* * *

Hotelul are două etaje, cu încăperi felurite, pline de mobile de stil, vitrine și tot felul de bibelouri de preț, covoare persane, tablouri de Manet și Berthe Morisot, litografii de Toulouse-Lautrec și bucăți de marmoră de Rodin, un ogar alb, două pisici de Angora, iar într-un colț mai întunecat, pe o etajeră japoneză, fotografiile familiei: prefectul, nevasta-sa, Oița și Cotan...

Mihăiță însă nu e nicăieri. Și eu tocmai de Mihăiță mi-am găsit să-i vorbesc...

Când aude că s-a sinucis, Lizica rămâne surprinsă. Când îi spun însă că s-a sinucis pentru ea, Lizica începe să râdă.

— Săracul!... Ce caraghioși sunt copiii ăștia de prin provincie... Țin cu tot dinadinsul să ne îndatoreze, fără să avem nevoie de serviciile lor... Dar bine, nu găsise pe Scoroboaia nici o fată de nasul lui?... Păcat de el... Și atâta tot... Simt că din clipa aceea Mihăiță este mort pentru totdeauna și pentru mine, la fel ca pentru toată lumea.

Eu, cel puțin, n-am să mai vorbesc niciodată de el.

Vreau să întreb de sănătatea lui bărbatu-său, dar nu știu cum s-aduc vorba. Fotografia actualului prefect lipsea din colecția familiei. Noroc însă că Lizica începe să-mi vorbească singură și despre ea, și despre toți ceilalți ai ei. În lipsa unui preot ortodox, Lizica mă luase pe mine drept duhovnic. Spovedania ei, însă, era parcă transcrisă după a mea.

Numai că eu n-o scrisesem încă și nici n-o spusesem nimănui până atunci.

— Ce bine ai făcut c-ai venit la Paris... Bravo ție... Nu e așa că-ți place?... Zici c-ai venit să faci dreptul?... De!... Știu și eu?... Nu cred că-l poți sfârși... Aici oamenii vin să se strâmbe, nu să se îndrepte...

Uită-te la mine... Vezi ce strâmbă sunt?... Nu, nu... Nu râde, că-ți vorbesc serios... Așa eram eu la Pitești?... Spune. Parcă eram un chibrit la fel cu toate celelalte din cutie. Era să mă aprindă cineva și pe mine o dată, și gata... Aici, însă, vezi cum m-am schimbat?... Vezi câte spirale are firul dinăuntrul becului electric?... Așa sunt și eu... Cu cât spiralele sunt mai numeroase, cu atât lumina e mai puternică... Ce?...

Voi credeați că măritișul meu e serios?... De unde?... M-am măritat să scap de ei... Bine c-am scăpat. Dacă nu mă măritam, se scăpau ei de mine, că eu mă omoram... Nu mai puteam trăi acolo. În oraș ori la Cimitirul Șerban-Vodă era același lucru. Aici, însă, simt că trăiesc...

Cât voi trăi, nu știu... Mai ales că doctorii mi-au spus că am un plămân atins. Dar ce-are a face?... Omul are doi plămâni... Și după ce n-o mai fi bun nici celălalt, o să se întâmple ce trebuie... Sfârșitul n-are nici o importanță... Vorba e, ce faci cu plăminii ăștia cât trăiești?... Ce respiri cu ei?... Ție nu-ți pare că aici se respiră altfel ca la Pitești? Alt aer... Altă viață... Altă otravă. Tu iei cocaină?... Nu?... Cum se poate?... În tot Parisul, n-ai cunoscut până acum nici o femeie fină? Ia spune...

Noaptea, când sunteți împreună în pat... când vă sărutați... când sunteți în fine gata... cum să zic... Nu ți-a trecut nimeni cu degetul, așa, ușor, pe sub nas... un praf alb... o pudră fină?... Vai!... Ce român inadaptabil!... Cum o să poți tu învăța dreptul la Paris?... Te pomenești că nici înțepături cu morfină nu-ți faci?... Ei, vezi?... Eram sigură...

Fugi de-aici, că-mi pare rău că te-am întâlnit... Zău așa!... Și Lizica este așa de supărată pe mine, că de necaz își sfâșie bluza, lăsând să i se vadă tot pieptul gol...

Eu nu-i mai răspund decât cu capul, când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi... Parcă aș fi un vârf de plop pe care-l bat toate vânturile de pe lume... Spovedania Lizichii mă cufunda tot mai mult în inconștiență.

