* * *

Sunt oameni cu care de multe ori stai de vorbă fără să-ți dai seama că vorbești cu cineva. Cu cât îți spun mai multe lucruri, cu atât parcă nu-ți spun nimic. Ba pe unii din ei cu cât îi simți mai aproape sufletește, cu atât îi consider mai absenți. Prezența lor face gol în jurul tău. Ei nu mai sunt nimic. Tu ești totul.

De când călătoresc singur, însă, vorbesc mereu și numai cu cei care nu mai sunt de față. Vorbesc cu cei pe care credeam că i-am lăsat în țară, dar acum îmi dau seama că-i duc cu mine ca pe un supliment de bagaj, pentru care trebuie să plătesc o nouă taxă. Și sunt așa de mulți, că abia încap în compartimentul meu!...

Surprizele se țin lanț. Prima a fost când am dat cu ochii de Kety în tren. A doua, când m-am pomenit cu toți ceilalți dând năvală peste mine. Ce-am să mă fac oare cu atâta mulțime de oameni de care n-am nevoie?... Pe Kety, cel puțin, am reușit s-o conving să se coboare la Craiova. Pe aceștia, însă, n-am să-i pot coborâ nicăiri. Îi simt înghemuiți în mine și pe mine resfirat în ei toți. Nu mă pot atinge de nici unul din ei, fiindcă ar trebui să încep mai întâi cu mine. Or, eu trebuie să merg înainte... Și ei, care știu lucrul acesta, își valorifică dreptul să mă însoțească fără nici o condiție. Cu ce puțin lucru se mulțumesc! Altceva nu-mi cer nimic. Nici mâncare, nici băutură, nici odihnă, nici bani... Îmi cer numai partea ce li se cuvine din trofeele expediției comandate de mine. Ca vechi tovarăși de vremuri bune sau rele, ei se declară în bloc solidari cu mine și pe viitor. Mirosul cadavrelor nu atrage decât pe corbi. Și eu, care credeam că plec singur din țară, mă văd călătorind acum în mijlocul unui stol de corbi flămânzi de mine.