* * *

Seara primesc altă scrisoare de la Cotan. „Dragă Bucule, Îți anunț o mare nenorocire, care ne-a îndurerat pe toți. Mihăiță s-a sinucis. L-au descoperit abia după zece zile, spânzurat de craca unui copac la Trivalea. Dacă toamna n-ar fi scuturat frunzele, putea poliția să-l caute mult și bine, că n-ar fi dat de el nici astăzi. Toată lumea de la noi este dezolată și revoltată. Închipuiește-ți că hoții îi furaseră hainele și ghetele, așa că l-au găsit aproape gol, numai în cămașă. Pe mine m-a impresionat și mai mult lucrul ăsta, fiindcă era o cămașă pe care i-o dădusem eu, din cele pe care nu le mai purtam.

Tu știi cât de mult îl iubeam noi și cum căutam să-l ajutăm pe cât ne era posibil. Directorul a dat ordin să se scoată în balconul liceului steagul de doliu. La înmormântarea lui a fost foarte multă lume, nu numai elevi, dar și profesori. În ziua aceea nu s-au ținut cursuri la nici o școală din Pitești. La cimitir a vorbit dirigintele clasei noastre, profesorul de limba greacă, și Chiostec. Profesorul a vorbit puțin și fără emoție. N-a spus decât că era un elev silitor, și atâta tot. Discursul lui n-a plăcut nimănui. Chiostec însă a vorbit mai mult și foarte frumos. Eu cred că-i făcuse cineva discursul. Prea era frumos! Păcat că n-ai fost și tu aici cu noi. Dacă ai fi vorbit tu, discursul tău ar fi fost cel mai frumos. Acum, în bancă, i-am luat eu locul lui Mihăiță. În locul meu stă Chiostec, în locul tău, Popescu Virgil, care s-a întors la noi la liceu, și în locul lui Chiostec, Baruch David, pe care l-a mutat din fundul clasei noul profesor de limba germană, ca să aibă cu cine vorbi nemțește la curs. Iartă-mă că nu-ți scriu mai mult, dar sunt așa de mâhnit, că nu-mi arde să-ți spun și alte noutăți. Apropo. Știi că Steluța este acum la Pitești? Bărbatu-său este un om foarte cumsecade. Când ne întâlnim pe stradă, se plimbă cu mine la braț. Mamă-ta, însă, nu știu de ce o fi supărată pe mine. Am salutat-o și nici n-a vrut să-mi răspundă. Al tău prieten care te dorește și așteaptă să te vadă cât mai curând, Cotan”.

Așadar, Werther a existat cu adevărat. Când l-am citit pentru prima oară la vie, în pătuiagul din vârful nucului, nu-mi dădeam seama ce înseamnă o suferință din dragoste. Îl citeam doar cu ochii, după cum noaptea, tot cu ochii numai, mă uitam la stele, și nu bănuiam că fiecare din ele este tot așa de mare ca și pământul nostru.

Mihăiță, Mihăiță!... Fie-ți țărâna ușoară, ca și sufletul tău, pe care Lizica nici nu l-a simțit când i l-ai fluturat prin fața ochilor.