* * *
Parisul este un abecedar. Trebuie să-l înveți de la A, B, C... (A... C... AC, B... A... C... BAC și așa mai departe).
Altminteri n-ai să poți reuși să combini în gând nici măcar cele cinci litere care formează cuvântul: PARIS... Noroc însă că Parisul este un abecedar ilustrat. Are chiar mai multe ilustrații decât litere.
Așadar, bunăoară, la litera A are: Avenue de l’Opéra, Avenue des Champs Elysées, Avenue de la Grande Armée etc.
La litera B are: Bois de Boulogne, Boulevard des Capucins, Boulevard des Poissonniers etc.
La litera C are: La Comédie Française, Place de la Concorde, Place du Carrousel etc.
La litera E are: Place de l’Étoile, La Tour Eiffel etc.
La litera L are: Le Quartier Latin, Le Palais du Louvre.
La litera M are: Montmartre, Montparnasse etc.
La litera S are: La Seine, La Sorbonne etc. Și așa mai departe pentru fiecare literă a alfabetului...
La litera L am uitat să pun și pe Lizica. Sora lui Cotan se găsește la Paris.
Nu știu de ce, dar amănuntul acesta nu produce în sufletul meu nici o explozie. Îmi evocă amintiri prea triste... Îmi amintește de Mihăiță... De altfel, femeile de pe aici te fac să uiți tot ce ai cunoscut înaintea lor. Am uitat până și pe Kety. Și pe mine Lizica mă interesează așa de puțin, c-am plecat din Pitești fără să mă fi interesat măcar de adresa ei. Eram aproape sigur că, odată ajuns la Paris, prima persoană care-mi va ieși în cale o să fie Lizica... Abia astăzi observ că s-a întâmplat altfel.
De un an de zile aproape, de când sunt la Paris, nu întâlnesc decât necunoscuți. Am început chiar să simt nevoia să mai vorbesc și cu unul dintr-ai mei. Cei care mă însoțiseră în tren cu de-a sila s-au volatilizat de îndată ce-am pus piciorul pe peronul Gării de Est...
Ciudat lucru!... Acum a început mie să-mi fie dor de ei... Corbii însă s-au împrăștiat. Probabil că nu începuse încă să le miroase a cadavru...
La Paris, majoritatea morților se arde, nu se mai îngroapă.
Cimitirele de-aici au fost transformate în grădini. La Pitești, pe Eminescu îl citeai în grădina publică. La Paris, pe Baudelaire îl citești la cimitirul Montparnasse. De altfel, tot aici l-am cunoscut și eu pe Baudelaire.
Doarme în piatră și un diavol frumos îi veghează la căpătâi...
Eu nu dorm decât ziua. Noaptea citesc abecedarul. Parisul nu se poate învăța bine decât noaptea. Ziua prea e multă lume pe străzi, prea îți fură ochii vitrinele. Și afară de asta, ziua ți-e rușine parcă să te uiți la femei. Tu nu le cunoști și ele te simt că ești străin. Noaptea, însă, stai la cafenea, și femeile vin ele singure să te cunoască. De o lună de zile n-am dormit de trei ori pe rând în același pat. Să știe Cotan cum este pe aici, ar veni el la Paris și și-ar trimite pe soră-sa înapoi la Pitești.
Eu sunt înscris la École de droit. La Paris, Facultatea de drept se numește „școală“”. Magistrații francezi nu sunt așa de pretențioși ca cei români. De avocați, nu mai vorbesc. Stai la masă alături de el și nici nu bănuiești că este avocat. La noi, la Pitești, avocații parcă erau toboșarii de la regimentul de infanterie. Păcat că nu le face statul și o uniformă specială. La Paris, nici ofițerii care o au nu umblă cu ea pe stradă. Și la cazarmă nu te poți duce să-i vezi în uniformă. Trebuie să aștepți parada de la 14 Iulie... Am văzut-o mai zilele trecute. Nu seamănă deloc cu parăzile de la noi. Și doar la 14 Iulie e mai cald ca la 10 Mai!...
Pe aici e așa de cald, că nici nu pot citi. Nu știu cum o să-mi prepar examenul de toamnă... La cel de primăvară nu m-am prezentat, fiindcă nu eram preparat. Examenele la Paris nu se dau ca la pension, la București. Profesorii sunt îmbrăcați în togă, iar servitorii facultății, în redingote negre cu lanțuri groase de alamă pe după gât. La Paris, un examen de drept te impresionează ca o înmormântare de clasa I la Pitești. La fel de emoționați trebuie să fi fost și ceilalți studenți români, fiindcă din 35 câți s-au prezentat la examen, n-au trecut decât șapte... Ce bine ar fi fost să fiu și eu măcar al optulea!... Mama mai ales n-ar mai fi regretat că m-a trimis la Paris. Din cauza asta, nici n-am mai scris nimic acasă. Le trimit numai cărți poștale ilustrate cu descrierea subiectului mai pe larg. Familia mea trebuie să cunoască acum Parisul tot așa de bine ca și mine.
