* * *

Localul este mic. Oglinzile din zid, însă, îl măresc la infinit. Dacă nu iei bine seama, îți turtești nasul în ele. Nu este un local popular.

Este, cum îi zicem noi, une petite boîte — o cârciumă mică, dar cu notele de plată foarte mari, chiar când nu consumi apoape nimic. Într-o singură seară, cei 30-40 de clienți ai localului cheltuiesc mai mult ca întreaga populație a Piteștilor într-o săptămână întreagă.

Localul se deschide numai după miezul nopții și se închide la plecarea ultimului client, care nu mai are în buzunar nici măcar bani de tramvai. Dacă ești client cunoscut, însă, te poți împrumuta la chelneri. La Paris, chelnerii sunt oameni foarte cumsecade. Unii chiar sunt oameni foarte instruiți. De la ei poți învăța anume lucruri, pe care familia și profesorii tăi din țară nici nu le-au visat vreodată. Se rad în fiecare zi și își schimbă gulerul în fiecare noapte. De haine nu mai vorbesc, fiindcă sunt totdeauna îmbrăcați în frac sau smoking, așa cum la Pitești nu se îmbracă decât notabilitățile la 10 Mai.

Dar dacă ai norocul să cunoști pe patron, e și mai bine. Patronul unui astfel de local este ceva așa, mai mult chiar decât tatăl lui Cotan, care este prefect de Argeș. Protecția unui patron te scapă câteodată chiar și de plată. De obicei, când ești bărbat, patronul nu vrea să te cunoască. În schimb, sunt femei care obțin tot ce vor de la patron. E drept, însă, că femeile astea aduc în fiecare seară în local alți clienți decât cei de noaptea trecută. De altfel, aceștia din urmă nici nu pot să mai vină, fiindcă a doua zi nu mai au nici un franc în pungă. În localul acesta n-am fost până acum decât de două ori: o dată cu prințul Jean de Capritza, compatriotul meu, și altă dată cu My Baby, tovarășa mea la curse și în alte mici afaceri pe care n-am nici un motiv să le numesc. Acum vin pentru a treia oară. De data asta sunt singur. De la un timp încolo, simți că nu mai ai nevoie de pilot. Pilotul e bun o singură dată în viață. Altminteri cazi sub epitropia lui. Dovadă, Margareta... Ce-aș fi pățit s-o târăsc cu mine la Paris!... De Steluța nu mai vorbesc, fiindcă pe Steluța mai mult am pilotat-o eu pe ea decât ea pe mine. Altminteri nu ajungea amanta lui Cotan. În aceeași oglindă cu mine se mai răsfrâng și alți clienți. Un mare duce în compania unei femei și un brazilian, mare plantator de cafea, care stă singur la masa de alături. Sunt clienți vechi, pe care îi cunoaște întregul personal al localului: și patronul, și chelnerii, și țiganii din orchestră. Cineva a cerut să se cânte Valse folle. Este un vals care pe vremea aceea făcea mare vâlvă la Paris.

Oui, le seul bonheur de notre vie C’est de jeter aux quatre vents de la folie Les rêves d’amour qui tour à tour, Dans notre coeur, ouvrent le jour Parmi les flots de poésie...

Câteștrei îl ascultă emoționați parcă și grăbiți să facă și ei ceva în viață. Rusul a înjumătățit o sticlă de piperment, brazilianul, o havană, iar femeia, un creion de buze.

Eu îi privesc prin oglindă și, privindu-i pe ei, mă gândesc, însă, la banii pe care îi poate cheltui în viață un mare duce rus, și la banii pe care îi poate câștiga un brazilian cu plantațiile lui de cafea. Pe mine mă lăsasem deoparte. Uitasem aproape că eram hotărât să-mi prepar examenul cu începere chiar de a doua zi. Din rafturile conștiinței, însă, nu scoți de obicei decât considerațiunile care te interesează în primul rând. Or, prezența acestor doi bogătași alături de mine îmi violenta până și cele mai curate gânduri și intenții.

La un moment dat, marele duce se scoală și pleacă. Femeia rămâne singură la masă. Brazilianul profită de ocazie și începe să-și arunce ochii și rotogoalele fumului de havană spre masa vecină. Are în degete niște inele care te orbesc. Nu știu dacă toate pietrele sunt veritabile.

