* * *

De azi-noapte parcă sunt nebun. N-am putut adormi decât spre ziuă. Lizica mi se aprinsese ca un bec electric în creier, drept între ochi. Întunericul din odaie nu era suficient. Închideam ochii să fac și mai mult întuneric în jurul meu și în mine. Degeaba... Lizica era tot acolo. Nu pleca, și pace... Așa trebuie s-o fi purtat-o în el, până în clipa când și-a dat duhul, și bietul Mihăiță. Și eu, care credam că Mihăiță a fost un dobitoc!...

Doamne, Doamne!... Pune strajă gurii mele și stavilă la timp credințelor greșite...

Nu cumva iubesc și eu pe Lizica?...

M-a deșteptat factorul poștal, care-mi aducea un mandat de la mama. Când număram banii, nu știu de ce m-am oprit deodată, m-am uitat drept în ochii lui și l-am întrebat:

— Dumneata cunoști pe Lizica?... Pe prințesa Romanowska? Factorul credea probabil că nu mă trezisem încă din beția făcută noaptea aceea. A zâmbit ușor și nu mi-a răspuns.

Eu însă nu m-am lăsat intimidat de indiferența lui și l-am apostrofat din nou:

— Păcat de dumneata... Degeaba mai trăiești... Ascultă-mă pe mine, domnule... Nu există în tot Parisul o a doua femeie la fel cu Lizica... Și Lizica e româncă... E din același oraș cu mine...

După-amiază m-am dus la ea acasă.

Lizica stă pe Avenue Henri Martin, într-un hotel particular. Are portar, intendent, valeți și tot felul de bone și servitoare mai mărunte, cu care, dacă nu ești obișnuit, le poți lua, nu importă pe care din ele, drept stăpâna casei.