* * *

La gară mă petrece mama, Steluța cu bărbatu-său, Cotan și încă doi, trei prieteni care au aflat că plec în ziua aceea. Pe peron zăresc și pe Kety, care dispare însă imediat, ca și cum n-ar fi vrut să dea ochii cu mine.

Mama plânge. Pe ceilalți îi impresionează mai mult lacrimile mamei decât plecarea mea...

Așa e când pleci. Te întrebi: „Oare cum e când pleci?” Și de câte ori pleci cu trenul, parcă nu-ți vine să crezi că tu tot pe loc rămâi. Tu nu pleci niciodată! Numai trenul pleacă. Plecările sunt ca stâlpii de telegraf ce-ți par că fug pe dinaintea ochilor, deși stau pe loc. Pământul nu se mișcă niciodată sub pașii tăi, cu nimic din ce se află pe el. Și dacă pământul se învârtește în jurul soarelui, nu se învârtește oare cu tine împreună?... Tu și cu pământul faceți un singur „tot”, și „totul” acesta rămâne vecinic pe loc. Nimeni nu se schimbă și nimeni nu pleacă nicăiri. Cu adevărat nu pleci decât atunci când mori. Or, eu plec probabil să mă mai întorc...

Nu mai plânge, mamă, că nu pierzi nimic. De departe ai să mă iubești poate mai mult decât dacă aș fi rămas acasă!... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Trenul a plecat, și Piteștii nu se mai văd. Dar și trenul, și Piteștii tot în cuprinsul României au rămas, România tot din Europa face parte, Europa tot pe pământ se află și pământul tot în spațiu se învârtește. Nu s-a schimbat, dar, nimic.

Mi-am schimbat numai eu pălăria de toate zilele cu o șapcă de voiaj, și atâta tot. Hainele sunt aceleași, fiindcă la Paris haine îmi pot face mai bune și mai ieftine ca în țară.

Hai să-mi scriu impresiile de drum...

Prima mea impresie este o surpriză. E poate singura surpriză pe care un muritor n-o poate avea decât o dată în viața lui. Kety este în tren cu mine... în vagonul meu chiar. În ultimul moment, s-a hotărât să mă întovărășească până la Vârciorova, până la frontieră... Iată până unde merge dragostea unei femei pentru mine. De dincolo de frontieră, ar trebui să înceapă dragostea mea pentru ea...

— Kety, Kety!... Ești nebună... Ce înseamnă lacrimile astea? Fii cuminte...

Liniștește-te...

— Nu pot, mon petit... nu pot... Simt că am să mor fără tine...

Iartă-mă că-ți spun lucrul ăsta abia azi... Dar nu l-am simțit decât în clipa când mi-am dat seama că pleci cu adevărat... Mi-ai intrat în sânge ca un microb periculos. Nu te mai pot scoate... Ăsta e adevărul... S-a sfârșit cu mine.

Lacrimile Ketyei mă înduioșează mai mult ca lacrimile mamei.

Mama, oricât m-ar iubi, știam bine că n-are să mă piardă. Kety însă, dacă mă iubește cu adevărat, mă poate pierde oricând. Kety singură, dar, poate pierde ceva... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Slatina!...

Iată iar cineva care trebuie să plângă cu frunze mari și ruginii plecarea mea. Nucul!... Nucul din via noastră, pe care nu l-am văzut nici astă-vară, nici vara asta... Ce copil ticălos!... Dacă nu rămâneam corigent la limba română, era să fie poate altfel... Dar ce simt oare sub pleoape?... O lacrimă? Cum așa?... Am început să plâng și eu?... Da!...

Plâng pentru nucul pe care nu știu când am să-l mai văd...

Kety crede că plâng pentru ea. Amândoi plângem pentru cineva... pentru ceva... Și fiecare din noi nu ne plângem decât pe noi înșine. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Am convins pe Kety să se dea jos la Craiova, unde are o soră măritată cu un judecător. În felul acesta, și-ar putea motiva plecarea neașteptată de-acasă...

La Pitești, m-am despărțit de mama... La Slatina, de nuc... La Craiova, de Kety... La Vârciorova, mă despart de țară!...