* * *

Acasă la noi toată lumea a fost mobilizată. Mama, Lina și Năstase lucrează de zor. Se prepară murăturile familiei pentru iarnă și bagajele mele pentru București.

Când mă gândesc ce prost am să mănânc la pension, m-apucă groaza.

Totuși, n-am ce face. Trebuie să plec. Profesorul de limba română m-a trântit și de data asta!... Salvarea mea nu e decât pensionul din București, unde pot face două clase într-un singur an. Altminteri îmi ia înainte și Mihăiță, și Chiostec, și Țăpuș. De Cotan nu mai vorbesc, fiindcă băiatul prefectului nu umblă numai pe picioarele lui, ca noi ceilalți.

Iată-mă dar gata de plecare... Curios lucru. Când plecam la Slatina, parcă era altfel. Când pleci, ești totdeauna emoționat. Dar emoțiile pentru plecarea mea la București sunt cu totul altfel decât cele de până acum. Omul știe când pleacă... Când se întoarce, numai Dumnezeu știe. Când plecam la Slatina, știam cel puțin unde mă duc. Mă duceam la vie, la mama-mare, la Steluța. La București, însă, n-am mai fost niciodată. Nu știu cum o fi pe-acolo. Nu cunosc pe nimeni, și nu știu dacă cineva o să vrea să mă cunoască și pe mine. La Pitești, unde se cunoaște toată lumea, și tot sunt persoane care când se întâlnesc pe stradă, în loc să-și vorbească, își întorc capul în altă parte.

Dar la București?... Bănuiesc însă că la pension trebuie să fie zgomot și lumină multă, nu ca la noi la liceu, liniște și întuneric...

Mama, care de câtva timp e cu mine de o gravitate pontificală, parcă a uitat că sunt copilul ei. A început să-mi zică „domnule” și să mă facă răspunzător de toate neplăcerile familiei. Eu sunt vinovat de tot ce s-ar întâmpla. De ce oare? Nu știu. Așa vrea mama. Eu sunt vinovat, bunăoară, că mama-mare a fost bolnavă de reumatism astă-iarnă, că în anul acesta n-o să avem recoltă bună la vie și că pe Cioban a trebuit să-l împuște fiindcă turbase. Dar vina mea cea mare este că, în vara asta, Steluța, în loc să stea la Slatina ca de obicei, s-a dus la Govora, unde bărbatu-său a prins-o cu Cotan, care este prieten cu mine.

A, nu!!... Până aici. Mie personal nu-mi recunosc decât o singură mare vină: corigența la limba română. Atât, și nimic mai mult. Pentru toate celelalte neplăceri familiare, să facă bine să răspundă fiecare autor în parte.

Pățania lui Cotan mă amuză. Aștept să-l văd, ca să râd de el. Cotan a mâncat și bătaie. Pe mine profesorul de limba română m-a lăsat corigent numai. Și când mă gândesc că numai Kety e vinovată!...

Același lucru trebuie să se fi întâmplat și cu Cotan. Sunt sigur. Vinovată trebuie să fie numai Steluța!... Bine că scap de ea și nu mai vine cu mine la București!... Să știe mama că Steluța l-a înșelat pe Georgică cu mine, încă de astă-vară, m-ar da afară din casă. Nu m-ar mai lăsa să urmez liceul. M-ar trimite la cizmărie... Acolo nu sunt examene.

Faci cum vezi cu ochii, nu cum scrie la carte. Clientul îți explică ce-i place lui și tu faci așa cum îți spune el. Apoi, dacă-i place, bine — plătește și pleacă mulțumit... Dacă nu, pleacă supărat. Și atâta tot...

Clienți așa, slava Domnului, sunt destui în oraș... Până acum, nu am auzit încă să fi murit vreun cizmar de foame.

De dragoste, însă, poți muri, oricine ai fi. Mihăiță, bunăoară, o să moară de dragoste. Dar de dragoste sau de foame, este același lucru.

Dragostea îți taie pofta de mâncare. Și Mihăiță, care abia are ce să mănânce, de când iubește pe fata prefectului, aproape nu mai mănâncă deloc. Când l-am văzut ultima oară, mi-a destăinuit că dacă Lizica se mărită, el se omoară.

Nu știu cum o fi când iubești ca Mihăiță, dar să te omori din dragoste trebuie să fie cu adevărat un lucru grozav.

Doamne, Doamne!... Ai milă de bietul Mihăiță, că eu nu mai am ce să-i fac.