradea, Mihail Pavel (1827-1902). Într-una din dimineţi, părinţii m-au sculat foarte devreme şi, împreună cu ei, şi bineînţeles cu vaca pe care trebuia s-o ducem la păşunat, am plecat spre arie, pentru a treiera grâul de pe cele două iugăre de pământ (1,15 ha), primit, cum am spus, de tata prin reforma agrară din 1945. Stogul nostru de grâu, cu butoiul de apă lângă el, aşa cum ordonaseră oficialităţile, îşi aştepta rândul să fie azvârlit în batoză. Am pornit de acasă toţi trei şi, aproximativ în faţa gării, într-un parc, cu iarbă înaltă, sub un mic arbore, cred că frasin, am zărit ceva alb, aidoma unei blăni de oaie sau câine ciobănesc. I-am spus tatălui meu, şi el m-a trimis să văd ce se află acolo. Am găsit un cojoc bărbătesc unguresc, fără mâneci, aşa cum se purta prin părţile Beiuşului, greu, căci, aşa cum a constatat repede tata, avea în interior un buzunar încăpător, plin de bancnote de o sută de lei. Erau în total vreo 9000 de lei, o sumă enormă pentru vremea aceea, căci salariul unui muncitor era de cel mult 200 de lei pe lună. În cojoc nu se afla nici un act. Ai mei s-au întrebat atunci ce să facă cu banii, gândindu-se, la început, să-i ducă la miliţie, în cele din urmă, tot vorbind, am ajuns toţi trei la arie. Proprietarul batozei era un meseriaş bătrân, de modă veche, om cu stare materială bună, pe nume Aurel Raica, a cărui soţie, de meserie „moaşă” sau soră medicală de obstetrică – ginecologie, cum am zice astăzi, lucra la spital cu taică-meu. Ai mei i-au spus, atunci, domnului Raica c-au găsit cojocul, şi câţi bani se află în el, cerându-i părerea, ca om cu scaun la cap, ce-ar fi de făcut cu el. Când a auzit că tata vrea să-l ducă la miliţie, Raica l-a apostrofat: „Ce mă băiete? Eşti nebun! Mai bine dă cojocul la mine, să-l arunc în cazan. Dă-mi mie 500 de lei şi restul du-i acasă sănătos”. La aceasta mama a spus: „Doamne apără, domnu Raica, da cum puteţi vorbi aşa?! Cum să ţin eu banii aceştia, dacă nu-s ai mei? Cum să mănânc eu munca altuia?” Răspunsul acesta era dat de un om simplu, neobişnuit să-şi însuşească ce nu-i aparţine şi pentru care n-a muncit, unui ins trăit printre răutăţi, care chiar dacă n-a făcut rele, le tolera cu siguranţă, convins fiind că poţi lua, dacă nu te vede nimeni, şi ceea ce după dreptate nu ţi se cuvine, în cele din urmă, după treieriş, ne-am întors acasă şi tata a procedat în felul următor: în fiecare joi dimineaţa, înainte de a merge la serviciu, stătea în faţa porţii, pe lângă care se scurgeau sute de căruţe încărcate care cu ce, mergând spre târg. Pentru că şi-a dat seama, după ornamentele de pe cojocul cu banii găsiţi, că proprietarul trebuie să fie din satele din jurul Beiuşului, intra, la întâmplare, în vorbă cu trecătorii, întrebându-i de sănătate şi de necazuri. După mai multe încercări de acestea, într-o zi s-a întâmplat să discute cu o ţărancă mai în vârstă, din satul Saca, pe nume Cătălina Tomuţa, şi în momentul când a întrebat-o cum o mai duce, aceasta a început să se văicărească spunând: „Da pu, dragu mnieu, nu tare bine, că prăpăditu acesta de bărbatu mnieu s-a îmbătat, amu nu demult, la crâşma lui Vărzăranu (o cârciumă de lângă gară, numită Cornul vânătorilor, în apropierea locului unde ai mei găsiseră cojocul cu bani) şi şi-a pierdut cojocul cu banii de pe două perechi de boi, băgaţi la contract” (adică vânduţi către stat). După ce a ascultat-o cu atenţie, tata a chemat-o în casă, a luat cojocul cu banii şi a întrebat-o dacă e al bărbatului ei. Când l-a văzut, femeia a căzut în genunchi, şi-a împreunat mâinile şi a început să ţipe: „tulai doamne maica mea, rulai doamne, da căită (uită n.n.) banii mei! Da cum să-ţi mulţumim, doamne, da cum să-ţi mulţumim?!”, încercând să sărute mâinile tatălui meu. „la-ţi cojocul şi banii şi du-te cu Dumnezeu”, i-a spus tata. În cealaltă joi a venit la noi împreună cu soţul ei, să ne mulţumească şi neadus nişte mere şi un litru de ţuică. Niciodată nu voi putea să uit această întâmplare, a cărei semnificaţie am perceput-o mai bine mult mai târziu. Din ea am înţeles cum trebuie să se poarte un om cinstit, fără a mai fi nevoie să mi se dea în acest sens şi alte îndemnuri. Pentru mine acel gest al părinţilor mei a însemnat exemplul sublim de comportare corectă, creştinească. Din nenorocire nu întotdeauna am ţinut cont de ea, antrenat către fapte incorecte, ba chiar abominabile, de către unii dintre amicii din copilărie. Una dintre acestea, care m-a obsedat multă vreme, a avut loc într-o după masă din toamna anului 1953. Arunci, în spaţiul din vestul gării Beiuş, nu exista aproape nici o casă, şi pe acolo treceau, scurtând drumul, mulţi ţărani din satele: Budureasa, Mizieş, Saca, Sălişte de Beiuş, Talpe, atunci când se întorceau din vreo călătorie cu trenul, sau chiar de la târgul din oraş. De fapt, unii urmau acest drum pentru că, după ce-şi vindeau vitele sau alte mărfuri la târg, se duceau să se cinstească la amintita crâşmă Cornul Vânătorilor a lui Vărzăranu, un bărbat înalt şi solid, care avea o soţie ştearsă, mică, blondă, cu nas coroiat, stearpă, adică fără copii, întotdeauna mi-am imaginat că crâşmarii din Mizerabilii, care o exploatau pe micuţa şi sărmana Cosette, trebuie să fi arătat ca cei doi din familia Vărzăranu, proprietari, şi mai târziu gestionari ai cârciumii amintite. Acolo, de altfel, eram trimis atunci când acasă ne veneau musafiri, să cumpăr, pentru ei bere, de la butoi, cu o stacană de sticlă de două, trei kg.

Într-o zi, un ţăran din Mizieş s-a îmbătat rău de tot şi, pe când trecea către casă pe drumeagul ce venea dinspre gară, recte de la cârciuma Cornul vânătorilor, prin spatele Distribuţiei de petrol sau al Competrolului, cum s-a numit sub regimul comunist, a căzut în şanţul de la marginea drumului. Avea cu el o traistă de piele încăpătoare, pe care o purta cruciş peste umeri. Un băiat mai în vârstă decât mine cu vreo patru sau cinci ani, pe nume Teodor Popa sau Tudorică, orfan de mamă, cu un tată beţiv, şi crescut mai mult de o bunică slăbuţă şi plângăreaţă, mi-a spus că ar fi bine să mergem şi să vedem ce are cel căzut în traistă. Ne-am apropiat, am ridicat urechea traistei, şi am dat înăuntrul ei de un portofel enorm, din piele gălbuie, în care se aflau 300 de lei, o sumă apreciabilă pentru vremea aceia. Eu am fost cel care am luat portofelul şi i l-am dat amicului amintit, spre păstrare. Ulterior mi-a dat şi mie o parte din banii furaţi atunci şi i-am cheltuit cu prietenii pe la cofetărie şi cinematograf. Am în minte şi acum plăcerea drăcească pe care am trăit-o în momentul săvârşirii acelei fapte, de care m-am ruşinat, peste ani, de multe ori, ba chiar am pus pe seama ei şi nenorocirea păţită mult mai târziu, prin 1991, când una dintre fiicele mele s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea. Am încercat, uneori, să-mi găsesc scuze pentru această ticăloşie săvârşită pe vremea când aveam doar 10 ani, dar povara ei m-a apăsat şi mă apasă şi astăzi, întrucât perceperea situaţiei de către mine în acel timp era totuşi aproape ca cea a unui om matur. Şi zic asta pentru că am ştiut, îndată după întâmplare, că am făcut o ticăloşie, pe care am tăinuit-o faţă de toţi cei din jurul meu. De aceea mă rog şi acum seara să mă ierte cel Bun şi Drept pentru ceea ce am făcut atunci, mai ales că îl întâlnesc adeseori pe fiul acelui om, astăzi în vârstă de aproape 80 de ani, care mi-a spus de mai multe ori că tatăl lui era viciat şi nepăsător faţă de copiii săi. Cam tot pe atunci, şi îndemnat de astădată de un alt băiat, tot mai în vârstă decât mine, pe nume Mihai Laza, angajat ca văcar la o femeie bătrână şi singură, ce locuia lângă cazarmă, nana Todoră, cum îi spuneam noi copiii, m-am îmbătat criţă pentru prima dată în viaţă. Am ieşit cu el în oraş să mâncăm prăjituri la cofetărie. Acolo mi-a propus, însă, să mergem la restaurantul Popular, cum se numea atunci, aflat la parterul clădirii unicului cinematograf din Beiuş, în care în 1923 se deschisese Teatrul Demetriade, transformat ulterior în sală de proiecţie pentru film. Restaurantul era încăpător şi în formă de litera L, cu orchestră în regulă, şi oglinzi enorme, cu rame şi ornamente sculptate în stil baroc. Ne-am aşezat la masă şi, la cererea prietenului meu, ospătarul, Alexandru Toth sau Sanyi bâcsi, cum îi ziceau localnicii, în loc să ne dea pe uşă afară şi să ne tragă nişte palme, ne-a adus ţuică tare de prună, probabil şliboviţă, în pahare mari din sticlă în formă de butoi. Ca să nu rămân mai prejos ca cel care mă însoţea, am dat pe gât, cu mare viteză, ţuica din pahar. Am ieşit, apoi, în stradă, unde deja se înserase de-a binelea şi aproape că nu mai ştiu cum am ajuns acasă: mi-a fost tare rău şi am vomitat, fiind dus mai mult în braţe de văcarul pomenit, un băiat îndesat, brunet, cu instinct de derbedeu needucabil, care mă apostrofa, în timp ce trăgeam să mor, că nu sunt bărbat, deoarece nu ţin de fel la băutură. Aşadar, cine nu ţinea la băutură, chiar dintre copii, după credinţa obişnuită în popor, nu se putea socoti „om serios”. O astfel de concepţie mai dăinuie, din păcate, şi astăzi, şi din ea a rezultat, cu siguranţă, şi acel clip imbecil, cu scop de reclamă la votca rusească, repetat până la îngreţoşare la diferite posturi româneşti de televiziune, în care un individ cu voce răguşită spune: „stalicinaia, pentru bărbaţi puternici”, după ce în prealabil, pe ecran s-a derulat figura unui zdrahon, într-un peisaj de iarnă, înjurul unui foc, bând dintr-o cană de tablă, în prezenţa unor lupi mârâind în jurul său. Această convingere, prezentă până nu demult în lumea satelor bihorene, că bărbăţia stă în rezistenţa la băutură, este egalată, în tâmpenia ei, doar de cea legată de însuşirea şi proferarea, pentru un om cu adevărat matur, adaptat bunului mers al lucrurilor, a celor mai neruşinate sudălmi. Peste vreo cinci şase ani, pe când eram elev de liceu şi făceam sport, am mai căzut odată în ispita balaurului lichid, cum îi spunea un scriitor, alcoolului. Era toamna târziu, prin 1958, şi mă întorceam de la arena sportivă, obosit şi flămând, după un antrenament de săritură cu prăjina, şi am poposit la fratele mamei, Florian sau Florea, mai în vârstă cu vreo 12-13 ani decât mine, care tocmai tăiase porcul. La faţa locului se mai găseau şi alti doi unchi de ai mei după mamă, amintiţii Aurel şi Alexandru sau Sandrea, şi se cinsteau cu vin, ca la pomana porcului. M-au luat la îmbiat cu băutură, spunându-mi că trebuie să beau ca să demonstrez că sunt bărbat şi le-am demonstrat-o, dând pe gât cam vreo 7-8 căni, de 200-250 grame fiecare, de vin tare, roşu spre negru, pe nemâncate. Ca atare m-am îmbătat aşa de rău, că am început să sudui şi să vorbesc prostii, căzând în cele din urmă jos şi intrând în comă alcoolică. M-am trezit a doua zi de dimineaţă, acasă la noi, mirosind a oţet, cu care fusesem stropit de părinţi, la lumina lămpii de petrol, căci tocmai se întrerupsese curentul, avându-i în preajmă pe tata şi pe mama, foarte îngrijoraţi de ceea ce păţisem. In fine, după trezire, mi s-a făcut o lehamite de alcool, fără margini, pe care am păstrat-o, apoi, pentru tot restul vieţii. Pentru că m-am dus mai repede la şcoală, decât ceilalţi colegi, în sensul că nu aveam şapte ani când am început întâiul an şcolar, prin clasele a III-a şi a IV-a am început să simt semne de oboseală, manifestată prin frecvente dureri de cap şi lipsă de concentrare la orele de clasă. Acestea se datorau, cu siguranţă şi felului prost în care noi, copiii ne hrăneam, comun majorităţii colegilor mei, datorită sărăciei generale de după război, dar şi habitudinii de a consuma, mai ales pe timpul iernii, mereu aceleaşi alimente, sărace în vitamine.

