* * *

Ce să fac?... De o lună de zile mă întreb mereu ce trebuie să fac?...

Nu găsesc însă nici o soluție care să mă poată mulțumi... De o lună de zile nu mai fac absolut nimic... Asta înseamnă că toată ziua mă gândesc la Lizica... Era fatal să ajung aici!...

Nu știu dacă o iubesc cu adevărat sau dacă nu e decât o simplă, dar puternică obsesie. Lizica însă mă stăpânește ca un reumatism rebel care mi-a înțepenit tot corpul.

La examen nici nu mă gândesc. Să-l prepare cei care au timp. Eu n-am decât dureri de cap, amețeli și o singură mare preocupare în viață: dacă i-aș mărturisi dragostea mea, ce are să zică oare Lizica?...

Ciudat lucru. Eu nu pot fi niciodată singur cu Lizica, nici când o am în față, nici când o am numai în gând. Spectrul lui Mihăiță mi-apare blajin și prietenos, așa cum l-am cunoscut în viață, se apropie de mine, mă ia de mână și cu degetul la gură îmi șoptește parcă:

— Nici o vorbă... Lizica nu trebuie să știe nimic... Altminteri o superi... Îi tulburi viața... O faci să sufere... Hai mai bine cu mine și pe ea las-o în pace... Și de câte ori o văd, urmez sfatul lui Mihăiță. Nu-i spun nimic...

Lizica nu știe încă nimic... Nu știe c-o iubesc...

Simt însă că situația asta nu mai poate dura la infinit. E mult mai grozavă ca examenul pe care nu mă pot decide să-l prepar... Parisul începe să mă plictisească... Ce-am căutat eu oare aici?... Cine mi-a scos pe Lizica în cale când eu habar n-aveam de ea?...

Ah!... Ce bine ar fi fost dacă nu mă hotăram să-mi prepar examenul așa de curând!... Nu m-aș fi dus să-mi petrec ultima noapte „peste apă“ și nici pe ea n-aș fi întâlnit-o.

Mă simt așa de nenorocit, că mi-ar trebui două fericiri deodată ca să-mi pot veni iar în fire: să-mi trec examenul și să mă iubescă Lizica.