* * *

Într-o dimineață, după plecarea profesorului de franceză din clasă, un coleg îmi întinse un jurnal, pe care până atunci îl citise pe furiș, sub bancă:

— Mă, tu care ești din Pitești, ai citit sinuciderea de la voi?... Ia te uită și tu... Un elev de la liceu... Auzi că s-a spânzurat într-o pădure.

Mihăiță!... S-a sinucis Mihăiță!... A murit Mihăiță!...

Mă podidește plânsul... Plâng cu hohot. Plâng ca niciodată în viață...

Elevii se strâng înduioșați în jurul meu și mă întreabă:

— Îl cunoșteai?... Cine era?...

— Premiantul întâi din toate clasele. Și fiecare începe să comenteze „faptul divers” care — deși petrecut la Pitești — devenise de actualitate și în pensionul nostru din București.

— Săracul!... Dumnezeu să-l ierte.

— Eu credeam că e vreunul care rămăsese repetent...

— Auzi, domnule... Premiant întâi să se sinucidă!...

— Dar tu, care l-ai cunoscut, nu bănuiești de ce s-a sinucis? Nu știam dacă din sus din cer, de-acolo unde se afla în clipa aceea, Mihăiță îmi dă voie să destăinuiesc unor necunoscuți secretul sinuciderii sale. Totuși, fără să-mi dau seama de gravitatea delațiunii mele, îngânai cu vocea bâlbâită:

— Din dragoste!... În clasă se făcu liniște deodată. Toți elevii încremeniseră pe loc.

Parcă erau portretele suveranilor din perete.

Singur Bibiță Colțescu își agită mâinile furios prin aer, ca și cum ar fi vrut să se scape de o povară inutilă. Apoi strigă în gura mare:

— Auzi motiv!... Să se sinucidă de dragoste... Dobitocul!...