Această stare de oboseală am simţit-o mai ales cu ocazia examenelor susţinute la absolvirea clasei a IV-a, unde m-am prezentat, totuşi foarte bine, şi în plus echipat cu un costum nou, din stofă cenuşie, constituit din lacreu sau haină şi pantalon scurt cu bretele, şi cu ghete sau bocanci din piele maro, cu vârful lăţit, aşa cum am spus că purtau toţi copiii în acel timp. În vara de după clasa a IV-a am fost întâia oară la munte, la o stână de oi, la care amintitul unchi Alexandru, fratele mamei, mai în vârstă cu 8-9 ani decât mine, era în acel an cioban la oile satului, împreună cu Miron Ciupa sau Mironea lui Părţi şi cu alţi doi feciori din satul Talpe. Stâna îşi avea sălaşul într-un câmp frumos, înclinat, înconjurat de păduri imense de brazi, numită Bouărişte, din Muntele Piscop, nu departe, adică la vreo 10-12 km, de Stâna de Vale. Băşagul sau coliba ciobanilor se afla înspre marginea de sud-est a acelui câmp, aproape de liziera unei păduri, ce cobora în pantă uşoară către Valea Drăganului, şi era construit din trunchiuri groase de brad, acoperit cu cetină, prin care străbătea un horn improvizat, aşezat deasupra vetrei pentru foc, unde atârna căldarea pentru fiert laptele, din care se pregătea caşul, şi ceaunul pentru mâncare. La munte m-am dus cu doi băieţi mai mari, din Talpe, însoţiţi de un măgar, drumul l-am făcut aproape tot timpul călare. Acolo, i-am întâlnit pe verişorii Nişu şi Lena. Împreună cu ei am petrecut, minunat, vreme de două săptămâni, jucându-ne pe câmp şi prin pădure fără nici o grijă. Mâncarea, adică pâinea din grâu curat, fără amestec cu mălai, cum se mânca de obicei pe atunci, şi slănina ne-a trimis-o unchiul Gheorghe sau Ghiurca, tatăl lui Nişu, prin cei care veneau la stână după brânză. Mâncăm mai mult caş, urdă şi jintiţă, dar şi fiertură de cartofi şi fasole cu slănină şi lapte de oaie, precum şi, pe apucate, o mulţime de afine, culese de prin împrejurimi. Am avut, acolo, prilejul să înfrunt, asmuţit de ciobani, şi un berbec împungător, cel mai mare şi mai fioros din turmă, de care am declarat, cu mult curaj, că dacă am în mâini o bâtă bună, nu mi-e frică de loc. Aşa a şi fost, de altfel, şi ca atare am intrat într-o seară în staul, între oi, şi în momentul când berbecul s-a repezit înspre mine, l-am plesnit cu putere, atâta cât puteam avea la cei zece ani ai mei împliniţi, peste bot, făcându-l să o ia la sănătoasa. Dar, în momentul în care unchiul, vărul meu şi ceilalţi ciobani mă felicitau, râzând, un alt berbec din turmă, neobservat de mine, s-a repezit şi m-a lovit din spate în părţile moi ale şezutului, azvârlindu-mă peste leasă staulului, drept în ochiul unui izvor, care se afla acolo. Cu aceasta bătălia mea cu berbecii s-a terminat, aducându-mi un oarecare prestigiu în faţa vărului meu şi a unui alt băiat, de la stâna vecină, a celor din Sălişte de Beiuş, numit Miron Ilea sau Mironea Miculaii lui Ghiusi. Peste câteva zile, de altfel, instigat de aceiaşi ciobani, m-am şi luat la trântă cu cel amintit, şi după ce l-am pus jos, de ciudă şi neputinţă, a încercat să-mi rupă cămaşa, încasând de la mine, pentru acest lucru, o bătaie bună. Peste ani de zile cu Miron Ilea, care a rămas vreme îndelungată cioban la stâna satului, m-am reîntâlnit în mai multe rânduri şi ne-am apropiat atât cât se putea, căci eu urmam, pe atunci, clasele de liceu sau facultatea, iar el era un simplu cioban, cinstit, înalt şi frumos, aşa cum de altfel erau toţi cei din numeroasa familie a lui Ghiusi din Săliştea de Beiuş. Am revenit la stână în acelaşi an, împreună cu mama, şi atunci ciobanii au prins un pui de căprioară. Rătăcit şi rămas fără mamă, mâncată poate de vreun lup, el s-a pripăşit pe lângă colibă, permiţând tuturor să-l ia în braţe şi să-l mângâie. I-au dat să bea câteva zile lapte, şi eram convins, aşa cum mi-a promis unchiul Alexandru, că mi-l vor da mie să-l duc acasă şi să-l cresc, într-o dimineaţă, însă, când m-am trezit, i-am văzut pielea aşezată lângă un brad, iar trupul despicat în două, atârnând de o creangă a acestuia. Am fost, atunci, foarte nenorocit, însă în cele din urmă m-am împăcat, aşa zicând, cu soarta, ba mai mult, m-am înfruptat nepăsător din carnea gustoasă a puiului, friptă de ciobani, pe vatra focului din băsag. Unchiul şi ceilalţi ciobani m-au necăjit, în cele două popasuri la stână, în conivenţă cu verişorul meu Nişu, cu faptul că iubesc pe colega mea Viorica Ciuta, despre care, într-un moment de sinceritate, le povestisem câte ceva. De fapt le spusesem că la şcoală învăţătoarea Măria Crăciun m-a pus să dansez cu cea amintită, şi atâta le-a trebuit: din acel moment îmi ziceau că vreau să mă însor cu Viorica Ciuta, lucru care mă enerva şi-mi lăsa un nod în gât. Începusem să ştiu, încă din clasele mici, ba chiar mai devreme, prin gura slobodă a băieţilor mai mari, cam ce înseamnă, în vulgo, însuratul, mai ales că, cam prin clasa I, cred, păşunând vreo 5 oi pe dealul din apropierea casei noastre, zărisem între tufişuri un băiat, fotbalist din Beiuş, cu o fată de 16-17 ani din vecini, foarte frumoasă, care vorba lui Giacomo Casanova, pitulaţi între nişte boscheţi, gemeau şi făceau pe animalul cu două cocoaşe. Când m-am întors acasă i-am spus, dintr-o suflare, tatălui meu cum numitul fotbalist o „apăsa pe burtă” pe fata respectivă, cunoscută nouă, a cărui nume îl trec sub tăcere. Am sesizat, apoi, zâmbetul şugubăţ de pe faţa tatălui meu, îndreptată către mama, atunci când mi-a spus: „las-o că nu păţeşte nimic”, îmi era pasămite milă de ea şi mă temeam, neînţelegând cum devine cazul, că i se făcuse un mare rău. Ea fusese, însă, de altă părere, şi cunoscând-o bine mai târziu, am observat, de astă dată din postura omului matur, că astfel de lucruri i s-au mai întâmplat cu nemiluita, chiar şi după ce s-a măritat. Inserţiile de cunoştinţe cu caracter sexual mi-au parvenit, în acei ani, prin relaţiile cu prietenii mai mari, relatatori de evenimente fabuloase, fantasmagorice, cu copii ca noi, atraşi cândva de damele de consum de la bordeluri, trataţi cu o medicaţie secretă, numai de ele ştiută, care ducea la creşterea prodigioasă a anumitei părţi a corpului lor, făcându-i apţi pentru acuplare. Nu mai puţin revelatoare pentru mine au fost, în anii claselor primare, şi momentele în care asistam, volens nolens, la practicarea în grup a masturbaţiei, efectuată mai ales în zilele de baie pe Criş sau la păşunatul vitelor, de către băieţii mai mari, care îmi trezea o mare repulsie şi chiar un uşor dispreţ subsidiar pentru făptaşi. Pe Valea Nimăieştilor, mai ales, dar şi pe Crişul Negru, umblam vara la pescuit, de prin clasele mici, şi nu cu undiţa, aşa cum se procedează astăzi, ci cu mâna sau mai rar cu vârşa. Cu mâna prindeam peşti de pe sub pietre sau bucăţi de mal, dar şi de sub rădăcini, şi trebuie să spun că făceam acest lucru cu multă plăcere, deşi nu era uşor, ci anevoios. Şi afirm aceasta întrucât, ca să prinzi peşte cu mâna, nu e suficient să-l simţi în palmă, ci trebuie să procedezi pe îndelete, cu băgare de seamă, adică să nu-l strângi brusc cu degetele, ci uşor, pentru că altfel fuge. Nu e glumă, aşadar, recomandarea către cei ce pescuiesc cu mâna, că, pentru a-l prinde, peştele trebuie gâdilat sau mângâiat, începeam pescuitul cam din locul unde se află astăzi podul de lângă stadionul sau arena sportivă din Beiuş, pe atunci inexistente, şi mergeam până lângă Nimăieşti, la curba făcută de râu lângă coasta unui deal, săpat de ape, ca o carieră, în care se vedea o rocă moale, sedimentară, numită de noi, beiuşenii, aşa cum am spus, mal. Tovarăşii mei de pescuit erau, la început, amintitul Lucian Groza, astăzi intrat în nefiinţă, iar mai târziu Traian Bondar, un băiat cu un an mai tânăr decât mine, molcom, cuminte şi sincer până la naivitate. Reuşeam să prindem, într-o vrie, care începea pe la ora 10 şi se sfârşea cam la 8 seara, între 5-10 kg de peşte, eleni, mrene şi scobari, pe care îi împărţeam frăţeşte între noi, începând cu cei mai mari şi terminând cu vâzăgaii, cum îi numeam pe cei mai mici. Existau, pe Valea Nimăieştilor, locuri mai bune de pescuit, cu lespezi de mal înţepenite în ţărmul pietros al râului, sub care peştele, mult mai abundent în acele vremuri, îşi găsea ascunzişuri potrivite. Unul dintre acestea se găsea la curba amintită, de lângă Nimăieşti numită Maluri. Acolo, în râu, se vărsa un izvor prodigios, foarte rece, şi în apropierea îmbucării între ape, sub nişte lespezi de rocă enorme, împlântate cu un capăt în nisip, se aduna o mulţime de eleni. Pentru a-i prinde, ne scufundam, doi câteodată, şi după 30-40 de secunde ieşeam la suprafaţă în fiecare mână cu câte un peşte. Peştii îi păstram pe nişte cârlige din rămurele de salcie, numite fizele, introduse prin branhii, pe care le mutam în apă dintr-un loc în altul. Toţi băieţii din împrejurimi învăţaseră pescuitul cu mâna de la un om mult mai în vârstă, pescar de elită, pe nume Vasile Cioară sau Lică Pogherciul (Poghea) cum; îl poreclea lumea, care locuia pe amintita stradă Nouă din Beiuş. Uneori, când pescuitul se întindea pe o perioadă mai lungă, se întâmpla ca peştele să se împută, primind un miros foarte dezagreabil, pe care-l ţin minte şi astăzi. Atunci n-aveam altceva de făcut, spre regretul nostru, decât să-l aruncăm. Pentru a evita întâmplări de acestea, duceam cu noi o traistă sau sac din cânepă, în care aşezam peştele învelit în urzici. De permis de pescuit, pe atunci, nici nu putea fi vorba, şi de altfel nimeni nu încerca să ne tragă la răspundere pentru ceea ce făceam, într-o primăvară, pe timpul boiştei, adică depunerii icrelor, pe când eram prin clasa a IV-a, am săvârşit un act nepermis de nici o lege a pescuitului: observând, de pe podul din centrul oraşului, de lângă liceul Samuil Vulcan, că albia râului e aproape neagră de peşte, am coborât în apă, care era destul de mică şi am prins zeci şi sute de scobari. La un moment dat îi prindeam dar nu-i mai scoteam din apă, ci îi rostogoleam, ca pe nişte butelii, spre mal. A trebuit să-i ducem acasă cu sacul sau cu traista, fiecare după puterile sale, fără ca cineva să ne aibă grija.

La şcoală viaţa se depăna repede, căci tumultul din interiorul ei era permanent; avea internat şi acolo am cunoscut câţiva băieţi mai mari ca mine, veniţi de la ţară, cu opinci şi haine de pânză, între care pe Vasile Vesa, ajuns profesor universitar de istorie, coleg de meserie cu mine la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Cu el şi cu alţii câţiva, între care Nicolae Mara, mai târziu preot, alături de amicii externi din Beiuş, Gheorghe Leordean şi Vaier Budişcă, toamna pătrundeam în viile Cermai, de pe dealurile din nord-estul Beiuşului, astăzi, din păcate, dispărute, la furat de struguri, iar vara, către sfârşitul anului şcolar, atacam livada de cireşi de pe Dealul lui Papp Jani (de fapt Ioan Pop), din aceeaşi parte a oraşului, în vacanţa clasei a patra, după examenul de absolvire, am făcut o excursie cu şcoala la Cetatea Belavâr din Finiş, de lângă Beiuş. N-am urcat, însă, până la zidurile cetăţii, ci ne-am mulţumit cu o ascensiune pe o vale în stânga drumului care duce la acestea, oprindu-ne într-o poiană, unde împreună cu alţi colegi mai mari şi cu dascălii şcolii am jucat fotbal toată ziua. Îl invidiam grozav, atunci, pe un băiat de la orfelinat, coleg de clasă cu mine, pe nume Gheorghe Mihai, care avea boală albastră, suferea, deci, cu inima, lipsindu-i ceva care separă auriculele de ventricule şi nu i se oxigena corpul, având tot timpul faţa palid-vânătă. Din acest motiv, fiind şi foarte simpatic, toată lumea, inclusiv fetele, îi dădea o mare atenţie, ceea ce mă făcea să-l invidiez, în acea excursie, de la sfârşitul lunii mai 1953, colegul meu Gheorghe Mihai a fost lovit, în pulpa piciorului, de o piatră mai mare, care s-a prăvălit în direcţia lui de pe un deal din apropiere, ros de ape. A umblat, de aceea, toată ziua legat la picior cu o basma albă, ajutat de dascăli, în timp ce eu, gelos pe „succesul” lui, regretam că nu m-a lovit pe mine acea piatră. Gheorghe Mihai a mai trăit doar vreo 4-5 ani, stând mai mult prin spital. Tata şi mama, care-l cunoscuseră, obişnuiau să mă trimită duminica la el să-i duc mâncare cu sufertaşul; ea consta, de regulă, din supă de pui sau găină de casă, şi friptură cu piure de cartofi sau găluşte şi ardei copţi, daţi prin oţet. Gândindu-mă câteodată la acest băiat, mă întreb, acum în anul 2010: oare unde te afli, tu, acum dragă şi sărmane prietene şi coleg de clasă Gheorghe Mihai, pe care te pomenesc în aceste rânduri? Nu poţi fi decât în rai, ca înger brunet cu ochii albaştri şi gene lungi, aşa cum le aveai, căci n-ai supărat niciodată pe nimeni. Asupra chipului tău nu s-a lăţit urâciunea bătrâneţii, ca asupra noastră a celor de vârsta ta, care mai trăim. Mi s-a întâmplat şi mie ce li se întâmplase altora mai mari, dar tot la fel de neştiutori, despre cum decurgeau pe atunci evenimentele în lume: am sfârtecat, în câteva zile de-a rândul, cu prietenul Ioan Aron zis Debu, afişe de pe pereţii clădirilor, folosind pentru această treabă, nelipsitele noastre biciuri, întrebuinţate atunci când mergeam la păşune cu porcii, cu oile, cu vacile sau cu caii, adică cu animalele pe care le ţineau părinţii noştri în gospodării.

