* * *

Primăvara a poposit la Trivalea. Deocamdată, se teme parcă să intre în oraș. Bănuiesc probabil că profesorul nostru de limba română i-a pus gând rău. Cum o simțit-o prin grădina publică, ne-o și dă ca subiect la concursul în scris pentru stil și compoziție.

Orice s-ar spune, dar primăvara se găsește la Trivalea în mai multă siguranță decât în oraș. Acolo nu-i caută nimeni gâlceavă. Cei care o întilnesc o salută și o admiră cu aceeași bună-cuviință și sinceritate. În fața ei se înclină deopotrivă și vârsta, și sexul, și cultura omului. În oraș, însă, primăvara riscă să fie tratată mai rău ca în sala de operație a unui spital de provincie...

La liceul nostru, bunăoară, sunt doi profesori de limba română și peste patru sute de elevi. Dar pericolul cel mare este că, în fiecare din cele șapte clase, limba română se predă de câte trei ori pe săptămână. Imposibil, dar, ca primăvara să scape neciopârțită, mai ales că fiecare anotimp ține câte trei luni în cap!... În curtea mănăstirii de la Trivalea au înflorit cireșii.

Călugării și-au întins parcă la soare cămășile, pe care nu și le spală decât o dată pe an!...

Eminescu comparase cireșii în floare cu altceva: Atât de fragetă te-asameni Cu floarea albă de cireș Și ca un inger, printre oameni, În calea vieții mele ieși...

La fel o văzuse probabil și Mihăiță pe Lizica. Altfel, n-ar fi făcut greșeala să vină la Trivalea în aceeași după-amiază când se găseau și fetele prefectului cu miss Edith.

Noi n-avem voie să ne plimbăm la Trivalea decât duminica și în zilele de sărbătoare, când n-avem școală. Lumea cealaltă se poate plimba când vrea. La Pitești, însă, duminica și în zilele de sărbătoare toată lumea se îmbracă cu alte haine decât cele din cursul săptămânii. Numai noi, liceeni, trebuie să umblăm veșnic în aceeași uniformă.

Uniforma noastră e simplă și gravă ca o cruce de marmoră neagră, fără nici o altă inscripție funerară decât literele L. și B. cusute cu fir de aur pe gulerul bluzei și pe coltucul șepcii turtită ca o lipie.

Mihăiță n-are decât o singură uniformă. Costumul de dril, pe care i l-a dat Societatea doamnelor din înalta societate; nu-l poate purta decât vara, în timpul vacanței.

Uniforma lui Mihăiță parcă ar fi un drapel militar întors plin de glorie și de găuri de pe un câmp de luptă. Comparația „zdrențuit de gloanțe” e slabă și banală. Peticile de colori diferite, în loc să i le astupe, i le pune și mai mult în evidență. Uniforma lui Mihăiță a bătut recordul spectrului solar. E mai mult decât un tricolor național... E un adevărat curcubeu...

Miss Edith, însă, e de altă părere. Englezii, pesemne, judecă pe elevi mai întâi după haine și pe urmă abia după notele din catalog. Pentru ei, duminicile și celelalte zile de sărbătoare sunt ca ședințele de la Camera Lorzilor. Or, în duminica aceea, surorile lui Cotan nu mai erau fetele prefectului din noaptea Moș-Ajunului. La o ședință solemnă nu poate lua parte decât publicul cu invitații speciale. E drept că primăvara ne convocase pe toți la Trivalea. Dar în același palat al Parlamentului, Camera Lorzilor este de o parte și Camera Comunelor de altă parte... În clipa în care Mihăiță se apropie cu mine și Cotan de fetele prefectului, guvernanta îl apucă furioasă de mâneca uniformei și-l azvârle cu scârbă ca pe un lucru murdar, trei pași înapoi...

Băiatul cizmarului de la Scoroboaia rămâne cu ochii proptiți în pietrișul șoselei, ca și cum și-ar fi căutat singurul lucru de preț pe care-l pierduse. Dacă întâmplător s-ar fi uitat și la noi, Mihăiță ar fi învățat și „limbajul colorilor”... Obrajii noștri păreau diferite fructe coapte în toiul verii. Lizica și Oița erau vișine... Englezoaica era gutuie...

Eu și Cotan eram prune...

Iată ce înseamnă să iubești așa după cum e scris în romane!...

O adiere de vânt începe să scuture floarea cireșilor din curtea mănăstirii... Călugării își adună probabil cămășile, pe care n-au să și le mai spele decât la anul, tot pe vremea asta!...