* * *

Sănătatea Lizichii începe să mă îngrijoreze. Plămânul de care-mi vorbea nu era o glumă. Lizica este ofticoasă. Din zi în zi frumusețea ei devine tot mai stranie. Lizica este mai albă ca moșiile marelui duce în timpul iernii. Și totuși, Lizica nu vrea să se îngrijească. În loc să se ducă pe coasta Mediteranei, stă tot timpil la Paris. Ziua se agită cu tot felul de nimicuri, iar noaptea colindă din cartier în cartier, după cum pe vremuri, la Pitești, colindam și noi din casă în casă, dar numai o dată pe an: în noaptea de Moș Ajun.

Mi-aduc aminte de noaptea când masa prefectului, încărcată cu tot felul de bunătăți, ne înfrățise stomacul pentru o clipă și ne învrăjbise sufletul pentru o vecinicie. Era tot o noapte de Moș Ajun.

Parcă mă văd și azi în mijlocul celor de atunci. Mihăiță stă între Lizica și mamă-sa, Rădulescu Florian lângă Oița, Țăpuș Nicolae și Columbachis Aristotel la dreapta și la stânga grecoaicei, dar eu între guvernanta, care nu vorbea decât englezește, și văduva de la Câmpulung, care nu vorbea deloc. Mă văd apoi pornind cu toți ceilalți prin zăpada până la glezne, sfidând gerul și mai ales viitorul, căruia nu-i făcusem încă cinstea să-l introducem în preocupările noastre de până atunci.

Astăzi, însă, afară de Mihăiță, care știu unde se află, de ceilalți nu mai știu absolut nimic. De câtva timp, însă, am început să mă număr și eu printre „ceilalți”. Nu mai știu aproape nimic nici de mine. Mi-am pierdut parcă urma. De câte ori mă caut, îmi pare că nu mă găsesc niciodată acolo unde mă aflu. Când stau alături de Lizica, mai ales, nimeni parcă n-ar fi alături de ea. Câteodată, mă simt așa de absent, că-mi vine să plâng. Sunt parcă mai absent chiar decât Mihăiță, cel mai absent dintre noi toți în clipa de față... Nu știu de ce, dar de câte ori mă gândesc la el, mă trezesc gândindu-mă la mine însumi. Chipul lui începe să se confunde cu al meu. Și doar Mihăiță nu semăna deloc cu mine. Nu semăna însă atunci, când nu eram poate amândoi la fel, când el iubea numai pe Lizica, iar eu mă lăsam să fiu iubit de toată lumea. Dar azi, când pe Lizica o iubesc și eu la fel cu el, cine-mi spune că n-am început și eu să semăn cu Mihăiță?... El, e drept, trebuie să fi putrezit de mult... Eu, însă, abia acum încep... Dar azi, mâine, mai curând sau mai târziu, amândoi o să fim la fel... Morții seamănă între ei ca niște frați gemeni. În pământ, toți suntem copiii aceluiași tată...

Când îi vorbesc de moarte, Lizica își bate joc de mine. Lizichii nu-i este frică de moarte. Vrea să moară ca o floare în paharul de cristal în care a lăsat-o stăpâna casei, care a plecat într-un voiaj mai lung...

Pe mine, însă, cinismul Lizichii mă revoltă. Lizica nu poate fi sinceră.

N-are nici un motiv să-și grăbească singură moartea. Nu poate fi nici obosită, nici dezgustată de viață. N-are nici măcar grija unui examen la facultate, ca mine. E tânără și frumoasă și are tot ce-i trebuie ca să trăiască fericită. Toată lumea o cunoaște și o iubește. Femeile, ca și bărbații, o întâmpină la fel, cu aceleași axclamații de admirare. Întreg Parisul o soarbe cu ochii și adoarme cu ea în gând, ca cu amintirea unei zile de sărbătoare. În localurile de noapte în care se află că vine Lizica toate mesele sunt rezervate de cu ziua. Pentru un scaun suplimentar la un colț de masă, se plătește ca pentru un hectar de pământ arabil. Și în Franța pământul este cu mult mai scump ca în România...

Lizica mi-a mărturisit că vrea să fie îngropată în pământ francez.

Pământul Franței adăpostește atâția morți iluștri, că amintirea lor îl face să rodească parcă mai mult ca ploaia și soarele. În Franța, când ești cu adevărat cineva, nu mori aproape niciodată. Și Lizica este obsedată de numele câtorva femei din veacurile trecute, care, deși au murit de mult, continuă parcă să trăiască și azi.