Ne-a văzut cineva, şi ne-a reclamat unde se obişnuia, adică la partid. Urmarea a fost că vreo doi sau trei ani la rând a venit la şcoală la noi, când securistul Octavian Hoza, când Gheorghe Flonta, pentru a ne interoga, îi interesa cine ne-a învăţat să rupem afişe, adică dacă nu cumva părinţii. In sfârşit, pot să afirm cu mâna pe inimă, că dacă am fi fost măcar cu 3-4 ani mai mari, şi eu şi amicul meu am fi înfundat puşcăria, căci represiunea era în toi, chiar dacă lumea spera ca totul să se schimbe, prin venirea americanilor. Republica, cu boscheţii ei plini de căcaţi, urât mirositori, continua să existe. Vecinul nostru, un bătrânel mărunt de statură, poniav, cu albeaţă pe ochi, de profesiune căruţaş, poreclit Varoşu, dar pe care-l chema Gheorghe Groza, continua să-i spună mereu tatălui meu. „Mă, pruncule, peste două săptămâni se schimbă, că vin americanii”, într-o bună zi s-a început demolarea Republicii, fapt care l-a determinat pe Varoşu să-l strige de departe pe tata, care tocmai pleca în oraş: „Ce ţi-am spus eu. Măi Grecule, uită că huluie (adică răstoarnă n.n.) Republica, pentru că vin americanii!” Adevărul era altul şi, bietul om nu-l ştia: Republica, sau acel scârbos arc de triumf din lemn, a trebuit să fie demontat pentru că pe sub el nu încăpeau maşinile de tonaj mare, mergând către Stei, Băiţa şi Avram lancu, de unde ruşii începuseră să exploateze uraniu. In vacanţa de vară, după clasa a IV-a, continuam să umblu cu vaca la păşunat prin împrejurimi, pe lângă gară, de-a lungul liniei ferate, dar şi pe lângă fabrica de spirt. Uneori, împreună cu alţi băieţi, ai căror părinţi aveau vaci, mergeam şi pe sub dealurile viilor Cermai, în aşa-numitul Rendea, pe lunca unui pârâiaş, numit nu ştiu de ce Valea Mare, nu departe de casa noastră. Ne întâlneam acolo cu copiii din Mizieş, veniţi şi ei cu vacile, şi încingeam jocuri nesfârşite, de-a opaci sau tupu, adică de-a v-aţi ascunselea. Se întâmpla să duc cu mine cărţi, pe care le citeam pe iarbă, izolat de aceştia, sau urcat în câte un copac. Acolo am lecturat basmul versificat Prichindel, de Victor Fftimiu, O mie şi una de nopţi, precum şi Copiii muntelui de aur de Alexandru Mitru, iar mai târziu Taraş Bulba, de Nicolai Gogol. Gustul pentru literatura rusă l-am prins tot la şcoală, unde din clasa a IV-a am început să studiem această limbă, împreună cu doamna sau „tovarăşa” Claudia Onose, o basarabeancă frumoasă, brunetă, voinică, şi foarte nervoasă, care dacă erai mai zglobiu, ca mine bunăoară, te cicălea, ba chiar îţi purta pică. Era, însă, foarte bine pregătită la materia ei, şi în patru ani cât ne-a predat am învăţat-o binişor. In sfârşit, am intrat în clasa a V-a, cu perspectiva nouă, pentru mine, de a avea de acum pentru fiecare materie câte un profesor, chiar, A.

Dacă acesta era tot un învăţător, dintre cei angajaţi la şcoală. Intre cei câţiva dascăli, rătăciţi printre învăţătorii făcuţi ad-hoc profesori, au ajuns, la şcoala unde eram, numită pe atunci Şcoala elementară de stat, şi câţiva oameni calificaţi, ba unul, amintitul Ion Călugăru, chiar excelent pregătit. El venise, cum am spus, în anii anteriori s-o suplinească pe soţia sa, Ana Călugăru, învăţătoarea noastră, aşa că îl cunoşteam bine. Ne propunea acum istoria antică. Deşi avea un defect de vorbire, bâlbâindu-se mai ales când se enerva, şi noi elevii îi dădeam cu prisosinţă ocazii de acestea, ne-a predat deosebit de plăcut, vorbindu-ne de Egipt, de poemele homerice, de faptele zeilor greci, de muncile lui Hercule, cu un cuvânt despre câteva repere ale istoriei antice, reluate mai târziu lărgit în clasele de liceu, sau şcoală medie, cum era pe atunci. La rugămintea noastră, uneori Ion Călugăru îşi împreuna mâinile şi începea să ne vorbească domol despre războiul Troiei, cu faptele lui Ahile, Hector şi Paris, rătăcirile lui UI i se, la întoarcerea în Itaca, dar şi despre bravura lui Mucius Scaevola, vitejia lui Hannibal sau nebuniile împăraţilor Caligula şi Nero. De la el am auzit prima dată că în viaţă nu trebuie să-ţi alegi calea de mijloc, ci să optezi pentru excelsior, aşa cum, figurat se arată în dictonul latinesc „Aut Caesar aut nihil”, folosit în expunerile sale adeseori. E posibil ca în meserie sau profesiune adevărul în cifrat în acest dicton să fie adevărat. Pe mine unul, însă, ca spirit zăbavnic şi şovăitor, el m-a speriat încă de pe atunci, dar şi mai târziu, pentru că îmi era greu să stărui prea mult la vreo materie sau subiect de studiu, şi atunci, dar şi mai târziu, ca om matur, când trebuia s-o fac, o făceam doar cu preţul unor eforturi istovitoare. Pot spune, deci, că întotdeauna când am avut în faţă de îndeplinit obiective importante, mi s-a întâmplat să mă demobilizez, să cad într-un fel de letargie indecisă, asemenea măgarului lui Buridan între ieslele cu hrană. Ceea ce am realizat, însă, a avut loc pe baza unor proiecte conturate abia după cercetare, iar alegerea subiectelor pentru cărţile scrise de mine mai târziu, s-a legat de anumite imponderabile sau evenimente întâmplătoare.

Tot pe atunci am mai avut un profesor foarte bun, de ştiinţe naturale, pe Ioan Ghitera, un tânăr de vreo 28-29 de ani, afabil şi popular, căci uneori juca fotbal cu noi, îmbrăcat doar în chiloţi şi maiou, dar sever la clasă şi foarte priceput la predare, îl iubeam cu toţii, şi-l poreclisem Ghiti. Cu el ieşeam primăvara în grădina şcolii, cândva frumos amenajată, unde se vedeau, aşa cum am spus, urmele ordinii vechi, de pe când în clădire funcţionase şcoala greco-catolică de fete, şi adunam plante pentru herbarele, pe care eram obligaţi să le avem la încheierea mediilor de dinainte de examenele de absolvire a clasei. Examenele nu erau uşoare şi de aceea mulţi dintre colegi, în special cei veniţi de la ţară, au căzvit repetenţi, retrăgându-se pentru totdeauna de la şcoală, căci nu erau obligatorii decât cele „patru clase elementare”. După clasa a IV-a m-am despărţit de unii dintre colegi, întrucât din clasa a V-a ne-am separat în clase paralele, cu diriginţi pentru fiecare dintre ele, iar alţii dintre ei, ca de exemplu Nelu Dărăbăneanu şi Dorin Ungureanu, s-au mutat la ciclul II sau cursul elementar al fostului Liceu Samuil Vulcan, devenit acum Şcoala medie nr. l din Beiuş. Ne-au sosit, apoi, în clasă, băieţi şi fete de prin satele din jur. Elevii nu purtau uniforme, şi fiecare venea la şcoală cu ce avea, şi trebuie să spun că aproape toţi eram îmbrăcaţi foarte sărăcăcios. Eu umblam cu un moaţco, adică trening, sau cu nădragi lungi sau scurţi, după sezon, făcuţi din pânză sau din postav, ţesute în casă, şi cu o flanelă de lână împletită, foarte aspră, vopsită cu frunze de nuc de către mama.

De la începerea şcolii până prin noiembrie, şi de prin martie până la vacanţa de vară, mergeam la şcoală desculţi, lipăind, cu picioarele murdare, pe cimentul coridoarelor sau pe podelele din clase, unse cu motorină. Elevii de la ţară erau îmbrăcaţi mai rău ca cei de la oraş, căci băieţii veneau încălţaţi, în timpul mai rece, cu opinci, obiele şi curele din piele înfăşurate pe acestea, iar în cel mai cald, desculţi sau cu nişte cipici sau papuci (jumătăţi) din gumă sau cauciuc, cu nădragi de pânză sau cioareci de lână, cu miţală sau flanelă din acelaşi material, împletită în casă, cu suman (zăbun) sau sumăniţă tot din lână. Cărţile şi caietele, câte aveau, le aduceau, băieţii fie subsuoară fie în traistă ţesută în casă, cu baierele aşezate peste umeri, iar fetele de regulă într-un fel de coş, ca o geantă de plajă, împletit acasă, din pănuşi de porumb. Împletitul corzii pentru pălării din paie şi a coşurilor şi ştergătoarelor de picioare, de către băieţi, a brodatului şi a tricotatului flanelelor din lână de către fete, se învăţau, atunci, la orele de lucru manual, pe care noi l-am făcut, în toate cele trei clase ale ciclului doi, cu doamna Măria Raţiu, mama unui viitor coleg mai mare de al meu, pe nume Emil (Milu) Raţiu, devenit campion naţional la haltere, la stilul smuls, în prezent el trăieşte în America, şi deţine nişte hoteluri, pe care le închiriază. Este un om ciudat, şi aceasta a demonstrat-o în 1995 când a revenit, pentru scurtă vreme, în ţară. Atunci a spus că nu-şi mai aminteşte de un coleg şi vecin de pe strada lui, deşi odinioară erau prieteni intimi. Dintre colegii de la ciclul II continuam să fiu mai apropiat de Ioan Crăciun şi Gheorghe Moldova n. Cu ei umblam la Crăciun şi Anul Nou la colindat, pe la cunoştinţe sau pe la cei care doreau să ne primească, înainte de sărbători făceam câteva repetiţii la noi acasă, împreună cu alţi băieţi mai mari, iar pentru colindat ne împărţeam pe echipe, după prietenii. Sfârşitul ciclului de colindat avea loc la cele câteva case din amintitele vii Cermai, dintre care mai ospitalieră era cea a unui om în vârstă, baciu Tanasie, pe numele său Athanasie Stanciu, unde consumam câte un pahar două de vin, după care ne împărţeam între noi banii câştigaţi.

