* * *

Bună dimineața la Moș-Ajun!...

Ne dați ori nu ne dați?... (bis) Neeee... daaaați?...

Directorul liceului nu ne dă nimic. Găsim poarta încuiată și luminile stinse. Probabil că directorul face Crăciunul la București cu secretarul general de la Ministerul Instrucțiunii Publice, care îi este cumnat.

Directorul nostru face politică militantă, ca și tatăl lui Cotan. După ce pleacă liberalii de la putere, rămâne simplu profesor de geografie.

La fel plecaseră din oraș cei patru profesori noi. Două săptămâni de zile dar, Aurica poate cânta în fiecare seară Te-am așteptat să vii...

Profesorul de geologie n-are să vină decât după Bobotează.

Profesorul de limba latină se scuză că nu-i pregătit să ne primească. În schimb, ne face un mic istoric al colindelor, care par a fi de origine păgână și ne atrage atenția să nu întârziem prea mult prin mahalale, fiindcă e ger și putem răci. Profesorul de limba latină își iubește foarte mult elevii, dar mai ales pe cei de la țară, pe care îi ține în gazdă la el acasă, cu plată și cu asigurarea formală că vor trece examenul fără corigență.

Profesorul de istorie, care este transilvănean, ne dă vin fiert și covrigi cu susan. Mănâncă și bea cu noi împreună, bate cu pumnul în masă, înjură pe unguri, ne sărută și ne repetă povestea Ardealului, pe care o știm pe dinafară.

— Că-z apăi, iubiții mei, cujetul nost neîntinat, tăt la drăguțul nost ghe Argheal să hie!... Că ne-o învrednici Domnul să ajungem noi acolo și l-om feștelui așa cum o zidit Decebal Sarmiseghetuza. Fișori, nu vă hie teamă, avem har Domnului ghestui și merindă din belșug. Ș-apăi mână-i dracu de cătane streine să ne potopească dacă-or cujeta așa, că de-atâta urcuș s-or beteji cu toții, că tare-i sus și mult e fain, din mila Domnului, Arghialul nost...

Un băcan de pe strada Șerban-vodă ne dă o pungă de un kilogram cu smochine, stafide, alune și năut, pe care le împărțim frățește, iar primarul orașului, o hârtie de douăzeci de lei, din care Rădulescu Florian ia 3 lei și 50 de bani, iar noi ceilalți unsprezece, câte 1 leu și 50 de bani.

După îndelungate parlamentări cu gardistul de la poartă și cu cei doi mopși din curte, plecăm încredințați că prefectul s-a răzgândit și nu ne mai primește. Prin dreptul bisericii catolice, însă, gardistul ne ajunge din urmă și ne întoarce înapoi. Prefectul uitase să dea ordinile necesare cerberului cu tesac turcesc și revolver austriac.

Pentru prima oară în viața mea intru și eu într-o casă cu adevărat boierească. Mobilele lustruite, covoarele moi, tablourile cu fazani și porci mistreți, oglinzile cu ciucuri de cristal și lămpile cu acetilenă îmi iau ochii. La prefect e cu mult mai frumos ca la noi acasă... Noi ardem lumânări de spermanțetă și lămpi cu gaz. Mobilele noastre abia se mai țin pe picioare și florile de pe scoarțele oltenești s-au scuturat parcă pe schânduri. Ca lucruri de preț nu avem decât o oglindă ovală cu o ramă aurită și tabloul cel mare din salon, în care mama stă cu mână dreaptă pe umărul tatei...

Familia prefectului se compune din tată, mamă, un băiat, două fete, o soacră, o cumnată văduvă, care de obicei stă la Câmpulung, inginerul județului, care este văr de-al doilea cu prefectul, nevasta inginerului, care este grecoaică și vorbește prost românește, și guvernanta fetelor, miss Edith, care este englezoaică și nu vorbește deloc românește.

Cotan zâmbește șiret și ne împinge de la spate ca pe o turmă de oi spre sufrageria plină cu tot felul de bunătăți: șuncă de Praga, salam de Sibiu, limbă afumată, schweizer, ștrudel cu mere, baclava cu nucă, fructe și vin înfundat.

Surorile lui Cotan se amestecă printre noi, mai mult plictisite decât entuziasmate de prezența celor doisprezece străini înfometați. Cum sunt însă fete binecrescute, amândouă se agită la fel, dar fără spor.

Lizica pare un metronom care bate măsura 2/4, iar Oița, pendula unui ceasornic de perete. Lizica e mai mare cu doi ani decât Cotan.

Are părul roșcat și zbârcit ca o coadă de viezure. Oița îl are lins și gălbui ca o pălărie de paie spre sfârșitul verii. Soarele pare a fi avut influențe deosebite asupra surorilor lui Cotan. Pe Lizica a rumenit-o, pe Oița a decolorat-o.

Pe noi, însă, fetele prefectului ne impresionează la fel. Suntem mai emoționați chiar de cum ne-ar fi prins un profesor cu lecția neînvățată.

Parcă ne-ar fi luat Dumnezeu graiul la toți deodată. Unuia singur dintre noi îi turie gura. E Columbachis Aristotel, băiatul proprietarului morii din Târgul-din-Vale. Aristotel, însă, vorbește grecește numai cu nevasta inginerului, și noi nu pricepem nimic. Mihăiță a înțepenit lângă sobă și nu îndrăznește să se așeze la masă. Lizica îl invită pe scaunul liber dintre ea și mamă-sa. Mai curajos decât noi, Rădulescu Florian, șeful corului, s-a așezat între Oița și soră-sa. Țăpuș și Aristotel stau la dreapta și la stânga grecoaicei, iar eu am nimerit între guvernanta, care vorbește numai englezește, și văduva de la Câmpulung, care nu vorbește deloc. Ceilalți coriști stau proptiți, ca niște stâlpi de telegraf, între Cotan, prefect, inginer, soacra prefectului și căpitanul de la manutanța armatei, care sosise mai târziu.

Serbarea Moș-Ajunului ține până la miezul nopții. Surorile lui Cotan se scuză că-i pianul dezacordat și nu ne pot cânta nimic. Țăpuș, care a răgușit din cauza tămâiosului, încearcă să ne cânte ceva, dar nu poate nici el. În schimb, Rădulescu Florian face ca găina când ouă și imită plecarea trenului din gară, iar eu și cu Mihăiță declamăm Satira III-a a lui Eminescu. Eu fac pe Baiazid și Mihăiță pe Mircea cel Bătrân.

La plecare, limba și picioarele ni se împleticesc deopotrivă. În stradă, Țăpuș își mai încearcă o dată vocea: Ne dați ori nu ne dați? De data asta, însă, răspunsul ni-l dă gardistul de la poartă, care până atunci stătuse în fața noastră „drepți” și cu mâna la căciulă:

— Nu vă este rușine, măi, neam de țigani ce sunteți?... Nu vă îndoparăți destul?... Ce să vă mai dea?