Este aici însă un român care-l cunoaște și mai bine ca mine. Îl cheamă Ion Căpriță. Francezii, însă, nu știu de ce-i zic: Le prince Jean de Capritza. Căpriță nu e prinț. E băiatul unui țăran chiabur din județul Dolj, care de șapte ani de zile îl așteaptă zadarnic să se întoarcă acasă doctor în drept. Căpriță însă nu se poate întoarce, fiindcă nu și-a dat încă nici primul examen. Adevărul e că, la Paris, numai primul examen e mai greu. Celelalte vin de la sine. De șapte ani de zile, Căpriță explică lui tată-său prin scrisori cu coroană princiară întregul mecanism al examenelor de la Paris. Bătrânul, care este om cu bani și cu ambiții, se lasă convins ușor, fiindcă o țigancă din sat, care i-a dat cu bobii, i-a spus că Ionică al lui o să ajungă om mare. Și Stoian Căpriță, tatăl prințului Jean de Capritza, continuă să trimită regulat studentului veteran câte 500 de franci pe lună.
Căpriță ăsta parcă ar fi fost botezat în același cazan cu Cotan.
Amândoi sunt oameni fericiți. Se găsește totdeauna cineva care să aibe grijă de ei. Mie însă, dacă ar fi să nu-mi dau examenele, sunt sigur că mama nu mi-ar mai trimite nici un ban. Și până la majorat mai am aproape un an și jumătate. Până atunci, dar, trebuie să-mi trec și eu măcar primul examen... Îmi dau seama că nu mă pot întoarce în țară tot așa după cum am plecat.
Ce-ar fi fost, însă, dacă eram să fiu și eu tot așa de bogat ca alții?...
Probabil c-aș fi rămas la Paris. Aici e foarte bine. Dacă nu faci scandal, nu te întreabă nimeni cine ești și cu ce te ocupi. La Pitești, însă, toată lumea era cu ochii pe tine. Ce bine trebuie să-i pară fostului meu profesor de limba română că nu mai vede pe nimeni furișându-se la Kety în casă!... Dar Kety s-o mai gândi oare la mine?... De când am dat-o jos din tren, în gara Craiova, nu mai știu nimic despre ea. Îi promisesem c-am să-i trimit adresa. La Paris, însă, m-am răzgândit.
Parcă Kety de adresa mea are nevoie? Kety e nostimă când o ai lângă tine. Dar așa, cum suntem acum la câteva mii de kilometri depărtate, nu face să ne mai induioșăm unul de altul. Dacă i-ar fi fost dor de mine, Kety putea să-mi ceară adresa de la mama. Eu nu mai dau adresa mea nimănui. Sfatul ăsta mi l-a dat Căpriță: „Femeilor, mai ales, să nu le dai niciodată adresa exactă. Dacă vrei, du-te tu la ele acasă, dar la tine să nu le aduci niciodată, fiindcă mai totdeauna iese scandal”.
Primul scandal, de altfel, l-am și avut. Vinovatul însă n-am fost eu. A foat ea, o femeie din Cartierul Latin. Eram sosit de curând la Paris și nu cunoșteam decât cafenelele Vachette și Panthéon, cabaretul Noctambules și restaurantul Duval, unde luam masa regulat. Pe atunci umblam pe străzi cu oarecare teamă și mai toată ziua stam acasă, într-un hotel pe Rue Saint-Jacques, vis-à-vis de facultate. Îl alesesem anume ca să nu întârzii dimineața la cursuri. Seara, însă, mergeam să ascult ceva muzică și să răsfoiesc revistele ilustarte prin cefenele.
Pe femeie am cunoscut-o la Vachette. Mesele noastre erau alături, și amândoi eram singuri. Ea ghicise că sunt străin. La Paris, studenții străini, mai ales când sunt veniți de curând, au totdeauna parale. Femeile din Cartierul Latin mor după străini. La francezi nici nu vor să se uite măcar...
La un moment dat, vecina mea mă roagă să-i plătesc un bock de bere. Încântat de atenția ei, eu îi ofer ceva mai mult — un supeu — adică o porție de șuncă cu pickles englezești; o bucată de Camembert, două banane, o sticluță de vin Medoc, o cafea neagră și o cutie cu țigări egiptene.
