* * *

Orașul pare tava unui bragagiu, garnisită cu alviță, sugiuc și zaharache alb. Totu-i alb. Gerul, liniștea și noaptea sunt albe. Singură zăpada pare a-și fi pierdut ceva din culoarea ei obișnuită. O recunosc numai după discreția cu care scârție sub picioarele noastre, ca o mână abilă de pungaș, ce s-ar furișa într-un buzunar...

Pe cerul spălăcit și umed ca un cearșaf de pat, abia scos din ligheanul cu scrobeală albastră, stelele par urme proaspete de ploșnițe, strivite chiar în noaptea Moș-Ajunului. Petele de pe rufăria de casă, a Părintelui ceresc, nu dispar niciodată. La Pitești dar, regina nopții va petrece sărbătorile Crăciunului într-un hotel de mahala... La Slatina, luna era găzduită parcă, ceva mai convenabil..

Mi-aduc aminte de noaptea în care m-am întors cu Steluța de la grădina publică...

Ce noapte!... Ce lună!... Ce poezie!... Încep să cred însă că vară-mea avea dreptate. Între luna de-atunci și cea de azi nu văd nici o rudenie.

La primul colț de stradă, rămânem șapte înși. La al doilea, trei și așa mai departe, până ce mă trezesc numai eu singur... Dar singur cu adevărat eu nu mă simt decât în mijlocul alor mei.

De câte ori sunt singur, mi se pare că mai sunt cu cineva. Dealtfel, eu cu mine singur pot vorbi tot ce-mi trece prin minte. Nu mi-e teamă de nimeni și de nimic. Nu mă controlează nimeni și nimeni nu mă poate face de râs. În noaptea asta, mai ales, simt c-aș avea să-mi spun o mulțime de lucruri.

Nu-mi place nici Lizica, nici Oița. Văduva de la Câmpulung e o femeie în vârstă, iar guvernanta nu știe românește. Nu m-ar interesa decât grecoaica. Dar tot timpul nevasta inginerului a stat de vorbă numai cu Columbachis Aristotel... Femeile astea parcă n-ar fi în toate mințile lor. Băiatul grecului din Târgul-din-Vale are picioarele crăcănate, se uită șașiu și nu vine niciodată pe la madam Gutuie.

Nu știu cu ce impresie vor fi plecat ceilalți. Pe mine, însă, lumea bună simt că a început să mă dezguste. În poarta casei îmi dau seama că, în anul acesta, Moș-Ajunul m-a făcut să pierd o noapte degeaba. Numai cu 1 leu și 50 de bani nu te poți aventura nici măcar până în strada Libertății...

Dar geamul de la bucătăria noastră e încă luminat... La ora asta un geam luminat poate fi mai elocvent chiar ca steaua ce se oprise cândva deasupra Betleemului...

Lina coace cozonacii... În bucătărie e cald și miroase a ceva proaspăt și bun. E un miros ciudat... un amestec de adieri calde și de șfichiuri reci... ceva ce-mi gâdilă nările nasului și se prelinge din sfârcul urechilor pe umeri și de-a lungul spinării... Ce miros plăcut!... Nu știu ce miroase așa frumos... Cozonacii din cuptor sau sânii goi ai Linei...

Bucătăresei noastre îi zicem Lina, fiindcă așa s-a obișnuit mama să le cheme pe toate bucătăresele pe care le-am avut. Numele ei adevărat, însă, este Leucadia. E blondă, înaltă, subțire și mândră ca o regină detronată.

Vorbește rar și se uită tot pe sub gene. Când e supărată, însă, bombăne ca o piuliță de aramă în care ai pisa zahăr cubic...

Prezența mea în bucătărie o pune pe gânduri. E poate pentru prima oară când intru în bucătărie. Lina este o veche rivală a Margaretei. Amintirea fostei noastre croitorese cu ziua pare a-i fi stricat deodată și buna dispoziție, și aluatul cozonacilor ce se rumenesc în cuptor.

— Dacă mai așteptați oleacă, vă dau să gustați și dumneavoastră...

Ia uitați-vă la ei... În cinci minute sunt gata. Și Lina deschide ușa cuptorului... Ochii mei, însă, îi dau să înțeleagă că nu mă interesează cozonacii.

— Unde e Năstase?

— A plecat aseară la Găvana... S-a dus s-aducă de-acasă de la el doi curcani și un purcel de lapte...

— Bine, bine, dar când are de gând să vină?

— Apoi, conița i-a spus că mâine până în douăsprezece să fie acasă... În timpul acesta, Lina micșorează lumina lămpii, care începuse să fumege. Eu o îndemn cu vorba și cu gestul:

— Mai bine stânge-o dracului de tot...

Lina-mi răspunde ca și cum n-ar fi bănuit nimic:

— Și eu ce-am să mă fac pe întuneric? Vreți să mi se ardă cozonacii?

— Las’ c-o aprindem noi pe urmă.

— Poate aveți dumneavoastră chibrituri, că eu le-am sfârșit...

— O aprindem de la focul din sobă cu o bucățică de hârtie.

Lina stă câteva clipe la îndoială, apoi răspunde hotărâtă:

— Așa da... Se poate... În clipa aceea la poartă răsună un cor de voci rebegite: Ne dați ori nu ne dați? Bag mâna în buzunar și scot leul de argint și cei cincizeci de bani de aramă, partea mea din hârtia de douăzeci de lei a primarului:

— Na... Du-te și dă-le banii ăștea, că n-am mai mulți.

Lina, însă, îi vâră sub perna de la pat și bombăne revoltată:

— Ia mai bine lasă-i colea, că eu nu sunt ca altele să umblu noaptea pe drumuri...