* * *

Pe Mihăiță îl iubesc ca pe un frate. Pentru el sunt gata să trec, la nevoie, prin foc și apă. Până azi nu l-am jignit niciodată — nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul!... Când am înțeles însă de ce este vorba, nu mi-am putut stăpâni un gest de scârbă... Dacă m-aș fi mărginit să-l compătimesc numai, ar fi însemnat să nu-i fiu prieten adevărat. De altfel, de zece ani de zile de când îl cunosc, n-am simțit niciodată ca în clipa aceea nevoia să-mi bat joc de el.

Un altul în locul meu și-ar fi adunat prietenii și le-ar fi spus: Hai să plângem de milă lui bietul Mihăiță, că este un nenorocit...

Mie, însă, mi-a venit să strig în gura mare: Hai să râdem de prostia lui Mihăiță, că este un neghiob...

Mihăiță iubește pe Lizica!...

Băiatul cizmarului de pe Scoroboaia iubește pe fata prefectului de Argeș.

Mi-am recapitulat escapadele sentimentale și am ajuns la concluzia că pe Lizica, mai ales, n-aș putea-o iubi nici eu, darmite Mihăiță.

Pe Margareta aproape am și uitat-o. La Steluța, însă, tot mă mai gândesc din când în când. Margareta a fost un scaiete ce ți se agață de pantaloni; Steluța, o porumbiță rănită ce-ți cade întâmplător în brațe. Pentru Lizica, însă, zadarnic mă trudesc să găsesc o comparație nimerită. Nu există. E drept că Mihăiță o compară cu un luceafăr.

Dar Mihăiță se înșală... Mihăiță nu-i măcar poet ca mine. E un simplu elev silitor, și atâta tot. Ce înseamnă, însă, a fi „premiant întâi” la liceul din Pitești?... Ca să poți iubi pe fata prefectului de Argeș, trebuie să fii ceva mai mult. Or, dintre noi toți, eu, unul, nu văd pe nimeni potrivit pentru lucrul acesta. Nu, nu... Tot eu am dreptate.

Mihăiță este un neghiob. Oricât l-aș iubi eu, dar suferința asta nu i-o pot împărtăși. Cel mult, îl pot încuraja s-o suporte cu bărbăție până la capăt!...

Cazul lui Mihăiță începe să mă pasioneze. Nu știu de ce, dar pe Mihăiță nu l-aș fi crezut niciodată capabil să iubească. Nu cumva Mihăiță este numai o victimă a primăverii?... Așa iubesc oamenii primăvara!... Numai că primăvara trece repede... Mihăiță a așteptat din decembrie până în aprilie ca să-mi spună că iubește pe Lizica.

Dacă ar mai fi așteptat încă trei luni, poate că n-ar mai fi avut nimic să-mi spună. Deocamdată este singurul sfat pe care i-l pot da. Altceva, nu văd ce-aș putea face pentru fericirea lui.

E drept că lui Chiostec i-am făcut o scrisoare de dragoste. Dar Chiostec este cel mai prost elev la limba română. Scrie ca o ciubotă și nu știe să acorde nici predicatul cu subiectul. Mihăiță, însă, știe să scrie tot așa ca și mine. Poate a și scris-o chiar... Dar de trimis, i-o fi trimis-o?... Dacă Mihăiță o fi făcut lucrul acesta este pierdut. Lizica este în stare să i-o arate prefectului, prefectul să-l reclame directorului și directorul să-l cheme a doua zi în cancelarie ca să-i facă morală...

Dar morala, ca morala... La sfârșitul anului, însă, în grădina publică, muzica are să-i cânte altuia de trei ori: „sol, si, re, sol, sol, re, sol” și o dată „sol, la, si, re”.

Bietul Mihăiță!... Mi-e teamă să nu pată și el ca Ovidiu, care și-a scris Tristele tocmai la Tomis...

Profesorul de limba latină ne-a spus că la Constanța se mai văd și astăzi ruinele unui templu roman, închinat zeului Neptun... Profesorul de limba latină parcă ar cunoaște secretele fiecăruia din noi.

Cum aș vrea să mă duc și eu la Constanța!... Aș vedea ruinele templului în care se rugase pe vremuri Ovidiu și aș vedea poate și pe Margareta!...

Ce curioasă coincidență!... Când l-am văzut pe Mihăiță plângând, mi-am adus aminte că astă-toamnă plânsesem și eu pentru Margareta. Și pe Margareta n-o pot compara cu Lizica! Dar ce înseamnă oare a iubi?... Cum este când iubești cu adevărat?... Cum a iubit Werther pe Charlota și Des Grieux pe Manon Lescaut, sau cum iubește Chiostec pe Anișoara și Mihăiță pe Lizica?...

Mâine am să-l rog pe Cotan să-mi mai împrumute o dată La maison Tellier a lui Maupassant.