Femeia pare emoționată. Așa ceva parcă nu mai mâncase de când trăia... În timpul mesei, mă întreabă cum mă cheamă, din ce țară sunt și ce am de gând să fac la Paris. Pe ea o chema Chiffon și nu făcea nimic.
La Paris, toate femeile care nu fac nimic, pe lângă numele de botez și de familie, mai au și câte un așa-zis nom de guerre. Mia târziu mi-am dat seama că Chiffon era cu adevărat o femeie foarte războinică.
După miezul nopții mă întreabă dacă nu vreau să meargă la mine acasă. Până atunci nu cunoscusem nici o femeie la Paris. Chiffon e fată tânără și drăguță. Are părul oxigenat, ochii verzi și buzele subțiri ca un șipot de brad pe care curge apa rece a unui izvor de munte.
Vorbește așa de repede, că abia înțeleg ce-mi spune. Vorbește însă foarte frumos... Gura ei parcă ar fi o ocarină cu care-mi cântă o romanță veche. Femeile din cartierul Latin mai mult te-ncântă decât îți vorbesc.
Pe Rue des Écoles, mă ia de braț și mă sărută... Nimic mai simplu și mai natural pentru două ființe care se plac. La noi în țară, până s-ajungi să săruți pe cine-ți place, îți trece cheful.
Chiffon se înnebunește după odaia mea. E mobilă simplu. Dar eu i-am mai adăugat o scoarță oltenească și vreo trei icoane pe care le adusesem din țară. La plecare, mama îmi spusese să mă închin la ele în fiecare dimineață, fiindcă francezii sunt de altă religie și nu au icoane.
Chiffon, însă, tot așa de mult mă place și pe mine. Eu sunt exact genul ei. Până atunci nu întâlnise încă un bărbat care să-i placă așa de mult. Din mon petit și mon amour nu mă mai scoate. Tot mon petit îmi spunea și Kety. Mon amour însă nu mi-a spus niciodată. Probabil că Chiffon mă iubește mai mult decât Kety...
Ce plăcut lucru să dormi o noapte întreagă cu o femeie care te iubește. La Pitești n-ajunsesem încă până acolo. Pe Margareta, pe Steluța și chiar pe Kety le iubisem numai en détail. Cu Chiffon, ne iubim en gros.
Păcat însă că nopțile frumoase se sfârșesc curând, și adeseori, chiar foarte urât.
Dimineața, observ că-mi lipsesc toți banii din portofel — o hârtie de 500 de franci, alta de 100, doi poli de aur și alți câțiva franci.
Chiffon tocmai se spală pe ochi. Nu știu dacă e bine ce fac. Profit însă de ocazie și-i deschid poșeta. Banii mi-i luase ea. Cu ce scop, nu știu. N-am știut niciodată... Și doar eu îi plătisem seara un supeu, iar dimineața aveam de gând să-i mai dau un pol de aur.
Când îi spum ce-am descoperit, ea începe să țipe la mine și-mi smucește banii din mână. Eu mă opun. Eram doar sigur că banii sunt ai mei. Seara la cafenea ea n-avusese un sfanț.
Chiffon se înfurie și începu să mă engueleze, mă face sale roumain și-mi cârpește o palmă, pe care, de altfel, i-o înapoiez imediat cu dobândă.
Patronul, portarul, servitorii și toți locatarii hotelului au dat năvală la mine în odaie. Nu știu cine se grăbise să anunțe chiar poliția. Un străin care bate o franțuzoaică trebuie să fie un monstru. Noroc însă că portarul hotelului, căruia îi plătisem chiria pe trei luni înainte, i-a explicat agentului mai bine ca mine cum stau lucrurile și la secție n-a dus-o decât pe Chiffon. Eu am scăpat... Și când mă gândesc că la Pitești era cât p-aci să mă bat și cu Kety!... Și toate astea numai din cauza dinților mei, care au strungăreață...
Dar mama?... Ce-ar fi fost să afle că am mâncat o palmă de la o femeie? Ar fi durut-o poate mai mult decât examenul la care nu mă prezentasem nici în sesiunea de toamnă. La anul, însă, îl trec cu siguranță.
Sunt hotărât... De altfel, la anul, când mă voi duce în țară să-mi iau majoratul, va trebui să le arăt celor de-acasă că n-am stat degeaba la Paris. Un an nu este cine știe ce mare pagubă în cariera unui student român la Paris... În țară, nu mi se-întâmplase la fel? După ce rămăsesem corigent la limba română, n-am trecut oare două clase într-un an?...
De altfel, pe mine, propriu-zis, nu mă încurcă examenul... Mă întreb însă ce am să fac după ce voi lua licența sau poate chiar doctoratul!...
