* * *

Mai zilele trecute, am mâncat cu marele duce la Paillard.

Rușii au sentimentul de familie foarte dezvoltat. Pe mine, bunăoară, mă socotește un fel de rubedenie îndepărtată, numai pentru faptul că sunt din același oraș cu Lizica. Ca să-mi dovedească trăinicia simpatiei sale, mi-a propus să mă angajeze ca secretar, sau mai bine zis rânduitor al celor două biblioteci răvășite — una a lui și alta a Lizichii.

Nu știu ce fel de bibliotecă o avea marele duce. N-am fost niciodată pe la el pe acasă. Lizica, însă, știu bine, n-are nici un fel de bibliotecă și nici nu cred să aibă în gând așa ceva. Toate romanele pe care le cumpără mi le dăruiește mie, după ce le citește. Pe mine, însă, lucrul acesta mă plictisește grozav de mult. Lizica citește numai autorii la modă, pe care nu-i pot suferi. Când îi vorbesc de Lautréamont, de Aloïsius Bertrand, de Villiers de l’Isle Adam, de Marcel Schowob, de Rémy de Gourmont sau de André Gide, are aerul că mă compătimește, ca și cum aș fi rămas corigent la limba franceză... Cu cât o iubesc mai mult, cu atât îmi dau seama că pe Lizica nu trebuie s-o iubească un intelectual. Lizica este o bestie frumoasă în care, însă, nu te poți încrede. Te mușcă chiar când îi dai de mâncare...

Nu știu, însă, dacă aceasta a fost adevăratul motiv pentru care am refuzat propunerea marelui duce. Nu mi-am putut da seama în primul moment. Mi s-a părut însă că gentilețea marelui duce este o glumă de prost-gust. Dar marele duce, care este un om binecrescut, deghizase gluma într-o ofertă sentimentală, care ar fi putut surâde chiar și fostului meu profesor de limba română. Amantul Lizichii pare că-mi plânge de milă ori de câte ori vrea să fie drăguț cu mine. Marele duce nu uită niciodată că sunt din același oraș cu Lizica...

Lizichii, însă, care m-a întrebat tot așa de mirată ca și marele duce pentru ce am refuzat propunerea, i-am răspuns fără înconjur:

— Fiindcă te iubesc și nu vreau să trăiesc la Paris din mila amantului tău...

Lizica s-a schimbat la față ca ziua de 6 august a fiecărui an. Și-a ridicat apoi ochii în tavan, ca să vadă dacă nu cumva, din cer, se uită cineva la noi, și a dat din cap dezgustată de uniformitatea acestui moment suprem. Tavanul nu se crăpase însă, și catapeteasma lumii aștepta, probabil, o frază mai de efect, ca să se dărâme peste noi.

Mi-am dat seama imediat că declarația mea fusese bombastică și mai idioată ca un vers din Micul dor. Era prea târziu însă. Lizica începuse să vorbească ea:

— E foarte drăguț din partea ta să-mi spui că mă iubești. Asta înseamnă că ai început să ai și tu gust... Probabil de când ești la Paris...

La Pitești nu mi-ai dat niciodată să înțeleg că mă placi... Aproape nici nu te uitai la mine... Nu este așa?... Spune...

— Nu, nu... Nu este așa... Te iubesc de mult... de când te cunosc!...

— Nu, nu... Mă iubești numai de când ai văzut că mă mai iubesc și alții... Pe mine mă iubește foarte multă lume... Mă iubește și Rotschild, nu numai marele duce... Eu, însă, nu iubesc pe nimeni... Pe mine bărbații mă scârbesc... Îi suport însă fiindcă am nevoie de ei. O femeie ca mine are totdeauna nevoie de un bărbat... Dar vezi tu?...

Nu orice om poate fi bărbat adevărat... Pe tine însă am să te iubesc tocmai fiindcă nu ești încă bărbat... Am să te iubesc, dar altfel, cu totul altfel... Ce?... Nu crezi?... Ești un prost... Uite, vezi?... Mutra asta de idiot mă face să te iubesc chiar mult de tot... foarte mult... așa cum aș iubi un frate. Ce?... Nu-ți convine?...

Eu continui să dau din cap, ca un mânz nărăvaș. Ea însă, cu o singură vorbă, îmi aruncă parcă un laț de gât și mă imobilizează pe loc.

— Cum?... Tu vrei să fii ceva mai mult?... Vrei să-mi fii amant? Ce fel de amant?... Așa cum este marele duce?... Nu se poate... Adică nu poți tu... Mărturisește...

Eu oftez în chip afirmativ. Ea continuă să-și bată joc de mine cu voluptatea unei pisici care ține un șoarece în gheare.

— Ei, da... Înțeleg... Vrei să-mi fii amant de coeur... Nu? Nici asta nu se poate. Adică nu vreau eu... N-am încredere în tine... Tu ești încă un copil... Nu te gândi că suntem amândoi de aceeași vârstă...

Eu sunt mult mai rezonabilă ca tine... Și eu iubesc numai cu capul, nu cu inima. Haide, haide... Fii cuminte... Du-te și-ți ia bibliotecile în primire. Ai să găsești în ele câteva cărți care au să-ți fie de folos poate... Apoi, după o pauză, ca și cum s-ar fi consultat din nou cu ea însăși: Nu uita, însă, că și visele se împlinesc câteodată. Ai răbdare... Cine știe?... Dacă ții așa de mult, poate ai să fii și tu odată amantul meu... Iată, îți promit!... Dar numai o singură dată în viața ta... De mai multe ori n-ar fi bine poate... Ai încredere în mine...

Ești mulțumit?... Bine... Așteaptă numai... Știi s-aștepți?... Știi ce trebuie să faci ca să nu mai fii copil?... Să fii bărbat ca marele duce!...

Vino să te pup, lighioană mică și fără nume!... În ce atlas de zoologie e fotografia ta?... Și cu gestul cel mai firesc din lume, calmă și fără pic de emoție, Lizica mă sărută pe gură, ca și cum o vrabie ar fi trecut un bob de mei din ciocul ei în ciocul puiului din cuib.