* * *

Părintele Simion, subdirectorul pensionului, este lung și subțire, cu obrajii mâncați de vărsat negru și cu barba năclăită și retezată scurt, ca o bidinea de spoit latrinele. Poartă cizme, dantură de aur, ochelari negri pe după urechi și, în loc de potcap, pălărie moale cu borduri late. Când l-am văzut pentru prima oară, mi-am adus aminte că țăranii își apără semănăturile cu niște prăjini pe care le îmbracă în țoale omenești și de care se sperie până și ciorile. Nu știu dacă părintele Simion slujește la vreo biserică sau dacă mai este profesor și la alt liceu din București. La noi, însă, în afară de funcția sa administrativă, mai predă oficial religia pentru cei câțiva elevi din cursul inferior și, facultativ, morala creștină, pentru cei din cursul superior.

Ziua sau noaptea, programul activității sale este totdeauna același.

Părintele Simion veghează, supraveghează și la nevoie chiar spionează. Știe tot ce se poate ști. Știe tot ce s-a făcut, ce era să se facă sau ce n-are să se mai facă. Știe chiar lucruri despre care n-a fost niciodată vorba.

Sfinția-sa, însă, lucrează, ca în Evanghelie — numai cu ochii și cu urechile. Înregistrează tot și nu pierde nimic din ce se poate păstra.

Se ascunde pe după ușile deschise și privește prin gaura celor închise.

Se furișează prin colțurile întunecoase ca să poată trage cu urechea la ce nu se poate vedea și oftează cu lacrimile în ochi când vede că elevii duc lipsă de câte ceva. Elevii sunt copiii săi adoptivi, iar el părintele spiritual al acestei întregi colecții de manuscrise nepublicate încă. Contactul cu elevii nu-l pierde niciodată. Îi cercetează mereu și cu de-amănuntul, fie că sunt în clasă cu profesorii, fie că sunt în recreație cu pedagogii, fie că sunt la masă cu intendentul, fie că sunt în dormitor cu... „Tatăl nostru carele ești în ceruri”...

Părintele Simion este îngerul păzitor al pensionului și protectorul unei așa-zise madame Mary, care îngrijește de rufăria elevilor interni.

Madame Mary este o femeie între două vârste, brună și durdulie.

Vorbește franțuzește și fumează țigări fără carton, pe care și le rulează singură. Amănuntele astea le știm de la elevii mai vechi. Noi, care abia am venit, n-o vedem aproape deloc, deși mănâncă și doarme în pension ca și noi. Toată ziua însă lucrează la subsol, îmbrăcată într-o bluză lungă și albă, ca infirmierele de la spital. Madame Mary este singura noastră soră de caritate. Ne cârpește ciorapii și ne coase nasturii la cămăși și la izmene.

Peste zi, însă madame Mary primește și vizite. A merge în vizită la subsol înseamnă a consuma cu plată o dulceață sau o cafea turcească.

La pension nu ni se dă la masă decât joia compot de prune sau marmeladă, dimineață prăjituri de casă și în fiecare dimineață cafea cu lapte și apă. Proviziile cu care venisem de-acasă se sfârșiseră; iar în oraș nu era chip să cumpărăm altele, fiindcă „banda neagră“ ni le fura, cum prindea de veste. Deși se făcuseră cercetări severe în tot pensionul, nu se putese afla cine face parte din această bandă neagră. Unii elevi pretind că șeful bandei este chiar subdirectorul și că madame Mary ne vinde, sub formă de consumație suplimentară, chiar propriile noastre provizii. Eu însă nu cred nimic din tot ce se spune. Părintele Simion este o cinstită față bisericească mai presus de orice bănuială, mai ales în lipsă de probe. Cât despre madame Mary, să nu mai vorbim. Pe o femeie așa de drăguță ai fi iertat-o chiar dacă ți-ar fi vândut consumațiile întreit de cum le plătiseși tu la prăvălie.

De când sunt intern, n-am ieșit în oraș decât de două ori. Nu bănuiam că am să mă obișnuiesc așa repede să trăiesc ca păsările în colivie, numai între patru ziduri. La drept vorbind, însă pensionul nostru are vreo sută de ziduri, dacă socotești cele șapte clase pentru cursuri, patru dormitoare, două săli de mâncare, infirmeria și toate celelalte încăperi ale întregii clădiri. Dar toate la un loc nu fac nici cât grădina publică din Pitești.

Am fost să văd și eu Cișmigiul. Numai lume proastă. Servitoare, soldați, covrigari și bragagii.

La Pitești, în grădina publică, venea numai lume bună. Fostul meu profesor de limba română trebuie să fie acum pe terasa bufetului. De data asta, însă, pe cine o mai spiona?... Ce obicei urât!... Dar parcă aici nu ne spionează la fel părintele Simion?... Oare așa o să fim spionați toată viața?... La Pitești, cauza era Kety; aici, la București cauza e madame Mary.

