* * *

Uf!... Am scăpat... Bun e Dumnezeu!... Minunea asta numai Dumnezeu o mai putea face. De altfel, tot Dumnezeu m-a făcut și pe mine. El a vrut să fiu așa cum sunt... Nu e vina mea că nu sunt altfel.

Parcă n-aș vrea să fiu și eu ca toată lumea? Dar și așa cum sunt, nu fac rău nimănui. Mă încurc numai și eu cu ochii, pe ici, pe colo, și câteodată mă cam ia gura pe dinainte... Dar altminteri nu cred să aibă cineva să se plângă de mine.

Directorul m-a chemat în cancelarie. Era singur. Nu știu dacă era directorul de studiu sau cel administrativ. Până atunci, nu văzusem pe nici unul din directorii pensionului nostru.

Când am intrat, s-a uitat la mine încruntat, apoi, după ce parcă m-ar fi gustat ca pe o prăjitură ce-i da de bănuit că n-ar fi proaspătă, a început să zâmbească și mi-a zis numai atât:

— Dumneata ești ăla?... Bravo!... Să-ți fie de bine... Dacă ați fi toți așa, mutăm pensionul în „Crucea de piatră“.

Pe urmă s-a uitat în catalog la toate notele de la începutul anului, și-a mai aruncat ochii prin registrul pensionului, unde sunt trecute contururile elevilor, și a tușit de trei ori.

Asta înseamnă că hotărârea fusese luată și mai rămânea să pronunțe sentința.

— Bine... Să știi că te-am iertat... Scrie însă mă-tii să mai trimeată încă 500 de lei... Văd că ești dător pentru niște cheltuieli suplimentare.

Acum pleacă și vezi-ți de treabă.

Bravo director!... S-audă fostul meu profesor de limba română, n-are să vrea să creadă că există și astfel de oameni pe lume. Ce-mi pasă mie de cei 500 de lei pe care trebuia să-i plătesc pentru niște cheltuieli suplimentare, pe care știam bine că nu le făcusem?... Nu băusem nici măcar la masă apă minerală, după cum îmi propusese intendentul.

Important însă era faptul că scăpasem!...

Doamne, Doamne!... Dă-i zile multe și fericire directorului care m-a judecat...

Nu știu ce i-am scris mamei, că n-a trecut nici o săptămână și mi-a și trimis banii. Cum i-am primit, m-am dus cu ei la director. De data asta, în cancelarie erau amândoi directorii. Cel care mă judecase mi-a luat banii fără să-i mai numere și i-a băgat direct în buzunarul de la pantaloni.

Celălalt director parcă nici nu știa despre ce este vorba. Când mă arăta cu mâna și-i spune cine sunt, amândoi pufniră de râs:

— Ăsta e!... Ăla cu popa Simion... Apoi, adresându-se mie, continuă: Ei?... Ce mai e cu madame Mary? Eu mă roșesc și răspund rușinat:

— Nu e nimic, domnule director... Zău așa!...

Directorul, însă, parcă știe ceva mai mult decât mine.

— Lasă, lasă, că ce e nu e rău... Numai că prea sunteți grăbiți și voi... Ce dracu!... Doar sunteți băieți tineri... Ce-o să mai zicem atunci noi, ăștia, oameni bătrâni?... Și până la examen iar n-am mai dat cu ochii de nici unul din cei doi directori. Cu părintele Simion, însă, am rămas mai departe în aceiași termeni buni. Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar nici pe la madame Mary n-am mai fost deloc de-atunci.