* * *

Dintre profesorii noștri cei noi, de doi ne temeam mai mult ca de toți ceilalți. De cel de limba greacă și de cel de matematică.

Pe profesorul de limba greacă l-am poreclit „Ghiozdan”, fiindcă nu se desparte niciodată de mapa de piele galbenă, în care-și păstrează cu sfințenie personalitatea lui de țârcovnic clasic, și juxta franceză, după care ne traduce în românește versurile lui Homer.

Cel mai grozav însă este „Vipera neagră“ — profesorul de matematică, pe care nu-l pot mistui nici chiar colegii lui. Amănuntul acesta îl știm de la Cotan, care trăsese cu urechea când directorul liceului rugase pe prefect să intervină la București ca să-l mute în alt oraș. Se pare însă că ministrul Instrucțiunii Publice de pe vremea aceea refuzase, fiindcă profesorul nostru de matematică era unul din elevii săi favoriți.

Parcă-l aud și astăzi șuierând printre dinți, din vârful catedrei și în dialectul său moldovenesc:

— Văd c-ai citit ceva, dar n-am ce-ți face... N-ai priceput nimic.

Situația dumitale este cinci la teorie și unul la practică. Total, șase. Pe jumătate, trei... Hai să-ți dau patru din grație... să nu zici că-s om rău...

Mărinimia profesorului nostru de matematică, însă, ne umplea ochii de lacrimi și sufletul de groază. Pentru noi, sub nota cinci, un punct mai mult sau mai puțin era același lucru. Între patru și trei, nu există decât o simplă diferență grafică. Înarmați cu note ca patru, trei, doi și chiar unu, majoritatea elevilor din clasa VI-a pășeam victorioși ca o falangă macedoneană spre... corigență. Și totuși, profesorul nostru de matematică este un tânăr frumos, cu părul negru și ochii verzi. Când îl salutăm pe stradă, ne surâde blajin și generos ca sfântul Stelian, patronul copiilor. În clasă însă, când trebuie să-i suportăm ochii o oră întreagă, parcă seamănă ca două picături de apă cu Zmeul din basme, gata să-și înfigă ghearele în ceafa fiecărul din noi.

Pe mine, însă, avea să mă răpună profesorul de limba română, nevasta căpitanului Ceaușoglu și... Umbra lui Mircea la Cozia.