* * *
Din seara în care ne-am întâlnit la madam Gutuie, în „salonul” din strada Libertății, Cotan pare a-mi fi devenit cel mai bun prieten.
Colegul meu de bancă nu bănuia că frecventez și eu asemenea localuri.
Destăinuirile reciproce aveau să ne apropie definitiv unul de altul.
Cotan avusese, tot ca și mine, acum un an, o aventură la fel. Margareta lui, însă, nu era nici româncă, nici croitoreasă cu ziua. Era fräulein Lori, guvernanta surorilor lui, pe care noi o poreclisem „nemțoaica prefectului”. Ca și Margareta, însă, fräulein Lori plecase și ea din oraș. Numai că nemțoaica prefectului nu plecase de bunăvoie, ca croitoreasa, ci fusese dată afară, fiindcă mama lui Cotan o prinsese în patul lui după miezul nopții.
La madam Gutuie îl dusese pentru prima oară văru-său, care este sublocotenent la artilerie.
Aici nu-ți mai e teamă că te prinde nimeni. Cel mult te simți oarecum jenat când te întâlnești cu persoane cunoscute. Jena, însă, este reciprocă.
La madam Gutuie vin chiar persoane de bună condiție. Cotan mi-a povestit cum într-o seară, când uitase să încuie odaia în care se găsea cu Olguța, era cât p-aci să dea peste el profesorul de geologie, care venea cu Aurica. Olguța și Aurica au aceeași odaie.
Astă-seară ne-am hotărât să luăm cu noi și pe Mihăiță, care până acum n-a cunoscut încă o aventură în felul acesta. Mihăiță n-a cunoscut nici pe Margareta, nici pe fräulein Lori. Grație nouă, însă, în seara asta are să cunoască pe Aurica, pe Olguța, pe Vetuța și pe Didina
— cele patru podoabe mai de seamă ale „salonului” din strada Libertății...
Cum trece vremea!... Și oamenii ce repede se schimbă cu vremea!...
Copiii, mai ales, se schimbă vertiginos... Acum un an ne jucam de-a „căderea Plevnei”. Anul acesta, aceiași trei colegi de bancă ne jucăm de-a „răpirea Sabinelor”...
Fiindcă e sâmbătă, și de obicei sâmbătă „salonul” din strada Libertății e frecventat de lume multă, ne-am hotărât să ne ducem mai devreme, îndată ce se va înnopta. Întâlnirea ne-am dat-o la mine acasă.
De la mine până la madam Gutuie sunt exact două sute de pași.
Mihăiță pare emoționat. Vorbește în monosilabe și dinții îi tremură ca un aparat Morse...
La poarta cu nr. 38 ne oprim. Cele două ferestre de la stradă sunt căptușite cu transparente de trestie vopsite cu verde. În jurul casei, nici un semn de viață: nici un zgomot, nici o lumină... Lampagiii primăriei n-au ajuns încă până în strada Libertății.
Nu-i aprins nici măcar felinarul roșu. Steaua celor „trei crai de la răsărit” nu s-a arătat încă deasupra noului Betleem...
Cotan deschide totuși poarta și câteșitrei intrăm repede în curte.
Madam Gutuie și fetele sunt la masă. De obicei, clienții încep să vină după ora zece. Până atunci, nu sunt primiți în local decât „intimii” patroanei și „prietenii” fetelor. Cotan însă poate intra când vrea. Madam Gutuie îl stimează ca pe unul din cei mai de seamă clienți ai localului, deși nu consumă niciodată nici dulceață, nici cafea.
Apariția noastră produce o ciocnire bruscă de tacâmuri și farfurii
— un branle-bas de combat în miniatură. Un pahar de șpriț se varsă pe fața de masă și un scaun cu fundul îngăurit se răstoarnă pe scânduri.
Didina, care e bună și exotică, fiindcă a fost și la Rusciuc și la Constantinopol, sare de gâtul lui Mihăiță, pe care-l vede pentru prima oară în local.
Madam Gutuie l-a luat repede pe Cotan deoparte, în timp ce Olguța mormăie supărată și cu gura plină:
— Iar au venit mucoșii ăștia...
Celelalte fete ne privesc cu zâmbetul lor invariabil: acru și deplasat.
Parcă ar fi chipurile mâzgălite cu creioane colorate pe pereții privăților noastre de la liceu.
Cotan ne face semn să-l așteptăm și dispare cu madam Gutuie pe coridor.
Mihăiță se zbate neputincios în brațele Didinei, care-l mângâie cu formula „cârlanul maichii” și alte fraze tipice.
Din capul mesei, Vetuța îi strigă răgușită:
— Ia-i banii înainte, fă, să n-o pați și tu ca mine...
Aurica fredonează cu ochii în farfurie:
— „Te-am așteptat să vii... sub caisul înrourat... Te-am așteptat... te-am așteptat”...
Olguța îi răspunde, tot cu gura plină:
— Care-i ăla, dragă?... N-o fi tot profesorul de la liceu? Aurica e favorita profesorului nostru de geologie.
Un gând diabolic mă urcă parcă în turla cu ceasornic a bisericii Sfântul Nicolae, de unde poți vedea întreg orașul, fără să fii văzut de nimeni. Regret însă că Aurica nu e favorita profesorului de limba greacă sau a celui de matematică. Ăstora aveam să le plătesc o poliță din săptămâna trecută. Cu profesorul de geologie, însă, n-am nimic de împărțit. Fiindcă-l respect și mi-e drag, renunț la Aurica și o las să-l aștepte mai departe, până ce va veni sau el, sau... altul! Madam Gutuie, care a apărut din nou, se apropie de mine și-mi șoptește misterios la ureche:
— I-am dat prefectului ăl mic un boboc de fată... Știi... Pe cinste...
Prefectul cel mic e Cotan!...
Ce înseamnă să fii, într-un oraș de provincie, băiatul prefectului!...
Toată lumea, de la directorul liceului până la madam Gutuie, caută să te servească. Nimeni nu îndrăznește să te supere, fie chiar cu un lucru de nimic. La Pitești, părinții și copiii se confundă ca zarzavaturile într-o oală cu supă. Prestigiul oficialității trecătoare e ca valtrapul de stofă neagră, brodată cu argint, al cailor de dric. Transformă toate mârțoagele din oraș în animale apocaliptice... Încerc s-o descos pe madam Gutuie:
— Eu n-o cunosc?
— De unde!... Asta e trufanda!...
— Și mie n-ai de gând să mi-o arăți?...
— Nu se poate... Asta e fată de condiție... Nu vine decât pe comandă...
Dumneata n-ai bani destui pentru așa ceva...
După un sfert de oră, ne regăsim iar câteșitrei în „salon”.
Vetuța continuă să ne privească cu neîncredere și să ne apostrofeze cu ură:
— Parc-ați fi venit la pomană!... Nu cumva azi e sâmbăta morților?...
Madam Gutuie se răstește la ea:
— Ia nu mai face pe nebuna... Lasă-mi „bobocii” în pace, că ăștia sunt buni de saftea!...
