* * *

Credeam că singurul mare eveniment al anului va fi examenul meu, care la Pitești, mai ales, trebuie să fi produs oarecare senzație. M-am înșelat însă. În Extremul Orient s-a petrecut un eveniment cu mult mai senzațional: războiul ruso-japonez.

Lizica oscilează între două emoții deopotrivă de puternice. Una e plecarea mea; alta, plecarea marelui duce. Eu trebuie să plec pentru îndeplinirea unor anume formalități, care reclamă prezența mea neapărată în țară. Trebuie să-mi iau majoratul și să-mi prelungesc amânarea serviciului militar. Marele duce, însă, a plecat în Rusia de aproape o lună. Acum trebuie să se găsească în drum spre Manciuria.

De întors, probabil că o să ne întoarcem amândoi, afară numai dacă, bineînțeles, unul din noi nu va da ortul popii. De data asta, însă, nu știu care din noi va lua înaintea celuilalt. Îmi dau seama că de când iubesc pe Lizica, eu și marele duce nu suntem decât doi cai de curse, care galopează pe ultima sută de metri ce-i mai despart de potou. Potoul nostru este Lizica. Până azi, toate cursele au fost câștigate de marele duce. Nici nu se putea altfel... Marele duce este cal de rasă. Strămoșii lui numără câte un împărat de fiecare generație.

Eu, însă, nu sunt decât un biet outsider care aștept un handicap convenabil în care să mă pot afirma. Dacă scap și ocazia asta, din cal de curse devin cal de sacà...

Marele duce nu cred să se poată întoarce înainte de sfârșitul războiului. Eu, însă, mă pot întoarce oricând înaintea lui. Dacă aș fi fost major, n-aș fi plecat pentru nimic în lume din Paris. Dar mama nu mai vrea să-mi trimită nici un ban. La Lizica nu mă pot împrumuta, fiindcă în momentul de față nu mai are nici ea. În câteva zile, Lizica a dat gata toți banii pe care îi lăsase marele duce. Cât despre banii din țară, să nu mai vorbim. Lizica nu primește de acasă decât o sută de franci mai mult ca mine. Amândoi dar, suntem, cum se zice, dans la plus noire purée. Lizica, mai ales, suferă îngrozitor. Pentru ea banii sunt ca boabele de orez din pilaf... Nu știe niciodată câte boabe mănâncă. Așa mănâncă Lizica... mult... enorm de mult... poate fiindcă i-au recomandat doctorii să se supraalimenteze. Lizica, însă, depășește până chiar și prescripțiile medicale. Mănâncă tot ce vede cu ochii.

Mie bunăoară, până azi, mi-a mâncat ceasornicul de aur care-l aveam de la tata, inelul cu briliant pe care mi-l dăduse mama-mare, când am plecat la Paris, două rânduri de haine, un pardesiu și leafa mea de bibliotecar pe care marele duce, la plecare, mi-o avansase pe trei luni de zile...

Trebuie să plec dar... Trebuia să plec de-acum câteva zile chiar...

M-a oprit însă Lizica. A avut nevoie de mine, sau, mai bine zis, de rolul pe care trebuia să-l joc fără voie. Nu puteam s-o refuz. De altfel, Lizica are perfectă dreptate. O soluție mai nimerită nu puteam găsi nici eu, nici ea. Până ce-am să mă întorc cu bani din țară, Lizica a închiriat unui atașat de la legația portugheză două din odăile sale de la parter. Contractul, însă, l-am semnat eu, ca și cum aș fi subînchiriat cu învoirea proprietăresei odăile pe care până atunci le locuisem eu. De când nu mai are parale, Lizica a început să aibă scrupule.

Situația asta, însă, nu va dura multă vreme. Marele duce nu o poate lăsa sur la paille. Oricât de mare ar fi, în Rusia, criza financiară provocată de război, un mare duce poate găsi totdeauna banii necesari pentru a-și întreține amanta. Și afară de asta, rușii au credit nelimitat la Paris. O simplă telegramă e de ajuns. Semnătura marelui duce este ca toiagul lui Moise: face să țâșnească apă din piatră seacă...

Eu însă mă rog la Dumnezeu ca marele duce să întârzie cât mai mult cu trimiterea banilor. Surpriza asta vreau să i-o fac eu, când am să mă întorc din țară, major și om bogat... Când voi lua locul marelui duce, poate rusul să se întoarcă victorios de la război. Adevăratul victorios am să fiu eu... Abia atunci Lizica o să înțeleagă care din doi o iubește cu adevărat... Știu bine că averea mea nu se potrivește, nici pe departe chiar, cu averea marelui duce. Lizica, însă, care este femeie inteligentă, va aprecia sacrificiul fiecăruia din noi nu după importanța sumelor emise, ci după putința băncilor emitente...

Mi-e teamă, însă, că Lizica, cum este ea „mână spartă“, n-are să poată rezista nici până la întoarcerea mea din țară. În cazul acesta, voi fi nevoit să-i fac surpriza prin poștă, nu prin viu grai. Prima recoltă a ogorului meu părintesc va fi un cec al Băncii naționale românești către Banque de Paris et Pays Bas...

Numai de nu mi-ar lua înainte marele duce.