Două trei zile după colindat eram cu toţii puţin răguşiţi şi mahmuri, pentru că ne îndopaserăm cu mâncăruri grele, în special caltaboşi, cârnaţi, jumări şi tobă, pe la gazde, adică pe la cei ce ne primeau cu colindul. Cel mai frumos colinda Ghiţă Moldovan, care ştia să cânte foarte bine şi din muzicuţă. Cu el hoinăream pe dealurile din jurul Beiuşului, chipurile după plante pentru herbar, sau insecte pentru insectar. Ca să avem bani, Ghiţă intra câteodată în biroul administratorului de la fabrica de spirt, unde locuise în primii ani din viaţă şi era foarte cunoscut, şi de acolo sustrăgea, ca să folosesc un eufemism pentru „fura”, mici sume de bani. Mai fura câteodată, şi atunci sume mai mari, de la soţul inginer al unei mătuşi de a lui, pe nume Mărioara, pe care-l chema Vasile Tarcea, angajat la „Sovrom”-ul de la Stei, Băiţa şi Nucet, de unde se extrăgea uraniu. Acesta câştiga enorm, şi când venea pe la bunicii lui Ghiţă, care-i erau socrii, îşi aşeza purcoiul de bani într-o noptieră, de unde Ghiţă nu se sfia să sustragă câte o sută, două de lei, foarte mult pentru vremea aceea, după care ne cumpăram câte o bască şi câte un kilogram două de bomboane, petrecând, apoi, dacă era vară, întreaga zi la scăldat pe Crişul Negru, lângă bogatele grădini ale lui Biro Jânos. Pe arunci tot malul drept al Grisului Negru, de la Tărcaia la Beiuş, era frumos cultivat cu legume, pe parcele irigate cu roţi hidraulice, împinse de apă pe valăuri sau jgheaburi de lemn, ori cu pompe cu motoare cu un singur piston, care funcţionau cu benzină, duduind ziua întreagă. Din păcate, astăzi aceste grădini nu mai există, malul drept al Grisului fiind ocupat, pe acea porţiune, de o balastieră, de uzina de apă şi de încă câteva clădiri urâte, apocaliptice. Dintre colegii de la ţară, unii erau de-a dreptul pitoreşti, prin ţinută şi comportament. Aveam vreo doi chiar cu vocaţie de histrioni, capabili să-i maimuţărească pe profesori, şi în special pe Ion Călugăru sau pe Dumitru Perneş. Aşa erau, de exemplu, doi băieţi înalţi şi bine făcuţi, şi anume Ioan Hinsu şi Ioan Arad din Negru, dar şi Gheorghe Heredea (Ghiorghica Ghighii Ghiocului) din Mizieş, un vlăjgan de băiat înalt şi voinic, care cânta foarte frumos şi avea un talent de a porecli pe toată lumea. A murit relativ tânăr, ca şofer, fără serviciu, dedat oficierii zeului Bacchus, până la deznădejde. Mai aveam, apoi, coleg pe Ioan Popa (Oanea Costii) din Talpe, cunoscut mie din primii ani de viaţă petrecuţi în acel sat, mort şi el de tânăr de ciroză. Era un băiat îndesat, şi foarte emotiv. Umbla cu opinci, păşea apăsat şi vorbea tare, oarecum cântând. La Talpe învăţase foarte bine, căci cerinţele fuseseră mai mici, dar odată venit la Beiuş, se descurca foarte greu. Pentru că-i şopteam când era scos la răspuns, şi-l lăsam să copieze după mine la extemporale şi teze, îmi aducea întotdeauna de acasă, căci venea în fiecare zi pe jos la şcoală, struguri, mere şi nuci. Câteodată îl însoţeam până la Talpe, distanţă de 5 km, unde părinţii săi, foarte amabili mă tratau cu tot ce aveau mai bun. Se întâmpla, însă, câteodată, să şi râd de el, şoptindu-i, la ore, deliberat, în mod greşit, sau trimiţându-l să dea profesorului ori profesoarei, arunci când pe mine respectivele produse nu mă mai interesau, nuci, mere sau slănină. El lua produsele amintite în mână şi, păşind rar şi apăsat spre catedră, se adresa profesoarei, adică fie doamnei Claudia Onose fie Măriei Crăciun, mama universitarului orădean Cornel iu Crăciun, o femeie de o bunătate f^ „ fără margini, şi cu mari calităţi pedagogice, tare şi apăsat: „Doamnă, nu manei nuci? „căci la el în limbaj pluralul de respect lipsea cu desăvârşire. La astfel de scene, care ne făceau pe toţi să ne prăpădim de râs, se mai adăugau şi altele. Când nu-şi făcea temele, Oanea, învăţat de mine, minţea că şi-a uitat caietul acasă. Dacă profesoara îi spunea că nu-l crede, el îi replica „Şeadă Dracu pa cine minţeşte, dacă nu-i aşa„, adică eventual pe doamna profesoară, dacă el spunea adevărul. Pe tatăl său, pe nume Constantin Popa, l-au arestat nu peste multă vreme şi Oanea s-a retras de la şcoală. Un alt coleg de clasă interesant era Florian Tal (sau Florea), mai în vârstă decât mine cu vreo trei ani. Era din Feneriş, o localitate nu departe de Beiuş, de unde, la fel ca Oanea, venea în fiecare zi pe jos. Umbla încălţat tot cu opinci, respectiv cu obiele şi curele de piele şi-şi aducea cărţile şi merindea, când într-o traistă din pânză, când într-un coş împletit din şuşorci sau pănuşi de porumb. Florea nu era prea înalt, dar bine făcut, brunet, umblând cu capul aplecat spre umăr. Făcea parte din categoria de elevi, în acel timp cumplit de demonizată, cea a fiilor de chiaburi. In această postură erau şi câteva fete din satele de munte, Mizieş şi Cresuia şi anume Vioara Jurj, Elena Giurgiu şi Măria Sala. În mod ciudat, „fiii de chiaburi„ erau şi cei mai rău îmbrăcaţi şi cei mai prost hrăniţi, pentru că părinţilor lor, aproape toţi agricultori, li se lua, la treieriş, toată recolta. Rămâneau, astfel, cu hambarele goale, şi ca atare cu familiile expuse foametei. Aşa se face că Florian Tal îşi ducea cu el de mâncare, venind cum am spus pe jos, zilnic de la Feneriş, o bucată de slănină afumată, subţire şi râncedă, probabil de pe burtă de la porc, din care tăia cu briceagul jumări mari, lunguieţe, mâncându-le cu bucăţi de pâine din făină de mălai şi grâu amestecate. Bucata de slănină era de fapt o tablă de aproximativ 20/30 cm, cam cât încăpea pe o latură a traistei sau a coşului în care îşi aducea şi cărţile, murdărindu-le, astfel, cumplit, în oraşul Beiuş, ca de a altfel în întreaga ţară, domnea peste tot, o spaimă îngrozitoare a oamenilor faţă de organele de securitate, cele care efectuaseră şi efectuau nenumărate arestări. Aceasta se simţea şi în şcoala noastră, printre profesori şi, indirect, şi printre elevi. Periodic, odată pe lună, în clasa în care eram sosea un activist de pionieri, amintitul Buda, încălţat cu cizme de piele burgher galbene, strânse pe picioare, sub genunchi, cu şireturi de acelaşi material, cu sacou, vestă şi pălărioară, având în buzunar, la vedere, Scânteia pionierului, tipărită pe coli de format mare, din hârtie de proastă calitate. Era însoţit de dirigintele nostru, cam timorat şi plin de curtoazie faţă de el. Tovarăşul Buda se urca pe podiumul catedrei, lua catalogul şi ne striga pe nume, precizându-ne „originea socială„, pe categorii: chiaburi, ţărani mijlocaşi, ţărani săraci, muncitori. După aceea, pe fiii de chiaburi îi invita să se ridice în picioare, şi începea să-i batjocorească, spunând, către noi: „priviţi-i! Sânt fii de vipere chiabureşti, care sug sângele ţărănimii muncitoare„, iar apoi, către ei, „ruşine să vă fie, nemernicilor„. Efectul era că întreaga clasă se umplea de plânsul jalnic, sfâşietor al celor vizaţi, „vinovaţi„ doar pentru că părinţii, moşii şi strămoşii lor fuseseră mai abili, mai harnici, cumpărând pământ şi batoze (maşini de treierat), sau confecţionându-şi câte un cazan de fiert ţuică. Noi, ceilalţi, cu origine socială „sănătoasă„, nu sesizam grozăvia acelei situaţii, comportamentul abominabil al slugilor regimului comunist, pe care vrând-nevrând profesorii noştri trebuiau să-l aprobe, într-o zi, însă, aşa mic cum eram, mi-am dat seama de ticăloşia acelui tovarăş Buda, după o venire intempestivă a sa în clasă la noi. În pauza de dinaintea orei în care a sosit, tocmai mă bătusem cu Florian Tal, sau mai precis îl bătusem, căci el, de la ţară fiind, era mai aşezat ca mine, copil, trăit de câţiva ani la oraş. Ii spărsesem, aşadar, nasul, şi plin de sânge, tocmai fugea după mine prin clasă, cu una dintre opinci în mână, încălţat numai la un picior, ca să mă lovească în spate sau în cap. în acel moment dirigintele şi Buda au intrat în clasă, surprinzându-l pe colegul meu fugind după mine, cu obielele şi curelele de la unul dintre picioare căzute pe jos. Buda l-a recunoscut, şi după ce clasa s-a potolit, a spus: „uitaţi cum se comportă acest nemernic şi ticălos fiu de chiabur! Iată ce face el în clasă„! Apoi, către el: „Vei fi eliminat din şcoală, şi vei pleca la tatăl tău acasă!„ După ce i-a batjocorit, apoi, şi pe ceilalţi, după metoda de acum cunoscută, a ieşit val-vârtej din clasă, îndată după aceea bietul Florea, despre care am auzit că a murit în toamna anului 2008 şi că fusese maistru sondor până la pensionare, a izbucnit într-un plâns cumplit, punându-şi obrazul între mâini pe bancă, în acel moment în copilul din mine s-a rupt ceva: am simţit deodată o ruşine pentru ce i-am făcut colegului meu, o milă pentru starea acestuia şi o ură cumplită, intratabilă, faţă de activistul Buda. M-am aplecat asupra lui şi i-am spus; „Hai, măi Flore, nu mai plânge! Taci că-ţi dau pită cu unt„, adică ujină pe care mi-o pusese mama. Într-un târziu el şi-a revenit. N-a luat, însă, pâinea mea cu unt pe care i-o oferisem, ci şi-a scos amintita bucată de slănină, mâncată deja pe jumătate, după care, parcă glumind, mi-a zis: „Uită, Mihoc ce mancă un fiu de chiabur!„, iar mai apoi: „mă, dacă pun clisa asta la ieşire din Pocola, ea ştie veni singură către Beiuş„. Nu-l voi uita niciodată pe acest Buda, dar nici pe cei batjocoriţi de el. Evocând aceste fapte, parcă aud plânsul subţire al colegei mele Măria Sala din Cresuia, fiică de „chiabur nemernic”, o fată înaltă, blond-roşcată, cu pistrui şi ochi albaştri. Unde va fi aceasta astăzi nu ştiu; amintirea plânsului ei de atunci, însă, îmi stăruie şi acum în memorie.

Un caz aparte în clasa mea îl constituiau cele două fete verişoare, Vioara Jurj şi Elena Giurgiu din Mizieş. Ele aveau un unchi, pe preotul Vasile Jurj, care fusese legionar, pare-mi-se şef de plasă, implicat în rebeliunea din 21 ianuarie 1941, atâta cât a fost ea, alături de Virgil Cosma din Beiuş. De fapt, arunci, legionarii din zonă se adunaseră pe strada Horia din Beiuş, cu gândul să vină în centru, spre Piaţa Samuil Vulcan. Un colonel, pe nume Procopiu Strat, rănit în primul război mondial, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, a venit cu trupele şi a ocupat zona, aşezând acolo două mitraliere, orientate spre legionari, pe care i-a ameninţat că dacă nu se împrăştie îi împuşcă, între cei învinuiţi arunci, fusese şi Vasile Jurj, care însă a scăpat fără pedeapsă prea mare. În 1947 el a fost arestat de câteva ori şi, de frica organelor de represiune, a luat drumul codrilor, astfel încât, în vremea în care nepoatele sale erau eleve, el era fugar. A rătăcit, o vreme, prin Iugoslavia, după cum mi-a spus mai târziu, prin 1964, când s-a eliberat de la închisoare, dar a fost adus înapoi, adică trecut peste graniţă în România. Adăpostit de către rude şi prieteni, vreme de câţiva ani, a fost în cele din urmă prins în satul Talpe, la 2 mai 1955. Şi ţin minte acea zi, pentru că m-am aflat acolo şi l-am văzut, fugind pe imaşul sau păşunea satului, denumită de localnici Dumbravă, către pădure, urmărit de trupele de securitate. A fost prins după un schimb de focuri cu urmăritorii, căci era înarmat cu un pistol, la care cartuşul, încărcat intenţionat de el doar pe sfert, s-a blocat pe ţeava. După ce a fost arestat, prin expertiză s-a constatat că gloanţele de la pistolul său n-au avut efect omorâtor şi astfel a scăpat de pedeapsa capitală, alegându-se doar cu o condamnare „mizilic”, de 25 de ani de puşcărie. Constrâns de anchetatori, prin injectarea cu scopolamină, a declarat numele tuturor celor care l-au adăpostit sau i-au dat mâncare. Urmarea a fost că toţi aceştia, au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă. Tinerii de astăzi nu-şi pot imagina cum erau tratate rudele unor oameni ca Vasile Jurj, socotiţi bandiţi, duşmani ai poporului. Vioara Jurj, colega mea, nepoata directă a celui amintit, era batjocorită adeseori în faţa clasei pentru faptele unchiului ei, iar cealaltă, Elena Giurgiu, care învăţa excelent, în special la disciplinele exacte, nepoată de verişor al celui amintit, aşişderea. Ea era o fată înaltă, subţire şi ciolănoasă, brunetă, cu ochi negri, inteligenţi şi gene lungi, încă din clasa a V-a mă îndrăgostisem lulea de ea, dar nu îndrăzneam să-i spun. Mergeam şi ne întorceam împreună de la şcoală, căci, venind din Mizieş pe jos, trecea obligatoriu prin dreptul casei noastre. A urmat liceul şi, datorită oarecărei delăsări la învăţătură, cu trecerea anilor, n-a mai urmat nici o facultate, deşi la matematică fusese întotdeauna foarte bună. S-a pensionat ca asistentă medicală, şi s-a îmbolnăvit de cancer la tiroidă. N-am mai aflat nimic despre ea în ultima vreme.