Să mă întorc în țară sau să rămân la Paris?... Aci cel puțin omul știe pentru ce muncește... Ca să trăiască cum trebuie... ca să petreacă! La Pitești, însă, sau chiar la București, nu se poate petrece decât la fel în fiecare zi. Lozinca noastră: „muncă, cinste și legalitate” nu mai emoționează decât pe străinii care nu ne cunosc încă. Muncești ca să trăiești, dar trăiești ca vitele la jug. Coeficientul satisfacției personale nu este niciodată egal cu al muncii depuse. De cinste și legalitate nu mai vorbesc. Cinstea este un rest de ipohondrie națională la fiecare din noi, iar legalitatea, ultima iluzie a unui dumnezeu bătrân, orb, surd și absent. Dacă nu ești băiat de prefect ca prietenul Cotan, sfârșești ca Mihăiță sau ca Țăpuș Nicolae.
Cotan mi-a scris că nu și-a trecut nici el examenul fiindcă a fost bolnav. Eu, însă, știu ce înseamnă un examen pierdut din cauză de boală. E singurul lucru care se petrece la fel și la Paris și la București.
Majoritatea studenților de aici nu și-au dat examenele tot din cauză de boală! Mie, însă, nu-mi place să mint. Eu spun adevărul așa cum este. Nu l-am dat fiindcă nu-l preparasem. În loc să fi citit, am petrecut.
Am petrecut, însă, în mod inteligent. Eu, la Paris, mă cultiv... Și adevărata cultură nu ți-o poate face decât femeia, care orice s-ar spune, e cu mult mai fină ca bărbatul.
Cu femeile gentile, însă, bărbatul trebuie să fie cavaler. Aici îi dau dreptate lui Țăpuș. Dragostea pentru o femeie nu este un viciu. Este o fatalitate — o simplă chestie de înclinație sufletească sau un fel de protocol social impus de o anume educație sentimentală. Un om de rând nu trebuie să iubească, fiindcă nu știe cum. Și omul nu face, poate, decât ce știe. Mihăiță, bunăoară, care iubea pe Lizica, nu știa să iubească, tocmai fiindcă o iubea pe ea. Și Lizica, dacă n-a bănuit niciodată lucrul ăsta, probabil că-și dăduse seama la timp că băiatul cizmarului de pe Scoroboaia este un om de rând.
Alte viții, însă, n-am. Nici nu beau, nici nu joc cărți. Din când în când, e drept că mă duc la Longchamps sau Auteuil. Au început să mă intereseze cursele de cai, care la Paris sunt altfel decât la București.
Nu joc însă decât doi poli pe zi și, lucru curios, câștig aproape totdeauna.
Cunosc o femeie din aristocrația franceză — baroana Dudley — care-mi dă tuyau-uri sigure. Câștigul însă îl cheltuim împreună.
Doar nu cheltuim din banii noștri. Atât mai rău pentru cei care îi pierd. Cine nu cunoaște caii n-are decât să nu joace la curse.
My Baby (cum îi zic eu baroanei, fiindcă-mi dă și lecții de limba engleză) cunoaște toate localurile de noapte din Paris. Dar în localurile astea se bea numai șampanie. În ele nu vin decât oameni foarte bogați sau oameni care, ca și noi, cheltuiesc banii altora. My Baby și cu mine avem un noroc porcesc. În Franța, ca și în România, porcul este portebonheur.
De când ne-am cunoscut, ducem cu adevărat o viață de aristocrați. De trei luni de zile nu mai cunosc orele antemerediane.
M-am hotărât să încetez însă cu viața pe care am dus-o până acum.
E timpul să mă pun pe lucru. Trebuie să-mi prepar examenul, fiindcă altfel iar îmi iau înainte colegii de la Pitești. Aici nu știe nimeni cine sunt, dar în țara mea nu vreau să rămân toată viața același corigent la limba română.
Am jurat... La noapte mă duc pentru ultima oară „peste apă“. Așa se numește Parisul de pe malul drept al Senei. De data asta, însă, mă duc singur. Altminteri, My Baby iar mă ia acasă la ea și mâine dimineață iar mă scol pe la ora unu după-amiază. Și eu, dacă nu învăț dimineața, zadarnic citesc peste zi. Nu înțeleg nimic...
Așadar, sunt hotărât. Noaptea asta va fi ultima mea noapte. Are să fie tristă. Sunt sigur. Dar poate are să fie mai bine așa...
Ce-ar fi fost dacă profesorul meu de limba română mi-ar fi dat să analizez la examen Ultima noapte a lui Mihai Viteazu. Poate că cu Dimitrie Bolintineanu m-aș fi împăcat mai bine decât cu Grigore Alexandrescu...