Bibiță Colțescu, un coleg al meu de la Roșiorii-de-Vede, care sare gardul din strada Vântului aproape în fiecare noapte, mi-a spus că madame Mary ar fi amanta părintelui Simion, care este văduv. Iată însă un lucru pe care nu-l pot crede. Se poate preot cu amantă? Și afară de asta, eu știu că un om cu oarecare poziție socială nu trăiește cu amanta în aceeași casă; o ține la mahala. Ce-ar fi, bunăoară, dacă un căpitan de vapor ar călători cu amanta lui tot timpul în cabină? După zile întregi de plutire, numai între cer și apă, marinarii s-ar putea revolta și i-ar lua amanta, dacă nu chiar și comanda. La noi la pension, însă, chiar dacă ar fi așa, părintele Simion n-are de ce se teme.

Cine-ar îndrăzni să se atingă de amanta subdirectorului?...

Iată prima scrisoare ce-o primesc, de când sunt în București, de la Cotan: „Dragă Bucule, Tu ce mai faci, că eu fac la fel după cum știi și tu. La noi cursurile au început de-acum o lună, dar eu nu m-am dus încă la școală, fiindcă m-a învoit domnul director din cauza nunții Lizicii. Cumnatu meu mi-a făcut cadou un ceas cu cadranul pătrat care se poartă la mână. Este foarte practic, fiindcă poți vedea ce oră este, fără să te prindă profesorul. Cred c-ai auzit de isprava lui Țăpuș, fiindcă s-a scris și în ziare. Pe voi vă lasă profesorii să citiți ziare?... Știi că ghitaristul nostru, săracul, a pățit-o de-a binelea. Tată-său, frizerul, l-a dat afară din casă, iar noi l-am dat afară din liceu. Nu se putea altfel. Dar știi de ce? Ascultă, c-ai să mori de râs. A spart tejgheaua frizeriei și i-a furat lui tată-său 600 de lei, pe care i-a dat unei ghitariste din Târgul din Vale, una, Margareta, cu care se încurcase mai demult. Tu știai lucrul ăsta? O cunoșteai? Se spune c-ar fi fost nostimă. Aș fi vrut s-o cunosc și eu, dar acum nu se poate, fiindcă este închisă la penitenciar. Țăpuș a fost închis și el, dar lui i-au dat drumul, fiindcă s-a dovedit că autorul principal al furtului a fost ea. Am auzit că Țăpuș o să vină și el la București, la un frate al mă-sii, care ține birt pe cheiul Dâmboviței. Vezi, dacă te întâlnești cu el, scrie-mi și mie. Spune-i că m-am interesat de soarta lui și să mă ierte că nu i-am putut împrumuta 100 de lei, după cum îmi ceruse. Eu însă mi-am cheltuit toți banii ce-i aveam de acasă la Govora. Păcat c-ai plecat din Pitești tocmai acum! Ai fi putut vedea pe vară-ta mai des, fiindcă bărbatu-său a fost mutat la liceul nostru. M-a rugat ea să stărui pe lângă tata și, cum l-am găsit într-o zi bine dispus, s-a făcut. Să știi însă că suntem foarte îngrijorați din cauza lui Mihăiță, care a dispărut de câteva zile și nu se găsește nicăieri. Îl caută poliția pe capete, dar degeaba. Și Chiostec, la fel. N-a mai venit nici el la școală de când a plecat din nou la Merișani, după scandalul pe care l-a făcut pe strada Șerban-Vodă. A prins-o pe Anișoara cu asistentul de la farmacia lui Weinhold.

Așa e că nu știai nici lucrul ăsta? Altceva ce vrei să-ți mai spun, că pe la noi nu mai e nimic nou. Te îmbrățișează cu drag prietenul tău care nu te iută, Cotan”.

Noutățile astea mă întristează. Le trăiesc prin ceață și de la așa mare depărtare, că parcă aș fi orbit peste noapte și acum nu mai pot merge decât dus de mână de cineva. Cotan cel puțin îmi poate spune lucruri de care mi-aduce aminte cu drag și astăzi încă. Dar eu?... Eu ce-i pot spune lui Cotan, care nu cunoaște nimic din ce este pe-aici?...

Bietul Țăpuș!... Bietul Chiostec!... Bietul Mihăiță!...

Numia Cotan n-are să pată niciodată nimic. Dacă a reușit el să se aranjeze și cu bărbatul Steluței, nu-i mai poate fi teamă de nimic în viață. Cotan este cel mai fericit om de pe lume. Așa a fost născut el să fie... Norocul lui!...