Rezultatele la învăţătură ale colegilor mei, care păşiseră din clasa a patra, făcută la ţară, în a cincea, la Beiuş, au fost, la sfârşitul anului şcolar, în general dezastruoase şi ca atare foarte mulţi dintre ei, aşa cum am spus, s-au retras definitiv de la şcoală. Este cazul să mărturisesc că nici ale mele n-au fost grozave, şi aceasta s-a datorat delăsării, născută din prietenia prea apropiată cu Ghiţă Moldovan, care spunea că vrea să se retragă de la şcoală şi să se facă mecanic auto, ca un unchi al său după mamă, Gheorghe (Ghiurcuţa) Popa zis Cuta. La aceasta s-a adăugat, apoi, nestatornicia unora dintre profesorii improvizaţi, fără studii de specialitate la materiile de bază, matematică şi limba română şi, în plus, şi o absenţă mai îndelungată a mea de la ore, datorită unui accident avut la săniuş. Tata nu mi-a luat niciodată vreo jucărie şi prin urmare nici sanie sau schiuri. Într-o zi a lui decembrie 1953 l-am rugat pe Ghiţă Moldovan să-mi împrumute schiurile lui de fond, cu profilul îngust şi, pe când am coborât cu ele de pe dealul lui Papp Jani, pe pârtia cu zăpadă, piciorul drept mi s-a răsucit nu ştiu cum spre interior, după care s-a umflat la genunchi, a început să mă doară şi m-a obligat să stau în pat mai bine de o lună de zile. Nimănui nu i-a trecut prin cap să-mi facă o radiografie, la care bănuiesc că mi s-ar fi descoperit o ruptură de menise. Datorită acestui incident, piciorul drept mi-a rămas ceva mai slab decât stângul, şi poate infinitezimal mai subţire. Lipsa de la orele de matematică a fost, pentru mine, dezastruoasă, căci am ajuns, dintr-un elev foarte bun, unul care nu mai pricepeam nimic despre fracţii, despre operaţiile de adunare, scădere şi înmulţire a numerelor cu plus sau minus în faţă. Prost am dus-o atunci şi cu celelalte materii, ca româna, geografia şi biologia. Mi-am revenit abia în clasa a Vl-a, când am început să fac matematică, nu cu Nicolae Ţucra, ca până atunci, un învăţător cu har de propagandist, devenit mai târziu, după nişte cursuri de vară de scurtă durată, profesor de istorie, ci de astă dată cu un profesor formidabil, luliu Berinde, iniţial şi el învăţător, dar cu aplecare deosebită către ştiinţele exacte, care l-au făcut să urmeze, la fără frecvenţă, cu rezultate excelente, facultatea de matematică. El mi-a fost vreo doi ani la ciclul doi şi diriginte, şi tot de la el ştiu şi astăzi cum funcţionează un motor cu explozie internă. Când ne-a predat fizica, ne-a adus tot felul de instrumente, pentru a ne demonstra cum apare electricitatea, iar ca diriginte s-a vădit un om neîngăduitor cu linguşitorii. Odată, cam prin clasa a IV-a, împreună cu Ghiţă Moldovan şi cu alţi colegi am spart, zbenguindu-ne prin clasă, câteva geamuri, astfel încât aceasta nu se mai putea încălzi, în ciuda faptului că îndopam soba cilindrică din tuci (fontă) cu cărbune brichetă. Luliu Berinde, a venit în clasă îndată după terminarea orelor şi a făcut un interogatoriu public, de faţă fiind şi elevii mai mari, pentru a afla cine anume a spart geamurile. Văzând că nimeni nu se dă de gol, ne-a ţinut o locuţiune despre curajul răspunderii elevului pentru faptele sale şi a aşteptat, apoi, să-i vadă urmările. In timp ce toţi tăceam chitic, un elev mai mare, un basarabean, roşcat şi cu pistrui, foarte slab la învăţătură, aflat tocmai în faţa mea şi a colegului Ghiţă, privind oarecum într-o parte şi mestecând în gură nişte pâine, parcă pe post de gumă de mestecat, a rostit încet: „Tovarăşu' profesor, eu ştiu cine-a spart gemurile!” Berinde s-a întors spre el, şi l-a întrebat, oarecum surprins şi parcă uşor dispreţuitor: „Cine, mă băiete?”, la care acesta a răspuns foarte încet, „Mihoc şi Moldovan”. Profesorul s-a întors, apoi, spre noi, după care către denunţător, căruia i-a spus conclusiv: „Bine, mă, putoarea dracului că ştii şi tu odată ceva”, făcându-l să se roşească până în vârful urechilor. Luliu Berinde m-a făcut să îndrăgesc geometria, demonstraţiile sale logice, dar şi să aşez o problemă în ecuaţie şi să o rezolv. Fireşte că astăzi am uitat complet aceste cunoştinţe, pentru că în locul lor mi-am introdus şi am păstrat în minte multe altele, şi din acestea, desigur, unele inutile, căci îmbătrânind, am venit în atingere doar cu cele ce ţin de absolutul util, legate adică de viaţă, de sănătate, de existenţă. Profesorul luliu Berinde fusese în tinereţe învăţător în Tărcaia şi, după cum mi-a povestit tatăl meu, ca ofiţer rezervist îi instruia pe tinerii premilitari, cum se spunea atunci. Aceştia trebuiau să facă, duminical şi în mod obligatoriu, instrucţie cu câte un ofiţer de rezervă, în comuna de care aparţineau. Tatăl meu a făcut instrucţia cu luliu Berinde, care era aspru, dar drept, cu premilitarii, apostrofându-i pe cei cu absenţe. Pe unul din comuna Mizieş, care lipsise odată de la instrucţie, mărunţel de statură, l-a întrebat, într-o zi: „unde ai fost duminica trecută, mă Căcărază”. Toţi au izbucnit, atunci, în hohote de râs, şi cel cu absenţa a rămas cu porecla respectivă pentru toată viaţa. Se ştia despre luliu Berinde că era originar din Maramureş, pare-mi-se de la Petrova, şi că a fost legionar. Tatăl meu mi-a spus, în mai multe rânduri, că îl văzuse de câteva ori cu cămaşă verde şi cu diagonală, după cum, de asemenea, era cunoscut faptul că avusese de mic o viaţă grea, căci rămăsese orfan şi crescuse la orfelinat. Ca aspect fizic era de talie potrivită, cu trăsăturile feţei nobile; avea o voce aspră şi puternică, o faţă frumos croită, ochii mari, nasul drept şi gura plăcută, încât, după chip, puteai să-ţi dai seama că descinde din nobilimea maramureşeană de odinioară. Mai târziu, pe când trebuia să iasă la pensie, l-am avut coleg de muncă vreo doi ani, căci îndată după terminarea facultăţii am ajuns profesor de istorie la Liceul Samuil Vulcan, unde preda şi luliu Berinde. Un alt profesor remarcabil a fost Ioan Ghitera, cel care, cum am spus, ne preda ştiinţele naturale; el căuta să ne examineze în aşa fel încât să ne dezvolte gândirea logică, făcându-ne să facem legături şi comparaţii, între sistemul nervos şi circulatoriu al vieţuitoarelor din diferite „încrengături, clase, ordine, familii, genuri şi specii”.

Pentru rezultatele mele mai slabe la carte în clasa a V-a, eram apostrofat mereu de părinţi, care încercau să mă facă să întrerup relaţiile cu cei câţiva prieteni apropiaţi, mai slabi ca mine la învăţătură. Acasă continuam să învăţ mai mult la lampă, căci vechea uzină electrică din oraş, cu dinam care furniza, cum am mai spus, curent continuu, era mai mult scoasă din uz. Atunci s-a adus în oraş, prin fire ancorate pe stâlpi uriaşi de beton, curent alternativ „de peste munte”, cum spuneam noi, de la Gurabarza. Din păcate, însă, şi după aducerea acestuia, întreruperile iluminatului public la Beiuş continuau să fie foarte dese şi câteodată pe perioade lungi. Acest fapt ne-a dat ocazia, nouă elevilor, să rupem tuburile de alamă de care atârnau globurile şi becurile din clasă, pentru a ne confecţiona din ele jucării, puşti şi pistoale. Propensiunea noastră, a copiilor, către devastare atunci nu cunoştea margini, căci ne emulam în rău unul de la altul. Poate tocmai de aceea, tot pe când eram în clasa a V-a, eu şi Vaier Budişcă, Ghiţă Moldovan, Ioan Crăciun, Traian Bondar şi Mihai Bogdan (astăzi inginer pensionat) ne-am strecurat pe gemuleţul mic al bisericuţei de lemn, rămasă în dezafectare, a fostului aşezământ de călugăriţe de pe calea Bihorului de lângă M. A. T.

Sau întreprinderea de îmbuteliat alcool, situată pe locul unde astăzi se află, în Beiuş, piaţa particulară Măria. Bisericuţa se afla într-o grădiniţă cu flori şi arbuşti ornamentali. In jurul ei se găseau alei de ciment şi prundiş, iar nu departe de ea un teren de fotbal pentru elevii liceului Samuil Vulcan. Odată pătrunşi în bisericuţă, am intrat ca nişte păcătoşi fără Dumnezeu în altar, unde se aflau depozitate câteva sfeşnice şi icoane, pe care nu ne-am sfiit, în inconştienţa noastră, să le spargem. Colegul Vaier Budişcă a luat de acolo vreo două cărţi legate în piele, cu pagini mari, scrise cu roşu, pare-mi-se în chirilică şi un sfeşnic, căruia i-a tăiat mânerul şi şi-a făcut din el un pistol cu dopuri. Am repetat această ispravă în multe rânduri, ba chiar ne-am căţărat pe o scară de lemn defectă, până în turn, unde se găsea un clopot de mărime mijlocie, adică de vreo 50-60 de kg. Acolo, în turn, obişnuiam să fumăm şi să admirăm, de la înălţime, peisajul, într-o zi ne-a venit o idee drăcească, şi-anume să legăm o sârmă foarte lungă dcs limba clopotului şi s-o coborâm prin biserică, la gemuleţul pe unde intraserăm, şi de acolo, cu un capăt, până afară. Ne-am pus pe treabă, şi aşa se face că dimineaţa, când mergeam la şcoală, ne strecuram printre scândurile frumos ornamentate şi vopsite în kaki-maro, ale gardului din faţa bisericii până la capătul sârmei de la gemuleţul amintit, de care trăgeam cu o furie vrednică de o cauză mai bună, făcând clopotul să răsune, până în depărtări; aceasta spre stupefacţia vecinilor şi a trecătorilor, care ştiau că de la desfiinţarea conventului de călugăriţe, din 1948, biserica era închisă. Mai mult, într-o zi, ne-am hotărât să demontăm clopotul şi să-l luăm de acolo pentru a-l vinde la D. C. A sau REMAT, cum se numeşte astăzi. Colegul Ghiţă Moldovan a adus, în acest scop, o cheie pentru a demonta piuliţele şi şuruburile care-l susţineau. N-am reuşit, însă, să facem acest lucru, pentru că acestea se înţepeniseră, şi astfel n-am putut sustrage clopotul, făcându-l poate pe bunul Dumnezeu să ne contabilizeze, în lista sa, spre norocul nostru, cu un mare păcat mai puţin. Spiritul acesta de vandalism ne făcea ca după mesele să rătăcim prin podul şcolii, unde am dat nu doar peste acele planşe şi mulaje, de care am vorbit, ci şi de eprubete, borcane de medicamente, siringi şi alte instrumente medicale, rămase acoio din timpul războiului, când clădirea fusese transformată în spital. In coridorul de lângă sala de sport, unde am pătruns pe un geam spart, am găsit o mulţime de clişee fotografice împachetate în hârtie neagră, pe bucăţi de sticlă. In lumină, pe acestea se puteau observa tot felul de figuri omeneşti. Era, de fapt, o peliculă subţire de azotat de argint, aşternută peste sticlă, care ţinea loc de film fotografic şi de pe care se multiplicau fotografiile. In inconştienţa noastră le-am distrus cu stăruinţă pe toate, azvârlindu-le prin curtea şi grădina şcolii. Distingeam, în comportarea profesorilor, încă de pe atunci, o atitudine mai indulgentă faţă de unii dintre elevi, şi anume faţă de aceia ai căror părinţi aveau diferite demnităţi funcţionăresc-administrative, sau funcţii politice. Nu la toţi, însă, căci unii nu s-au sfiit să-l pice repetent pe fiul unui activist de partid, pe num? Ioan Pârtea, pe care, mai târziu cunoscuţii l-au poreclit Hepa. În treacăt fie zis, el a devenit, fără a face prea multă şcoală, şofer, şi trăieşte azi în comuna Drăgăneşti, ca om cumsecade, aşezat la casa lui, având o soţie înţelegătoare, pe care plin de umor bărbătesc, el o alintă cu apelativul de cufurel. În vacanţa de după terminarea clasei a V-a am făcut o boacănă cât casa, care era să mă coste foarte mult. Aveam un vecin şi amic mai în vârstă ca mine cu vreo trei patru ani, pe nume Lucian Scurtu (Lulu), fiu de fost subofiţer în armata regală, care locuia într-o casă foarte arătoasă, aşezată la una din întretăierile dintre străzile Republicii şi Mizieşului, astăzi l Decembrie 1918 din Beiuş. Influenţat de cine ştie cine, într-o zi de august a anului 1954, pe când era elev în clasa a IX-a la liceu, acesta ne-a „convocat” pe pajiştea din faţa casei părinţilor săi, pe mine şi pe mai mulţi prieteni, între care şi pe Vaier Budişcă, şi ne-a spus că, în acea seară, cu trenul din Oradea, vor sosi mai mulţi copii la Beiuş, „în tabără”. A mai adăugat şi că-s „unguroci”, adică maghiari şi că ar fi bine să le aplicăm o bătaie zdravănă, deci să le spargem capetele cu pietre.

