* * *

Pe profesorul meu de limba română nu mai este nevoie să vi-l prezint. Închipuiți-vă pe Lord Byron rătăcit prin Pitești, cu un brici Solingen în mână și cu un pieptene de celuloid în păr.

Deși tot nevastă de căpitan, doamna Kety Ceaușoglu este cu mult mai tânără ca mama. Nu este însă de vârsta nici a Steluței, nici a Margaretei, și nu seamănă cu nici una din ele. În schimb, aduce foarte mult la umblet cu Lizica. Numai că fata cea mare a prefectului nu privește niciodată pe om drept în ochi, pe câtă vreme Kety, când se uită la tine, parcă te înfige cu acul în carton ca pe fluturii din colecția zoologică a liceului. Este aproape tot atât de înaltă ca și mine și zveltă ca o fetiță de pension. Umblă mai totdeauna cu capul gol și poartă numai rochii scurte — cele mai scurte rochii din oraș — ciorapi de mătase și pantofi cu tocuri Louis XV, anume parcă să-și poată plimba pe deasupra tuturor bărbia albă și smocul de păr roșcat ce-i cade pe frunte ca un cataif bine rumenit pe o farfurie de porțelan. Într-o zi, cum nu eram decât noi singuri în casă, mi-a luat mâna să-mi citească în palmă. Până atunci, nu-mi proorocise numeni viitorul.

Eu, însă, nu știu de ce, dar eram sigur că are să-mi spună lucruri plăcute. Aștept, dar nu-mi spune nimic... În schimb, o văd cum începe să se încrunte din ce în ce mai mult, și la un moment dat îmi simt mâna strânsă cu atâta putere, că mă podidesc lacrimile. Cum nu puteam țipa, fiindcă mi-era rușine, mă mulțumesc să scrâșnesc din dinți, și s-o ciupesc și eu de pulpă cu mâna ce-mi rămăsese liberă.

Probabil că gestul meu hotărât îi plăcuse, fiindcă mâna ei se desprinse imediat de pe mâna mea. Își dăduse desigur seama că cel care se apără în felul acesta nu mai era copil, ci om matur. Citeam surpriza acestei constatări plăcute în ochii ei jucăuși de veveriță și mai ales în zâmbetul mătăsos cu care îmi da parcă să înțeleg că totul nu fusese decât o glumă nevinovată...

Socoteam deci incidentul închis și așteptam ca unul din noi să pronunțe primul cuvânt împăciuitor, mai ales că, de data asta, Kety mă mângâia pe amândoi obrajii cu calmul celei mai autentice dragoste materne.

Pe vrema aceea, însă, nu știam încă tot ce trebuia să știe un bărbat.

Nu știam, bunăoară, că o femeie nu riscă să încheie armistițiu decât în clipa când este sigură că te-a prins într-o nouă capcană. Și Kety, care avusese tot timpul să se răzgândească, își înfipse din nou unghiile în fălcile mele...

De data asta chiar că nu mai aveam ce face. Pentru a doua oară mă găseam în ipostaza ridicolă a unui cap de miel jupit de piele, cu gura căscată și ochii holbați. Pofta cu care Kety își bătea joc de mine mă făcea să plâng de necaz. Cele câteva cuvinte, însă, pe care mi le șuiera cu ură printre dinți, mă făceau să surâd de plăcere. Privirea și cuvintele ei mă răzbunau mai mult decât m-aș fi putut răzbuna eu.

Ele erau mărturia unei victorii sigure, care nu putea fi decât a mea.

— Canalie mică ce ești!... Cine te-a învățat să ciupești femeile așa? La apariția mamei, Kety îmi iartă obrajii și începe să-mi laude dantura, ca și cum nimic anormal nu s-ar fi întâmplat.

— Vai dragă... Nu știam că băiatul tău are strungăreață... Ăsta o să iasă crai mare, nu glumă!...

Mama însă, care probabil nu-și cunoștea încă bine prietena, se mulțumi să-i răspundă fără pic de entuziasm.

— Eh!... Cum i-o fi și lui norocul... Numai de-ar sta mai multă vreme pe lângă mine, să nu-și bată joc muierile de el!