* * *

Am trecut două clase într-un an. Ce ușoare sunt examenele la pension!...

Aproape nici nu-ți vine să crezi că dai examen. La Pitești, parcă intrai într-o sală de operație. La București, parcă te plimbi cu muscalul la Șosea...

Cotan a trecut și el clasa. La toamnă, deci, o să ne regăsim la Universitate.

Cotan vrea să urmeze dreptul. Eu aș vrea să urmez literele.

Dar și „dreptul” și „literele”, e același lucru, când n-ai tragere de inimă nici pentru unul, nici pentru altele. Corigența la limba română mă plictisea ca cicatricea unei răni vindecate, dar vizibile încă. Cicatricele rănilor mari nu dispar niciodată.

Caut s-o conving pe mama că eu nu mai pot învăța carte în țară.

Vreau să mă duc la Paris. Nu știu exact ce aveam să fac acolo. În orice caz, însă, la Paris, orice-aș fi încercat, era să fie mai bine ca la București.

Parisul era marea în care fluviul năzuințelor mele trebuia să se verse odată. Azi, mâine, n-avea nici o importanță. Mai curând, însă, ar fi fost mai bine. Mai târziu, fluviul s-ar fi revărsat peste maluri și ar fi distrus poate ogoarele din vecinătatea lui. De data asta simțeam că în albia sufletului meu curge apă destulă, să pot fi un fluviu adevărat... Încântat de strălucitul examen pe care-l trecusem la București, mama pare a începe să se înduoișeze tot mai mult la rugămințile mele.

Până aci nu ne vorbeam decât în fraze scurte și exclamații de nedumerire și dintr-o parte, și din alta. Iată însă că, într-o bună zi, mama resuflă cu satisfacție, dar și cu oarecare îngrijorare:

— Bine... Du-te și la Paris... Dar să știi că n-am să-ți dau de-acum toată averea pe mână. Până la majorat o să-ți trimit lunar ce voi crede eu de cuviință. De-aci încolo, poți face cu banii tăi ce vrei... Eu nu mă mai ocup de tine...Dacă o fi să ieși om, bine... O să mă bucur și eu, ca oricare mamă bună... Dacă nu, treaba ta... Cum îți vei așterne așa vei dormi... Să știi, însă, că la mine acasă nu mai ai ce căuta...

Steluța, care a aflat că plec la Paris, se ține de capul meu s-o iau și pe ea cu mine. La fel mă rugase altădată s-o iau la București, și când colo... nemerise în brațele lui Cotan, întâi la Govora și pe urmă la Pitești... Nu, nu... Dacă nu mai poate trăi în țară, să-l roage tot pe Cotan să-i mute bărbatul la Paris...

Eu, dacă plec, înțeleg să rup definitiv cu familia. Familia e ca un cuib de cioară. Îți este de folos atât timp numai cât nu poți zbura.

Dar după ce-ți cresc aripele, adio!...

La Pitești, plecarea mea face oarecare senzație. La „centru” mai ales, este comentată cu aprindere. Cotan e foarte trist că nu poate merge și el, mai ales că Lizica stă la Paris singură de aproape un an.

Bărbatu-său s-a întors în țară, fiindcă avea de aranjat niște afaceri cu moșia și mai ales cu politica. Pentru la toamnă este anunțată o nouă remaniere ministerială. Și tatăl lui Cotan, care a mai pierdut trenul o dată, de data asta vrea să-și aibă toți oamenii de încredere în jurul lui.

Kety, însă, suferă mai mult ca toată lumea. Și Kety nu suferă de necaz ca alții. Suferă cinstit, fiindcă are suflet. Îmi dau seama că oricâte neplăceri aș fi avut eu de pe urma ei, tot Kety o să rămână cea mai dulce femeie din câte cunoscusem până atunci. De când m-am întors la Pitești, ne vedem aproape în fiecare zi. Nu știu cum se face, dar bărbatu-său iar s-a dus la Curtea-de-Argeș să ridice niște puncte topografice. Încep să cred că topografia militară, mai ales, nu este o specialitate pentru oamenii însurați...

Deși ne vedem zilnic, de câte ori ne despărțim, Kety nu uită să-mi spună:

— Să nu pleci până ce nu mai vii o dată la mine... Dar acest „o dată“ se repetă mereu, ca și cum n-ar mai fi să plec niciodată... Și totuși, voi pleca... Voi pleca curând, și Kety o să mă vadă o dată cu siguranță pentru ultima dată.

Simt în mine mândria unei cuceriri sigure. De câtva timp, trăiesc numai în viitor. Trecutul mă dezleagă parcă de țărmul la care nu acostasem decât în mod provizoriu. Poporul a aflat că se pregătește o nouă expediție spre niște insule nestăpânite încă de nimeni, fiindcă nimeni nu știe unde sunt, deși toată lumea știe că sunt pline de aur și pietre prețioase. Șeful acestei expediții sunt eu. Toată lumea mă cunoaște astăzi. Femeile îmi surâd discret; bărbații mă salută până la pământ.

Eu însă trec înainte. Nu le acord nici măcar atenția unui zeu față de bastarzii săi. Nu recunosc pe nimeni. Nici unul nu se înrudește cu mine. Nici unul nu aparține rasei mele. Eu sunt unic. În mine curge alt sânge. Sângele meu se înrudește numai cu seva din trunchiul nucului din via noastră de la Slatina, care are peste o sută de ani... Nu vreau să-mi confund trecutul cu copilăria mea. Trecutul mă îmbătrânește, mă deformează... îmi ușurează trupul și-mi îngreuiază mintea... îmi înmulțește regretele și-mi scurtează zilele... Copilăria, însă, mă păstrează intact ca mumia unui rege egiptean îmbălsămat acum câteva mii de ani, care surâde parcă și astăzi și întreabă pe cei din jurul lui:

— Unde-mi este iubita mea?...

Iubita mea... Iubita mea!... Unde ești tu, oare, iubita mea, și cine ești tu?...