Am răspuns cu promptitudine chemării sale, şi seara, cred că între orele 21 şi 22, ne-am aşezat lângă casele de pe Calea Bihorului, vizavi de biserica greco-catolică de astăzi, având pregătite, cu noi, praştii şi o provizie de pietre de diferite dimensiuni, de la cele cât aluna, până la cele cât un ou de găină. In momentul când au sosit de la Oradea, acei copii, ca şi noi desigur, la semnalul lui Lucian Scurtu, am început să aruncăm asupra lor o ploaie de proiectile, şi cu praştiile, dar şi cu mâinile. Au urmat ţipete de „ioai şi vai”, pe care, însă, am încetat să le mai auzim, făcându-ne nevăzuţi, prin curţile şi apoi, peste gard, prin grădinile caselor lângă care ne aşezaserăm, şi de aici pe strada Nouă, către strada Biruinţei şi apoi către casele noastre. Acest gest prostesc, condamnabil, făcut din nesocotinţa vârstei noastre, putea să ne aducă, şi chiar ne-a adus, mari belele, căci peste două zile, nu se ştie cum, dar s-a început o anchetă, şi cei careLt> efectuau au suspectat pe câţiva dintre noi că am fi autorii lui. Intre anchetatori se găsea şi acel vechi activist de partid, fost comunist din ilegalitate, venit de la regiune, pomenit mai sus, care se numea Mârlea. Ei ne-au invitat la Casa pionierilor şi ne-au introdus, pe rând, într-o cameră pentru a ne pune diferite întrebări. Când m-au introdus pe mine, i-am văzut pe toţi la o masă, în fruntea căreia prezida acel Mârlea, un om voinic, bărbos, cu nasul mops plin de păr, cu mustăţi a la Franz losif şi pomeţii obrazului îmbujoraţi, în faţa lor, pe masă, se găsea o farfurie mare şi plată, plină cu pâine unsă cu unt, din care Mârlea m-a invitat să mă servesc. M-a întrebat cum mă cheamă şi unde am fost „cu două seri în urmă”. Am răspuns că am fost la ţară, la bunici, şi cred că Mârlea m-a crezut, căci aveam o figură nevinovată. Mi-a zis doar, „Măi băiatule, mânce-te purecii din brânză”! Imprecaţie pe care am înţeles-o abia mai târziu, când mi-am dat seama că în brânză nu trăiesc pureci, ci viermi. La ieşire i-am şoptit lui Vaier Budişcă, care aştepta să intre şi el la anchetă, că suntem bănuiţi ca autori ai „bolovănirii” copiilor veniţi de la Oradea, atrăgându-i atenţia, prin apăsarea degetului mare pe gură, să nu spună nimic.

Vaier Budişcă era un băiat cu un oarecare simţ al umorului, dar nu prea mintos. Ca atare, în momentul în care Mârlea i-a cerut să-i spună cum îl cheamă, în ce clasă e şi unde a fost în urmă cu două seri, a răspuns apăsat că el nu ştie nimic şi că n-a lovit pe rumeni cu pietre. Mârlea l-a întrebat, apoi, că de unde ştie el că cineva a fost lovit cu pietre, în urmă cu două seri. A fost noroc de la Dumnezeu că, în timp ce eu eram în anchetă, el a vorbit cu unul dintre cei loviţi de noi cu pietre, pansat la cap, şi aflat la Casa pionierilor în acel moment, care i-a spus cum s-au petrecut lucrurile, neştiind, însă cine au fost făptaşii, întâmplarea a rămas, cum am zice, moartă, după ce Vaier Budişcă i-a spus lui Mârlea că ştie de incident de la copilul respectiv. Peste ani de zile, la facultate am avut ca amic şi coleg pe un orădean şi acesta mi-a spus că a fost între copiii cărora, noi, beiuşenii, le spărseserăm capetele în 1954. Între mine şi el, în 1960-1965 colegi de facultat^f avusese loc, aşadar, în urmă cu câţiva ani, o precunoştinţă, adică o cunoaştere reciprocă indirectă, dezavantajoasă mai ales pentru el. Câtă influenţă în acest incident va fi avut reacţiunea împotriva „regimului de democraţie populară” e greu de măsurat. Cert este că Lucian Scurtu avea un tată oltean, pe nume Vasile Scurtu, fost subofiţer cum am spus, cu o fire accentuată, care toată ziua, uneori în gura mare, îi înjura pe comunişti şi pe sprijinitorii acestora, ungurii. Asta ca şi când dintre români n-ar fi fost de cei care susţineau comunismul. Omul avea, apoi, o adevărată manie să tot construiască pe lângă casă, şoproane, bucătării, anexe sau garduri. Mult mai târziu, pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, respectiv prin 1975-1977, s-a zvonit că strada pe care se găsea casa lui va fi sistematizată, adică dărâmată, pentru a se construi, în locul ei, blocuri cu apartamente. Când a aflat vestea, bătrânul Scurtu a început să spună, în dreapta şi în stânga, că cel care va intra la el în curte să-i demoleze casa va fi un om mort. Demolarea n-a mai avut loc, şi prin anii '80, Scurtu a decedat., într-o zi Lucian, fiul său, care acum era medic ginecolog, a chemat un om să-i aranjeze acoperişul de pe casă. Acesta a găsit, după un corn, sub ţigle, un pistol cu cartuş pe ţeava şi două încărcătoare pline, învelit în hârtie gresată, şi a fugit cu el la miliţie, fără să-l mai anunţe pe Lucian. Au urmat anchete după anchete, până ce cazul a fost închis. Am aflat despre această întâmplare după revoluţie şi l-am întrebat pe Lucian dacă e adevărată, în acel moment el a făcut o grimasă accentuată şi mi-a confirmat că da, adăugând: „Da stai să vezi, mă balic”, căci aşa mi se adresa el, încă de pe vremea când fuseserăm studenţi la Cluj, „ce-am păţit acum o săptămână! Am găsit în căminul hornului din pod, în salteaua aceea pe care o ştii şi tu de când eram copii, căci ne-am jucat pe ea, o puşcă mitralieră cu o bandă de cartuşe. Şi acum umblu tot pe la poliţie cu declaraţii peste declaraţii!” Aşa era bătrânul Scurtu: îşi pregătise acasă, fără frică, într-o vreme în care pentru cea mai mică suspectare înfundai puşcăria, un adevărat arsenal.

Unul dintre susţinătorii, fără rezervă, ai comunismului era vecinul nostru Traian Bondar, un om bun la suflet, mai ales cu noi copiii. La locuinţa lui ne întâlneam, de multe ori, răvăşindu-i, împreună cu cei doi băieţi ai lui, Traian şi Ioan sau Nelu, şi cu fata Florica sau Floriţa, cum i se zicea, toată gospodăria. La el acasă, sau la ai mei organizam un fel de scenete, în care eu cu Ghiţă Moldovan, îmbrăcaţi în vestoane militare vechi, cu pălării de aceeaşi cronologie pe cap, îl maimuţăream pe Tito „măcelarul”, pe Tito „trădătorul, care şi-a vândut poporul”, după cum se scria în ziare. In astfel de ocazii ne distram de minune, mai ales că la ele asista şi baciu Traian, activistul, mahmur întotdeauna după vizitele la câte un local de ospăţ ar e din apropiere. El ne-a învăţat, înainte de un Crăciun, să colindăm pe ţigăneşte şi îmi amintesc câteva versuri, cu imprecaţii, din una dintre colinzi, în care se spunea: „Rastova, Castrova, Ier pacaler mandro, suna vel gajo, strânsărăsă ţâganii, la fântâna dă bogoi, f… dracu mama lor!” Fiică-sa Floriţa era o fată blondă, cu ochi albaştri şi pistrui pe pomeţii obrajilor, având mari dispoziţii spre voioşie. Când eram în clasele mici, după escapadele de la săniuş, pe dealul lui Papp Jani, împreună cu un alt coleg, despre care am mai vorbit, Dorin Ungureanu, dotat cu o săniuţă foarte bună, cu tălpi lunecoase, folosită de noi toţi, Floriţa obişnuia să spună că atunci când va fi mare se va mărita cu Dorin, proprietarul săniuţei şi al altor jucării minunate, dar se va „culca” cu mine, cel pe care îl întâlnea zilnic. Era, aşadar, vorba aici, de enunţul în nuce, al unui cod de viitoare comportare morală, laxă, duplicitară, excursă din ceea ce noi copiii deprindeam din faptele celor mai mari. Astăzi pe Floriţa o întâlnesc mereu la Beiuş, ca pensionară, după ce a lucrat ca asistentă medicală dieteticiană, în aceeaşi veşnică bună dispoziţie, deşi se chinuie cu soţul ei paralizat de câţiva ani, şi cu o mamă de 94 de ani. Cei de vârsta mea, care au cunoscut atmosfera din viaţa publică de arunci, nu pot uita, desigur, mai ales de arestările numeroase, executate, aşa cum am spus mai sus, de regulă noaptea, dar uneori şi ziua, câteodată de pe stradă sau de la serviciu. Am asistat, ca elev, vrând-nevrând, la arestarea, chiar în clasa mea, în 1955, a unuia dintre cei mai îndrăgiţi profesori, pe nume Petru Stelea. Acesta era de fapt un învăţător bine pregătit, care efectuase o perfecţionare în vacanţele de vară, ca să devină profesor la clasele din ciclul doi, şi ne preda istoria. Avea un dar de povestitor fără seamăn, şi ştia să-şi apropie elevii ca nimeni altul. Mie personal mi se adresa într-un mod cald, vocativ, cu Blagulel, în loc de Blaga, căci eram bun prieten cu fiul său Stelian, mai mic cu o clasă decât mine. Cu acesta şi cu alţii ca el mergeam de Paşti la înviere, dotaţi cu lanterne puternice, marca Durafochus şi Daimon fochus, pe care ni le pregăteam din timp, şi cu bidoane goale de vopsea, găurite la fund cu un cui, întrebuinţate pentru a puşca cu carbid. Introduceam în acestea puţină apă şi o bucăţică din substanţa amintită, apoi închideam, prin presare, capacul. Puneam, după aceea, bidonul jos şi aşezam peste el laba piciorului. Acetilena produsă se scurgea pe gaura făcută în bidon şi noi îi dădeam foc. În acel moment se auzea o bufnitură ca de tun, căci gazul aprins făcea o mare presiune, azvârlind capacul la câţiva metri. Dacă acesta ar fi lovit pe cineva, s-ar fi putut ivi accidente serioase. Noi, însă, aveam grijă să ne ferim. Profesorul Stelea ne preda istoria Evului Mediu, şi tocmai ajunsese la lecţia cu „lustinian şi Teodora”, vorbindu-ne de mozaicurile cu chipurile celor doi, dar şi ale curtenilor lor. În acel moment, au intrat în clasă doi indivizi, unul civil iar celălalt militar, s-au dus la Stelea la catedră, şi după ce i-au spus ceva, l-au încătuşat şi i-au pus la ochi nişte ochelari negri, după care, prinzâridu-l unul de un braţ, celălalt de altul, fără a ne spune nouă nici un cuvânt, l-au scos din clasă şi din şcoală. Nimeni dintre noi n-a mai spus, apoi, nimic, căci eram deja obişnuiţi cu lucruri de acestea. De altfel în ceea ce mă priveşte, în acelaşi an aveam să asist, la Oradea, la deschiderea unui proces în care era implicat un văr al bunicul^ meu, cu acelaşi nume ca mine, adică Blaga Mihoc (Blagu). Am venit la Oradea cu trenul de noaptea, împreună cu mama, şi neam dus pe strada Postăvarului, situată aproape de Teatru. Într-o clădire construită în stil secession, urma să fie aduşi arestaţii din „lotul popa Vasile Jurj”, pentru a fi judecaţi. Lângă acea clădire ne aflam mai mulţi, care doream să-i vedem pe deţinuţi şi să asistăm la proces. Când a sosit duba cu arestaţii, l-am văzut între ei şi pe Dănilă Roman (zis Nilă) alături de Blagu, vărul bunicului, cel amintit mai sus. Erau cu cătuşe la mâini şi cu lanţuri la picioare, slabi şi parcă cocârjaţi. Am pătruns în sală îndată după ei, şi n-am apucat să ne aşezăm până ce a intrat completul de judecată. S-au ridicat în picioare cu toţii. Primul interogat a fost Nilă. Un om mic de statură, îmbrăcat militar, probabil judecătorul, a deschis un dosar şi l-a întrebat pe Nilă, dacă a fost legionar sau nu. Eu ştiam că acela care fusese legionar purta o vină grozavă şi, în naivitatea mea, credeam că Nilă îşi va cere scuze de la cei care-l judecau, iar aceştia îl vor ierta. Spre stupoarea tuturor şi surprinderea mea, la întrebarea pusă, Nilă a tuşit de două ori, ca să-şi dreagă vocea, după care a răspuns, cu glasul lui puternic, „pardon, domnule judecător, nu am fost, ci sunt şi voi fi legionar!” La acest răspuns, cel în uniformă militară s-a ridicat brusc în picioare şi a strigat isterizat: „Evacuaţi sala!”

Nici un asistent n-a mai fost primit, apoi, să participe la proces, probabil de frică pentru ca nu cumva să se contamineze de crezul politic al lui Dănilă Roman.

