* * *

De când sunt bibliotecarul marelui duce, sau mai bine zis al Lizichii

— ceea ce nu este același lucru — mi-am reluat viața de om în toată firea. Mă scol dimineața la ora șapte și în fiecare noapte mă culc numai în patul meu. În cafenea nu mai intru decât ziua, iar peste miezul nopții nu întârzii decât când mă duc la teatru.

Fiindcă cele două biblioteci nu-mi dau aproape nimic de lucru, în restul orelor libere citesc. Am ajuns chiar foarte departe. Dreptul este o știință pe care, la nevoie, o poți învăța ca pe o poezie. Dacă nu mă înșel agatârșii aveau legile scrise în versuri...

Tot ca pe un text de lege învățasem și noi în școală poezia Umbra lui Mircea la Cozia. Când am voit s-o comentez, însă, mi s-a înfundat... În schimb, principiile de drept le poți comenta la infinit. Le poți întinde și răsuci după cum îți convine. Știința dreptului are ceva din personalitatea cauciucului... Suportă orice deformare. Cu cât reușești să pari mai absurd, cu atât mai mult impresionezi pe specialiști. Totul depinde de cei care te judecă. Nu e nevoie ca pentru același caz să pledezi la fel, chiar dacă ai în fața ta aceiași judecători. Sentințele variază nu după speța procesului, ci după buna dispoziție a judecătorilor, care, în treacăt fie zis, trebuie să fi studiat și ei dreptul la fel ca tine. Asta înseamnă că dreptul e o știință de pură inteligență. Inteligența singură îți permite să jonglezi cu „uite popa, nu e popa” în așa fel ca, la un moment dat, să juri că ai în fața ta nu numai un popă anonim, dar chiar un adevărat patriarh... De aceea, poate, majoritatea studenților români de la Paris studiază dreptul. Românul, din firea lui, este „șmecher”. Excelează în așa-zisele „variațiuni pe o singură coardă“, chiar când nu este muzicant. Tema n-are nici o importanță. Totul constă în dexteritatea cu care prezintă variatele aspecte ale unei melodii de multe ori inexistente chiar. Procesele mari, de altfel, nu le câștigă oamenii de drept, ci numai avocații mari... Știu că muzicanții și avocații au să protesteze. Îi previn însă că n-au dreptate, fiindcă și unii și alții pot fi, în anume momente, aceiași admirabili maeștri cântăreți, sau, cum se spune aici la Paris, des maîtres chanteurs.

Cred că până la sfârșitul lunii mai voi fi gata. În prima jumătate a lunii iunie mama va primi vestea mult așteptată, iar în orașul Pitești noutatea sosită de la Paris va putea fi afișată mai întâi la „centru”, așa cum cere tradiția locală, și de aci răspândită în tot orașul.

Ca și mama, Lizica așteaptă cu aceeași nerăbdare evenimentul fixat pentru jumătatea lunii iunie. Eu o țin în curent cu toate laturile complexei mele activități. Ea însă pare a se interesa mai mult de mine decât de bibliotecă și universitate. Mi-a mărturisit că ideea bibliotecilor ea i-a sugerat-o marelui duce. Amantul său nici nu se gândea la așa ceva. N-a citit în viața lui nici o carte și nu știe să scrie decât frazele tipice, impuse de protocol și legăturile de familie. Pentru restul corespondenței, marele duce, care vorbește cinci limbi, are cinci secretari: pentru limba rusă, franceză, engleză, germană și italiană.

Păcat că marele duce nu vorbește în românește. M-ar fi luat poate pe mine ca al șaselea secretar. Numai de n-ar fi aflat că am rămas corigent la limba română... Lizica e în stare să-i fi spus și lucrul ăsta.

I-a spus ea, de altfel, lucruri și mai grozave... I-a spus, bunăoară, c-o iubesc!... Marele duce a surâs. Surâsul este primul și cel mai imperativ atribut al unui adevărat bărbat, mai ales când este și mare duce...

Fostul meu profesor de limba română, deși nu era mare duce, când și-a vârât capul pe fereastră la Kety în odaie, a surâs și el... A surâs însă „verde”. Un mare duce surâde totdeauna „roșu”.

Ce-a ieșit din surâsul verde am văzut. Să mă ferească Dumnezeu să mai văd ce are să iasă și din surâsul roșu!