Sunt mari, însă, cât pecețile domnești de altădată. Și hrisovul brazilianului trebuie să fie foarte vechi și scump, fiindcă are pe el vreo șapte peceți diferite.

Cu cât brazilianul se uită mai insistent la femeie, cu atât mai mult mă uit și eu la el. Sunt curios să văd care pe care o să ne cucerim mai curând. El pe ea, sau eu pe el?... Sunt hotărât chiar să intru cu el în vorbă. La urma urmelor, de ce nu s-ar fi putut înțelege, la Paris, un român cu un brazilian?... Aștept numai momentul.

Un chelner, însă, se apropie de mine și-mi șoptește discret la ureche:

— Prințesa Romanowska vă roagă să poftiți la masa Alteței-sale.

Eu parcă n-aud bine ce mi se spune. Întorc capul și-i zâmbesc. El însă repetă invitația foarte serios. Nu înțeleg pentru ce chelnerul ăsta își permite luxul să fie obraznic cu mine. Mă încrunt la el și-i răspund scurt:

— A d’autre, mon vieux... În clipa aceea, însă, femeia lângă care stătuse până atunci marele duce îmi face semn cu mâna, arătându-mi locul liber de pe canapea.

De data asta, directivele ochilor noștri se schimbă în sensuri diametral opuse. Eu mă uit la femeie și brazilianul se uită la mine.

Amândoi, însă, ne privim nedumeriți, fiindcă nici eu, nici el nu pricepem nimic. Eu nu știu cine este femeia asta și brazilianul nu știe cine poate fi necunoscutul pe care prințesa Romanowska îl invită la masa ei.

A treia mare surpriză de când am plecat din țară! Femeia îmi face semne disperate și-mi vorbește în limba românească:

— Ce te uiți așa la mine? Nu mă mai cunoști?...

Lizica!... Prințesa Romanowska era sora lui Cotan.

Mă scol de la masă, ca un convalescent din pat. Parcă aș fi bolnav și nu-mi venea să cred că m-am însănătoșit. Până la masă eu merg împleticindu-mă. În gură mestec zadarnic primul cuvânt pe care trebuie să i-l adresez.

Lizica!... Lizica!... Cum s-a schimbat!... Cum a crescut!... Când am văzut-o pentru ultima oară la Pitești, era ca și mine — o copilă aproape... Și acum... Ce femeie frumoasă!... Cea mai frumoasă femeie pe care o vedeam în viața mea...

Lizica râde de emoția mea. Îmi ia mâna în mâna ei și mă mângâie ca pe un frate, deși până atunci mâinile noastre nu se atinseseră încă niciodată. E fericită că mă vede și mă întreabă ce mai știu de pe acasă.

Nu bănuia că nici eu nu știam nimic. Dar chiar dacă aș fi știut, ce i-aș fi putut spune?... Întâlnirea asta neașteptată mă amuțește. Parcă nu mai eram eu. Nu mai eram om... Eram ceva inert și minuscul, ca o batistă uitată de o femeie pe canapea. Și-n canapeaua pe care stam lângă ea, simțeam cum mă scufund ca muntele Saint-Michel în mare...

Prin aceleași emoții ca mine trecea probabil și brazilianul de la masa de alături. Faptul că vorbeam o limbă pe care el n-o pricepea îl exaspera așa de mult, că la un moment dat chemă pe girant și-i reclamă că prea e multă gălăgie în local.

Lizica îmi dă adresa ei ca să vin s-o văd a doua zi. În noaptea aceea nu puteam sta mai mult de vorbă, fiindcă aștepta pe marele duce Alexis, care trebuia să se întoarcă. Emoționat de ce-ar fi putut să mai urmeze a doua zi, încercai să mă scuz că nu pot veni. Mă hotărâsem, doar, să încep și eu odată să-mi prepar examenul. Lizica însă își bate joc de mine:

— Fugi d-acolo!... Parcă ție de examen îți arde? Nu te știu eu?...

Fii băiat deștept. Ai mai rămas tu și la Pitești corigent la limba română, și n-ai murit... slavă Domnului!...