Ai Atmosfera de teroare şi suspiciune în care se trăia îi făcea pe profesori să fie severi cu elevii, să-i suspecteze la cel mai mic gest de indisciplină, şi ceea ce era mai rău, să exagereze, făcând, am putea zice, „din ţânţar armăsar”. Un caz din acesta a avut loc în şcoală la noi, pe când eram în clasa a V-a, cu un elev din Urviş, o comună situată pe linia ferată către Oradea, nu departe de Beiuş. Într-o dimineaţă ne-am pomenit cu miliţia în şcoală, pentru că direcţiunea a informat-o că cineva a pătruns, printr-un gemuleţ, într-o încăpere de lângă bucătăria internatului şi a luat de acolo nişte gogoşi, sustraşi, desigur, de către bucătari din porţiile elevilor, şi puşi la păstrare pentru a fi consumaţi de dascăli şi administrator, precum şi un kg sau două de zahăr. Pe chestia asta s-a făcut foarte multă vâlvă şi după o percheziţie prin dulapurile elevilor de la internat, făptuitorul a fost descoperit. După aceasta noi ceilalţi am fost mobilizaţi, prin ţipete plutonereşti, să ne adunăm în sala festivă, de fapt o încăpere ceva mai mare, din aripa dinspre stradă a şcolii, unde a fost adus şi vinovatul. Parcă-l văd şi acum, un copil brunet, slăbuţ, cu parul ţepos, negru, dat peste cap şi uns cu ulei, ca semn de emancipare, aşa cum se uzita pe atunci, cu faţa palidă, buze subţiri şi strânse, ochii mici şi nasul coroiat. O figură care-ţi stârnea mila, şi pe care-ţi venea să-l strigi cu numele diminutivat: „Ce faci mă, Simică?”, deşi îl chema altfel, am uitat cum. Era îmbrăcat cu un lăibăraş sur şi cu nădragi din lână maronie, ţesută în război, având în picioare nişte opincuţe trase pe labele goale, din cauciuc subţire, obţinut din camere uzate de la roţi de vehicule. Cu ocazia percheziţiei, celui în cauză i s-a găsit în dulap şi o scrisoare, pe care urma s-o expedieze unei fete din clasa a Vl-a, pe nume Aurelia Popa, de o frumuseţe rară, brunetă, cu păr mare şi creţ, faţa rozulie, ochi şi sprâncene negre. Era genul de persoană maturizată de timpuriu. Dacă un pricepător în secretele fizionomiilor ar fi privit-o, cu atenţie, ar fi înţeles, încă de atunci, că va îmbătrâni repede. Ea a devenit profesoară de limba română, şi trăia până nu de mult la Oradea, ca o bătrânică trecută prematur, cu faţa, gâtul şi mâinile zbârcite. Atunci, însă, toţi băieţii tânjeau după un surâs al ei, şi între acesta era şi hoţul de gogoşi şi zahăr despre care vorbim. Cele mai înverşunate împotriva acestuia, s-au dovedit, în acea adunare, la care fuseserăm invitaţi toţi elevii, profesoarele, şi dintre acestea mai ales doamna Onose. Mi-aduc aminte cum, cu o mână îl prinsese pe băiat de braţ, iar cu cealaltă flutura acea scrisoai%, ţipând: „Uitaţi cu se şi ocupî ilevul aşesta!” Scrisoarea ne-a fost citită, şi era o declaraţie de dragoste către Aurelia Popa, având la final nişte desene ce reprezentau păsărele şi un coşuleţ cu flori colorate, iar dedesubtul lor următoarele catrene: „De m-aş face un pitic, Ca să intru într-un plic Şi când plicul va fi rupt Eu să ies să te sărut” şi „într-un coş cu viorele Sade două păsărele Amândouă ciripesc Eu pe tine te iubesc.”

Din atitudinea dascălilor noştri a rezultat, că de fapt cea mai gravă faptă, ba ce zic, grozăvie, era scrisoarea adresată acelei fete. In sfârşit, să lăsăm pedagogilor, adică acelei pletore de „cititori în cafea”, cum, cu dispreţ, îi numea pe aceştia, dezavuându-i, desigur, un răzvrătit împotriva canoanelor (şi disciplinei) şcolare, interpretarea prin grila lor a acestor fapte. Revolta acelor profesoare împotriva „cumplitei” vinovăţii a unui elev îndrăgostit, care cutează să-i spună unei fete că o iubeşte, îşi putea avea, după părerea mea, explicaţia ei, bazată pe tot felul de complexe şi refulări. Ea m-a făcut, mai târziu, ca student, să-i găsesc similitudini într-o întâmplare, avându-l ca erou, pe rectorul Constantin Daicoviciu de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj: într-o după-masă noroasă de toamnă, acesta se afla în cămăruţa sa de la etajul al lll-lea al clădirii centrale, unde venea foarte rar, pentru activităţi numai de el ştiute. In coridorul întunecos, în faţa uşii acesteia, se aflau două fotolii încăpătoare, şi lângă sau pe acestea, poposeau studenţii, câte un băiat şi o fată, să-şi şoptească secretele, să se frece unul de altul, după caz şi situaţie. O pereche dintre ei, înfierbântată peste măsură, a trecut acolo, adică în acele fotolii, pragul dintre decenţă şi neruşinare. Auzind „şşş-ah-urile” lor repetate, bătrânul Daicoviciu a ieşit intempestiv din birou. Surprins de ceea ce a văzut, s-a înfuriat foarte tare şi a început să-i lovească cu bastonul, cu neistovire, făcându-i neruşinaţi şi porci. După ce făptaşii au fugit, a mea„ în biroul său la rectorat şi, a tras o duşcă de coniac, iar apoi, i-a povestit secretarului Somogyi întâmplarea, exprimându-şi, cu un zâmbet amar în colţul gurii, regretul că i-a bastonat pe acei tineri, cu adausul, plin probabil de adevăr: „am fost furios, în subconştientul meu, că nu eram eu în locul băiatului„! Poate, aşadar, că şi doamna Onose, regreta, atunci, că n-a primit ea însăşi o scrisoare de la un bărbat, ca, mutatis mutandis, acea elevă tânără şi fără prihană. Nu mai ştiu ce a păţit acel elev, dar chiar de atunci şi ad-hoc, am avut, pentru el, un sentiment de compătimire, iar pentru doamna Onose o ură mocnită, care a crescut în mine de-a lungul anilor. Doamna avea două fete drăguţe şi uneia dintre ele, mai târziu, ca student în anul IV spre V, aveam să-i fac o curte platonică, şi spun asta, deşi, aşa cum afirmă Constantin Noica, acest termen, înţeles de lume ca iubire fără prihană, în etimologia sa ar trebui să definească exact contrariul. Din clasa a Vl-a începând, rezultatele mele la învăţătură au fost tot mai bune, căci încăpusem, cum am arătat, la ştiinţele exacte pe mâna lui luliu Berinde, iar la cele naturale îl aveam, în continuare, pe Ioan Ghitera, foarte pasionat de materia pe care o preda, încercând să lege teoria de practică, prin aducerea în clasă a unui bogat material didactic. El m-a făcut să îndrăgesc miracolul vieţii călugăriţei, nasicornului sau croitorului, insecte cu aspect plăcut, şi să ştiu şi denumirea lor pe limba lui Cicero, împreună cu Ghitera am recoltat, de la grupul de stejari aflaţi pe marginea unui canal de scurgere, de fapt un fel de pârâiaş, situat în apropierea Fabricii de spirt (cam pe locul unde astăzi, în Beiuş se află fabrica de mobilă) o mulţime de insecte, pentru insectarele pe care ne obliga să le facem la sfârşitul clasei a Vl-a, un fel de cutii de lemn, de mărimea unei „genţi ministeriale”, cum se spunea pe atunci, cu capac de sticlă, în care aşezasem, cu ace de gămălie, insecte conservate în spirt. Şi tot cu el am capturat, din teii uriaşi aşezaţi în faţa M. A. T.-ului sau întreprinderii de îmbuteliat alcool, pomenită mai sus, o mulţime de rădăşti de dimensiuni enorme, iar din viile Cermai câteva călugăriţe (Mantis religiosa) femele de-a dreptul uriaşe, despre care ne spunea că în timpul împerecherii îşi devorează partenerii, începând de la cap. în toate vacanţele, dintre clasele de ciclul II, continuam să merg cu vaca sau vacile, când se întâmpla să avem două, la păşunat prin împrejurimile Beiuşului. Pentru că lipsea păşunea, tata achita o taxă la şeful gării din Beiuş, care ne permitea, apoi, să păşunăm iarba ce creştea pe porţiunea de teren înverzit, situat de-a lungul liniei ferate dintre localitatea Negru şi Podul de fier de pe Crişul Negru, din Beiuş. Acolo m-am împrietenit cu un fost ceferist foarte bătrân, căci avea aceeaşi vârstă cu bunicul meu dinspre tată, pe nume Ilie Negru, proprietarul unei frumoase case, aşezată drept lângă calea ferată, în apropierea gării din Beiuş. Îmi povestea scene din primul război mondial, la care participase din plin, şi de câte ori soţia sa – o băbuţă îmbrăcată în negru, pe nume Veronika – chioară de un ochi, şi de naţionalitate maghiară, îi aducea mâncare, acolo pe câmp, mă invita, spre nemulţumirea acesteia, să mănânc cu el.

Uneori, joia, o urmăream pe Veronika neni cum umblă prin piaţă după cumpărături şi mă amuzau grimasele făcute de ea când gusta, cu o linguriţă, smântână pe care urma să o târguiască: lua o cantitate din aceasta din vasul (hârboica) de pământ a ţărăncii respective, o introducea între buze, iar apoi ca arsă, îşi ridica brusc capul în sus, asemenea găinilor care beau apă, şi plescăia sonor: „ţapapapa! Ţapapapa!” Bătrânul Negru sau Negru-baci, avea un fiu de o vârstă cu tatăl meu, de meserie ceasornicar, aflat atunci la închisoare, pentru că fusese legionar. De aceea el păstra întotdeauna în înfăţişare o umbră de tristeţe, uşor decelabilă, care-l oprea să râdă vreodată. Mi-a adus, din biblioteca fiului său, vreo două sau trei cărţi, între care într-una, din colecţia Albina, de format mic, de buzunar, se descria, cu ilustraţii, viaţa şi isprăvile lui Mihai Viteazu. Rămas singur la adânci bătrâneţe, Negru baci a încăput, cum s-ar zice, pe mâna unei femei de la ţară, pe nume Catiţa. Ea l-a zăpăcit de cap, şi acest lucru nu era prea greu, pentru că se senilizase, s-o ia de nevastă, spre nemulţumirea copiilor şi nepoţilor săi, ba chiar s-o treacă, pe fetiţa ei de la alt bărbat, Măria, pe numele său. Pe aceasta din urmă am avut-o elevă în clasele mici, pe când eram profesor începător la Liceul din Beiuş. Învăţa slăbuţ, dar era o fată cuminte. Astăzi ea este soacra unui nepot de al meu, care după un divorţ cu oarecare scandal, s-a căsătorit cu fiica ei.

În toate acele veri, de după clasele a V-a, a Vl-a şi a VH-a, continuam să umblu îmbrăcat sumar, desculţ, şi cu aceeaşi nădragi scurţi şi maiou, căci hainele erau greu de procurat, întrucât, ca pâinea, continuau să fie cartelate, şi de ele trebuia să am mare grijă. Când mergeam la bunici, igiena corporală lăsa de dorit, căci se întâmpla să umblăm, eu cu verişorul Nişu şi Vasaliuţu, vărul acestuia, desculţi şi să ne culcăm, în şură sau podei, uneori nespălaţi. Perie de dinţi nu foloseam, iar pastă niciodată. Uneori ne spălam, totuşi, cu praf de os ars, efectul acestui obicei neputând fi dăunător. Timpul trecea, la ţară, parcă mai repede, regimul de viaţă fiind foarte sănătos, deoarece toată ziua eram în aer liber, pe imaş cu oile, vacile sau bivolii, sau câteodată la muncile câmpului, angajaţi binişor în diferite treburi, cum ar fi la săpat de porumb sau cartofi şi la plivit grâul de buruieni cu oticul, un băţ lung, având la un capăt o bucată de fier plat, ascuţit, pe care o înfigeam la rădăcina scaieţilor din lan, smulgându-i de acolo pe îndelete. Văzând azi, la televizor, cât tam-tam se face pentru faptul că anumite persoane îi pun pe copii să lucreze, nu mă pot opri să nu mă gândesc cât de deosebită era mentalitatea oamenilor de atunci, faţă de cea a celor de astăzi, şi la rigoare, cât progres s-a făcut în acest domeniu în ţara noastră. Pe de altă parte, iarăşi, mă gândesc că totuşi nu e bine, sau nu e educativ, să-i desărcinăm complet pe copii de orice îndatorire, aşa cum procedează astăzi aproape toată lumea.

În vara de după clasa a Vl-a, în iunie 1955, m-am confruntat pentru prima dată cu dispariţia cuiva foarte apropiat şi anume a bunicii dinspre mamă, Veronica sau Ana (Nuţa) cum o rebotezase bunicul şi cum i-a zis, apoi, toată lumea. Avea 66 de ani şi era încă în putere, deşi născuse, cum am arătat, 11 copii, 6 băieţi şi 5 fete, din care astăzi mai trăiesc două, mama în vârstă de 89 ani şi mătuşa losana de 85. Bunicii îi lipsea un ochi, căci fusese lovită peste el de un cal cu copita, însă, deşi mică de statură, era iute şi harnică ca o furnică, într-o dimineaţă, pe când mă sculam, am văzut carul cu ea în faţa geamului camerei dinspre stradă: stătea aşezată pe nişte paie, acoperite cu o cergă de cânepă, horcăind, căci avusese o hemoragie cerebrală. A murit în aceeaşi zi şi a fost înmormântată cu multă jale, plânsă de toţi cei 11 copii, dintre care unul, Alexandru, pe atunci militar, a sosit la căpătâiul ei tocmai când o prohodeau. Înainte de a o îngropa, câţiva săteni au vrut s-o împungă în inimă cu o ţepuşă, pe motiv că ar fi strigoaie, şi cred că ar fi făcut-o, dacă nu s-ar fi opus tatăl meu, ameninţându-i cu o păruială zdravănă. In treacăt fie spus, practici de acestea erau frecvente în sânul comunităţilor transilvănene din vechime, unul dintre multele cazuri, întâmplat în 1854, în satul Ciutelec (jud. Bihor), fiind descris, peste decenii, într-o lucrare a subsemnatului. (Vezi, Blaga Mihoc, Biserică şi societate în nord-vestul României, Editura Logos '94, Oradea, 2003, p.143-154).