— Și mai ai pretenția că ești bărbat!... Nu?... Bravo!... Așa cum era cât p-aci să fie și bărbatu-meu, dacă n-aș fi reușit la timp să-l fac să-și dea seama de ridicol... Ai văzut pe marele duce Alexis?... Are aproape 50 de ani... Și, totuși, nu se teme de cocaină... E cât se poate de sănătos... Călătorește tot timpul și nu simte oboseala decât atunci când îi place lui să se oprească undeva... Bărbatu-meu, însă, vrea să stau cu el la Pitești... la țară... la moșie... Ba nu, zău... Tu ne-ai fi văzut pe noi împreună?... Bine ne-ar mai fi stat!... Ar fi avut lumea din Pitești pe seama cui să se distreze... El un ciob de oală spartă și eu un păhărel de cristal... Marele duce Alexis, cel puțin, nu mi-e bărbat... Mi-e numai amant... A, ha!... știu la ce te gândești... la gura lumii... la opinia publică... Nu-mi pasă... Toate femeile au câte un amant!... E drept că nu toate pot avea câte un mare duce, dar dacă așa mi-a fost norocul?... Atât mai bine pentru mine... Nu?... Tu, dacă ai fi fost femeie, nu ți-ar fi plăcut să fii amanta unui mare duce?...

Era oare mai bine să fiu nevasta cui știi și tu?... Spune tu, ce aș fi putut face eu cu el la Paris?... Ce am fi făcut, de altfel... L-am trimis acasă, să îngrijească de moșie... De moșiile marelui duce îngrijesc alții...

Marele duce nu îngrijește decât de mine... Tu ai fi capabil să faci ca el?... Nu... Ei!... Vezi ce înseamnă să fii bărbat?... Bărbat adevărat însă, nu ca el, numai cu „fost prefect” pe cartea de vizită... Și Lizica ar fi continuat să-mi vorbească la fel și încă multă vreme, dacă un servitor n-ar fi anunțat sosirea marelui duce.

Marele duce!...

Cuvintele astea parcă sunt doi nori încărcați cu electricitate diferită.

Fac explozie chiar în urechile mele. Ecoul exploziei, însă, îmi pătrunde până în adâncul sufletului. De când sunt la Paris, sondez numai adâncimile incomensurabile. Una din ele sunt eu însumi. În golul acesta, însă, nu privesc niciodată până la fund. Prea e adânc și prea e întuneric... Mi-e teamă de ce aș putea vedea dincolo de ce vede toată lumea.

Lizica, bunăoară, dacă și-ar fi aruncat ochii la mine în momentul acela, m-ar fi văzut așa cum poate am să rămân toată viața. Și Lizica n-ar fi fost deloc încântată de efectul îndrumărilor ce-mi dăduse până atunci. E drept că din ce-mi spusese ea, nu prea înțelesesem mare lucru. Nu știam încă ce înseamnă un bărbat adevărat. Bărbatul din fața ei, însă, era mai copil ca niciodată. Era galben și tremura de teamă ca elicea de alamă a unui ventilator electric. Sosirea neașteptată a marelui duce mă dăduse înapoi cu trei ani și jumătate. Sărbătoream, fără să vreau, aniversarea primei mele mari nenorociri în viață. Noroc însă că marele duce nu era profesor de limba română, și Lizica nu semăna deloc cu Kety... Și totuși, emoția nu mi-a trecut decât după ce am fost prezentat marelui duce. În sfârșit!... Strâng și eu mâna unui boier de viță veche... De la anul 1613, familia Romanovilor domnea fără întrerupere în Rusia.

My Baby, deși de viță poate tot așa de veche, nu-mi vorbise niciodată de strămoșii ei. Aceeași discreție observ că păstrează și marele duce.

Dar marele duce e altceva. Vlăstarul Romanovilor nu vorbește fiindcă n-are nevoie. Strămoșii lui vorbesc mai elocvent decât ar putea vorbi el... Pentru mine, însă, nu vorbește nimeni... Limba nucului, din via noastră de la Slatina, n-o cunoaște nimeni aici. Și nucul acesta e singurul meu strămoș cu care m-aș putea lăuda...

Marele duce a fost la cursele de trap de la Vincennes, unde unul din caii săi a câștigat „Grand prix d’automne”. Proprietarul, însă, și-a păstrat numai satisfacția câștigului. Premiul, transformat într-un inel de smarald, l-a oferit Lizichii chiar în fața mea...

Abia acum încep să înțeleg și eu ce înseamnă a fi bărbat adevărat.

La despărțire, Lizica îmi șoptește la ureche:

— Ascultă... Dacă ai cumva nevoie de bani, nu te jena.. Spune-mi drept... Tu trebuie să cheltuiești mult la Paris... Am văzut eu aseară cum îți plăce să trăiești...