* * *

Pensionul nostru este o hardughie lungă de nu se mai sfârșește. Ține dintr-o stradă până-n alta. Una este Calea Moșilor, alta este strada Vântului. Format din mai multe corpuri de clădiri vechi, legate între ele prin coridoare de scânduri cu geamlâc și streșini late de tinichea, pensionul nostru ferește 147 de elevi (65 interni și 82 externi) de soare, de ploaie și chiar de bolile lumești, pentru care mai există o încăpere numită „infirmerie”. De infirmeria pensionului, însă, nu profită decât internii. Externii se caută în oraș. În mijlocul acestor clădiri, se deschid două curți spațioase, una cu aparatele de gimnastică și alta cu frânghiile pentru uscat rufele, și o mulțime de alte colțuri separate, pe unde lumina soarelui n-a pătruns încă. Oficial se intră și se iese prin Calea Moșilor, pe unde trece și tramvaiul cu cai care duce la gară și la Obor. Prin strada Vântului se trage numai „la fit”.

Peste drum de pension este ospiciul de nebuni al doctorului Sutzu.

Vecinătatea asta ne convine de minune și nouă, elevilor, și celor doi directori — unul de studii și altul administrativ. Vecinii nu știu niciodată cine face gălăgie. Nebunii de la pension sau nebunii de la doctorul Sutzu.

O lume nouă! O lume pe care n-o cunoșteam încă, pe care o văd pentru întâia oară, nu cu ochii mei liberi, ci printr-un ochean de panoramă.

Văd lucruri frumoase și lucruri oribile. Mă întreb, însă, dacă ce văd este adevărat. Nu cumva lumea asta nu este decât o simplă senzație a mea? Mi-e teamă că ea nu există decât în emoția exageratelor mele impresii de provincial venit pentru prima dată la București.

Pe zi ce trece, caut să mă acomodez tot mai mult cu lucrurile din jurul meu, cu oamenii de pe aici și cu obiceiurile lor, de care sunt cu totul străin. Toate sunt noi. Noțiunea exactă a cuvântului „noutate” abia acum o capăt și eu. Noutatea lor mă umilește parcă. Încep să mă depreciez eu singur. Noutatea din jurul meu îmi scoate în evidență toate potecile vechi, cu care familia și profesorii de la liceu îmi cârpiseră personalitatea ființei mele. La Pitești mă socoteam superior tuturor colegilor, chiar și lui Mihăiță. Aici, însă, mă simt mic, mic de tot, așa de mic, că eu însumi am nevoie de un microscop ca să pot vedea exact ce sunt.

Să știe mama unde m-a dus, și-ar smulge părul din cap. Sacrificiul ei ar fi inutil. La fel au făcut și femeile din Cartagina. Și-au tăiat părul ca să facă arcuri de luptă contra romanilor. Victoria, însă, a rămas de partea celor porniți să cucerească lumea toată cu prețul propriei lor înfrângeri. Cei care-și apărau numai vechimea cetății și averile ei putrede au fost învinși definitiv și pentru totdeauna de către cei cărora li se părea că n-au destul.

Simt nevoia să mă revărs și eu ca un fluviu pe toată întinderea ambelor mele maluri, până unde se poate vedea cu ochii. Îmi dau seama, însă, că n-am apă suficientă în albie. Deocamdată nu sunt abia decât un fluviu la izvorul lui. Nu știu cât va mai trebui să merg până să mă arunc și eu în mare. Dar ce trebuie să fie marea, când celelalte fluvii din jurul meu sunt așa de mari, că mă înspăimântă...

Toți colegii mei sunt mai bătrâni decât mine. Chiar și cei din clasele mai inferioare. Majoritatea lor au mustăți și unii chiar barbă.

Câțiva sunt chiar mai bătrâni decât profesorii. La pension, însă, poate oricine învăța carte. Aici nu se cere vârstă. Se cer bani. La liceele statului se învață gratuit. De altfel, pentru cât învățasem eu, ar fi fost păcat să mai și plătesc.

Aici, școala se confundă cu viața. Pedagogul de filozofie pretinde numai că una o întregește pe cealaltă. Școala îți dă posibilitatea să-ți trăiești viața complet. Viața unui analfabet este o simplă existență, și atâta tot — un fel de petiție pe care o pui la dosar după ce ai luat act de ea. Nu-i dai nici un curs oficial. Viața nu-i decât continuarea școlii, dar fără profesori. Cărțile sunt de ajuns. O carte bună, după ce ai sfârșit școala, o păstrăzi ca s-o folosești și în viață. Sunt cărți, însă, în care filele nu sunt amândouă la fel. Pe una e scris ce trebuie să înveți în școală, iar pe alta ce se cade să faci în viață. Și viața este marea în care o să ne vărsăm cu toții, sub formă de fluvii, apa pe care am pompat-o din fântâna școalei. La Pitești, apa era sălcie, aici este amară.

Apa dulce este în altă parte. Dar din apa asta n-avem încă voie să bem, până ce fiecare din noi nu vom deveni filtrul propriei noastre băuturi...

Intendentul pensionului, care mă privește cu milă, fiindcă sunt mai mic și mai slăbuț decât alții, mă ia într-o zi la o parte și mă întreabă:

— Dumneata trebuie să fii atins la plămâni. Poate că n-ar fi bine să bei apă din fântână... Nu vrei să bei apă minerală la masă?... Poți să plătești un supliment?...

— Nu știu, domnule intendent... Dar să-mi dați voie să-i scriu mamei.

Mamei însă nu i-am scris, fiindcă nu vream s-o alarmez. Dar nici apă minerală n-am băut, fiindcă începuse să-mi placă apa de la pension.