La numai doi ani după ea, va deceda şi soţul ei, adică, bunicul, de astă dată printr-un infarct, provocat, cred, de o suprasolicitare fizică, deoarece, la cei 75 de ani ai săi, venise de la munte, vreo 20 km pe jos, cu o oaie în cârcă, care-şi rupsese piciorul. Dispariţia lor mi-a stăvilit, pentru o vreme, elanul de a mă duce aşa de des în Talpe. Am mai mers, totuşi, acolo, petrecând zilele minunate de vacanţă, la unchiul Gheorghe

(Ghiurca) tatăl verişorului Nişu, unde eram întotdeauna primit cu multă plăcere. In clasele a V-a – a VH-a am început să adun cărţi, cumpărate de la Librăria noastră, fostă Doina, sau primite de la diferiţi prieteni, la schimb, de obicei pe porumbei, sau cadou de la cei care întâmplător le aveau, dar nu le plăcea să citească, între noi, elevii de atunci, circula u cărţile ruseşti, despre eroismul sovietic în timpul războiului cu nemţii, despre luptele de partizani, despre educaţia de tip nou, gen Makarenko etc., dar şi Mitrea Cocor, cunoscuta făcătură a lui Mihail Sadoveanu, pusă şi pe ecrane. Norocul cel mare era că, între altele, s-au făcut şi traduceri din clasicii ruşi. Aşa am ajuns să citesc Taraş Bulba de Gogol, pe care aproape o ştiam pe de rost şi minunata Serile din cătunul Dicanca, unde descopeream similitudinile existente între lumea satelor româneşti şi cea a celor din Ucraina, dar şi romanele Port Arthur, Doi căpitani şi Rada din Pereiaslav. Nutream, de atunci, un cult pentru carte, în general, şi pe cele care le aveam am lipit cu ciriz mici bucăţele de hârtii numerotate, trecând, apoi, numărul şi titlul fiecărei cărţi într-un caiet sau registru format A4, primit de la tatăl meu, pe atunci magazioner la Spitalul din oraş, unde avea dreptul ca, din când în când, să capete unele rechizite. Frecventam, fără a avea insignă şi cravată, pierdute, cum am arătat, încă de la început, Casa pionierilor din oraş, căci tuturor ne plăceau jocurile de acolo, cu mingea în curte, mai ales, dar şi defilările, cu sunet de trompetă şi bătaie de tobă. Nu mai vorbesc, apoi, de repetiţiile pentru cele două defilări, de la 7 noiembrie şi l mai, aniversate pe timpul anului şcolar. Diriginţii ne obligau să participăm la ele pe orice vreme şi… În pantaloni scurţi. La 7 noiembrie, în 1952, în timp ce defilam prin centrul nepavat al Beiuşului, plin de un noroi aproape lichid, în pantaloni scurţi, a început să cadă pieziş, peste noi, o lapoviţă rece, pătrunzătoare. De obicei strigam lozinci agresive, din care nu lipseau cuvintele moarte şi trădători, adresate unor categorii sociale demonizate de regim dar, şi din cele ce vizau încetarea agresiunii imperialiste din Coreea sau pe Tito criminalul şi trădătorul. Campioni la strigătul lozincilor erau elevii din clasele mai mari, între care se remarcau nume ca Mircea Oneţ devenit medic în Bucureşti, Moise Bula, alias Ardeleanu, viitorul comandant al trupelor U. S. L. A., din anul 1989 sau Nicolae Mara, ajuns mai târziu, cum am mai spus, preot la Oradea, instruiţi şi obligaţi, desigur, la această acţiune, de conducerea şcolii. Existau şi lozinci mai blânde, ca bunăoară: Stalin şi poporul rus, libertate ne-a adus! Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, au băgat spaimă-n burghezi! Etc. Nu, însă, dintre cele cu referire la trecutul istoric al neamului nostru, căci în acel timp la orele de istorie nu se vorbea de poporul român, ci de poporul muncitor, pasămite pentru a fi incluşi în acesta şi celelalte etnii din ţară. De fapt, pe atunci în orice comisie sau comitet, şi slavă domnului că erau o puzderie, când se făceau alegeri de membri se respecta proporţia reprezentaţi vi taţii după numărul pe naţionalităţi al alegătorilor. Era, deci, o aplicare a formulei denumite „numerus clausus”, detestată, în teorie, de către comunişti, socotind, nu fără temei, că ea a fost concepută de legionari. Lor le era, însă, ruşine, bunăoară, să spună că într-un anumit organ ales, intră, de exemplu, şi ţigani. De aceea, în aceste cazuri, când trebuia să fie ales organul cu pricina, se spunea: „propunem să fie ales un comitet compus din 20 de români, 7 maghiari şi 5 tovarăşi”, aceştia din urmă fiind, de fapt, ţiganii. Şi în Beiuş erau pe vremea aceea destul de mulţi, mai ales vorbitori de limbă maghiară. Dintre ei se recruta un numeros contingent de cocote. In acest context, preocupările sexuale între grupurile de colegi de ai mei deveneau tot mai intense. Ne emulau, în acest sens, şi cei mai mari, de la care „învăţam” cum să ne potolim instinctele, între cei apropiaţi se distingea, la acest capitol, amintitul Teodor Popa (Tudorică), vecinul meu, dar şi Ioan Pantea zis Pitula, primul mai în vârstă ca mine cu 4 ani şi jumătate, iar al doilea cu trei. Tudorică era mărunţel de statură, dar păros până la hirsutism şi, din punct de vedere sexual, dezvoltat de timpuriu, în timp ce Pitula era un băiat brunet, vânjos, care vorbea cu greutate, făcând, atunci când spunea ceva, nişte grimase cu buzele greu de reprodus, parcă ar fi avut o pareză facială. Cu ei umblam cu vacile la păşunat peste calea ferată, pe ternul dintre gară şi lunca Grisului Negru, cu iarbă grasă şi izvoare cu apă potabilă. Pe acolo stătea cu vitele şi o femeie mai în vârstă, nemăritată, pe nume Florica (Floarea lui Dan, cum îi zicea lumea), îmbrăcată mai rău, cu părul împletit în cozi cu prime sau fâşii înguste de mătase roşie. Avea în grijă câteva vaci ale unui beiuşean înstărit, cu gospodăria şi locuinţa lângă gară, pomenitul Sabin Dan. Acesta rămăsese văduv şi se pare că trăia cu cea amintită. Pentru că o întâlneam zilnic, amicii mei s-au apropiat de ea, ba chiar mai mult, din vorbă în vorbă au ajuns, într-o zi, s-o trântească jos de faţă cu mine şi să se împreuneze cu ea pe rând. Deşi eram mai mic decât ei, fapta aceasta m-a făcut să-i ironizez, reproşându-le gestul, mai ales că partenera lor era foarte soioasă şi în plus o văzusem făcând sex şi cu nebunul oraşului, pe nume Gheorghe Mladin zis Ghiuri Piparca. Acest lucru s-a întâmplat în faţa mea de foarte multe ori, fără a mă determina „să-i acompaniez”. Ba mai mult, când grupul nostru de copii se mărea, eu începeam să vorbesc aluziv cu privire la ceea ce făcuseră cei doi, spre hazul general al tuturora, chiar dacă încercau să mă facă să tac, ameninţându-mă cu bătaia. Gesturi ca cele ale lui Tudorică şi Pitula au început să facă mai târziu şi alţi copii mai mici decât mine. Eu, însă, nu m-am aliat grupului lor niciodată, din pudoare sau probabil din silă, chiar dacă instinctele sexuale mă împingeau către astfel de fapte. De întâmplarea cu Floarea lui Dan mi-am reamintit în iulie 1963, după anul III de facultate, pe când făceam armata în Arad. Batalionul nostru de elevi era arondat unui regiment din Cetate, o construcţie din secolul al XVIII-lea, impozantă, cu o mulţime de ziduri şi tuneluri subterane, prin care se putea ieşi pe malul Mureşului, având, în interiorul ei, o biserică flancată de două corpuri de clădiri în formă de patrulater. Într-o noapte foarte călduroasă „câştigasem” o pântecăraie severă, şi în timp ce ieşeam la toaleta stil turcesc din corpul de clădire unde aveam dormitorul, am văzut un şir de militari în termen, cazaţi în încăperile din vecinătatea noastră, a studenţilor, care coborau pe o uşă cu două portiere în tunelul de sub clădire, botezat de către un căpitan, aproape analfabet, ce ocupa funcţia de politruc al unităţii, pe nume Stafie, catabombă, (în loc de catacombă). Militarii intrau acolo pe rând, cu păturile în spate. M-am luat şi eu după un caporal, numit Reşid, comandant de grupă ataşat la plutonul din care făceam parte, şi, coborând în beci, am văzut de-a lungul tunelului cu bolti destul de înalte, un şir ce părea nesfârşit de militari cu lumânări în mână, căci în acel loc nu se introdusese lumină electrică, stând la rând pentru a face sex cu o femeie, adusă dintr-un cartier al oraşului, înainte cu câteva zile. Militarii o hrăneau acolo, şi se împreunau cu ea unul după altul. Scârbit peste măsură, i-am apostrofat pe cei mai apropiaţi, pentru fapta lor, vorbindu-le despre pericolul de a contacta o boală venerică. Nu s-au îmbolnăvit, însă, nici u nul, aşa cum s-a constatat peste câteva zile, când nenorocita amoreză, surprinsă de ofiţeri acolo, a fost dusă la spital pentru analize. Era, din fericire, perfect sănătoasă, şi atunci când a fost adusă în faţa regimentului să-i recunoască pe cei care au târât-o în catabombă, cum zicea Stafie, îşi bălăbănea capul dintr-o parte în alta, fără a zice ceva, în timp ce mulţi dintre soldaţi stăteau cu faţa aplecată în jos. „

Din nefericire, nici părinţii, nici dascălii nu ne vorbeau niciodată pe teme legate de sexualitate şi de aceea trebuia să ne confruntăm singuri cu ele, învăţând unul de la altul, şi har domnului că dintre noi erau destui dintre cei dornici să facă pe învăţătorii. Aşa am aflat şi despre bolile venerice, frecvente în special printre ţăranii din zona comunei Roşia, despre sifilis sau despre oameni cu cruci în sânge, cum se spunea în popor. Şi îmi aduc aminte că la dispensarul din Beiuş, situat pe strada Română, pe pereţii coridorului se aflau nişte planşe colorate, cu portrete de oameni având limba sau nasul mâncate, adică cu rumori sifilitice oribile, tocmai pentru a-i face pe privitori să se înspăimânte şi să evite contactele sexuale cu persoane suspecte. Cât efect vor fi avut astfel de mostre, printre privitorii sosiţi de la ţară, rămâne de văzut, mai ales că 80% dintre ei „se căsătoreau” fără a face cununia civilă, şi ca atare nici vizitele medicale obligatorii, trăind ani de zile în concubinaj.

La absolvirea clasei a VH-a am susţinut examen la toate materiile, după care a urmat imediat cel de admitere la liceu, unde mergeau puţini dintre elevi, căci, datorită sărăciei, aproape toţi se grăbeau să înveţe o meserie, urmând, în acest scop, şcoli profesionale, în timpul examenului de absolvire a clasei a VII-a şi după el, m-am confruntat din nou cu acea astenie fizică, simţită şi în urmă cu trei ani, manifestată prin dureri de cap şi perioade de cădere generală, de lipsă de rezistenţă la orice efort, fie fizic, fie intelectual. Aşa am păţit şi la examenul de admitere la liceu, unde la matematică m-am împotmolit rău, nefiind în stare să termin subiectul la algebră, deşi reuşisem să pun problemele în ecuaţie. Nici la română n-am stat bine, căci, deşi citisem destul, nu prea ştiam gramatică, deoarece cu profesoara care ne predase în clasa a VII-a, doamna Aloisia Mărculescu, o femeie foarte învăţată, dar lipsită de metodă pedagogică şi foarte indulgentă, nu învăţasem prea multe. Am reuşit cu greu la examenul de admitere, împins oarecum din spate de profesorul luliu Berinde, membru în comisia de examinare. El i-a spus preşedintelui, vestitul Vasile sau Lică Pop, că sunt un mare derbedeu, dar că merit să urmez cursurile liceale. Făcea aluzie la faptul că în mai multe rânduri la şcoala elementară avusesem, din diferite motive, nota scăzută la purtare, fiind şi eliminat de câteva ori. Una dintre eliminări s-a datorat faptului că orientasem, cu o oglindă de buzunar, razele solare în ochii profesorului de muzică Ioan Condoroş, o pocitanie de om în greutate de vreo 45 kg, cu o figură acră, ca a unuia care părea că înghiţise acid acetic, veşnic ameţit de băutură, dur şi neînţelegător, în ziua când s-a întâmplat incidentul, îmi dăduse o palmă după gât atât de tare încât scândura dintre capetele băncii care îmi susţinea greutatea s-a rupt în două. Motivul era că mi-a zărit în părul capului nişte fulgi din perna pe care dormisem acasă. Peste ani, când îl zăream târându-se pe străzile Beiuşului, beat şi supărat poate şi pentru că preafrumoasa lui soţie era în acelaşi timp şi o mare preacurvă, păcătuind, pe rând cu mai mulţi tineri din Beiuş, iar în final cu un popă ortodox, foarte în vârstă faţă de ea, pe nume Ilie Mihele, îmi venea să-l izbesc de pereţi. La popa Ilie Mihele umblasem, în clasele primare, voluntar, la, orele de religie, ţinute în biserica din Deal. Odată i-am dus de acasă o statuie din porţelan, reprezentând-o pe Sfânta Fecioară cu Isus în braţe, cumpărată de tata de la Catedrala din centrul Beiuşului, în toamna lui 1948, înainte de desfiinţarea bisericii greco-catolice, cu rugămintea să mi-o sfinţească. Popa m-a prins de mâna stângă, mi-a smuls statueta din dreapta, şi ţinându-mă astfel, a început să strige în faţa celorlalţi copii: „uitaţi ce aduce la biserică acest nemernic, un chip cioplit, un idol!” Cu o forţă de care nici eu nu mă credeam în stare, m-am smuls din strânsoare, luându-i statueta din mână, şi după ce m-am ridicat de jos, căci în elan căzusem pe spate, i-am strigat „mai vine dracu de amu la tine la religie”, repezindu-mă, apoi, afară. Şi aşa a fost, căci n-am mai mers niciodată la orele de religie, predate în particular de popa Ilie Mihele. Statueta o am, în schimb, şi astăzi, şi odihneşte, protectoare, la mine în casă, într-o vitrină a dulapului, alături de alte obiecte, între care, până nu demult, şi un pocal pentru euharistie, din argint aurit, datat din 1939, cu bobite de malachit şi încrustaţii ornamentale. De notat că acest pocal l-am dăruit nu demult Prea Sfinţiei Sale episcopului greco-catolic de Oradea Dr. Virgil Bercea.