* * *

În sfârșit... Iată-mă om liber!...

Iată-mă, fiindcă deocamdată așa îmi place să mă cred. Om însă — om adevărat — mi-e teamă că nu sunt încă.

— Om!...

Ce cuvânt lipsit aproape de orice rezonanță!... Un cuvânt amputat... estropiat... Parcă nici n-ar fi cuvânt adevărat... O simplă împerechere de litere, și atâta tot. O vocală care vrea să zboare și o consoană care o ține parcă pe loc!... Și, totuși, cuvântul acesta așa de mic reprezintă ceva foarte mare

— tot ce poate fi mai mare... Podoaba creației... Punctul culminant al unui program de realizări nebănuite... Un punct grafic, după cea mai lungă și mai elocventă frază divină — o frază care a durat șase zile întregi!... Cu el se încheie totul. După el, nu mai există nimic.

Nimic!...

Ciudat lucru. Cuvântul „nimic” este mai lung decât cuvântul „om”.

Să nu judecăm însă importanța cuvintelor numai după imaginea lor grafică. În felul acesta, toate bibliotecile din lume s-ar reduce la colecțiile uniforme ale aceluiași abecedar, tipărit însă în ediții diferite. Și totuși, cuvântul „om” nu este decât o firmă — firma unui magazin de lux în interiorul căruia, însă, de cele mai mute ori se găsește cu totul altceva decât ce este scris afară. Vreau să spun că în viața de toate zilele nu orice om dovedește existența ființei pe care Dumnezeu a voit s-o facă după chipul și asemănarea sa.

Un om adevărat este un mecanic-șef al propriei sale uzine. Trăiește veșnic în apropierea materiilor inflamabile și a mașinilor cu tot felul de roți dințate, care nu așteaptă decât o mișcare greșită ca să-l mutileze, ba chiar să-l distrugă. Mecanic-șef, însă, nu poți ajunge decât după ce ai trecut prin toată ierarhia meseriei, de la ucenic până la maestru.

Faptul acesta mă întristează. Îmi dau seama că până azi ucenicia vieții mele nu s-a remarcat cu nimic de seamă, ca să-mi poată da cel puțin iluzia apropiatei înaintări la rangul de maestru.

Nu știu, dar, dacă sunt om cu adevărat. În schimb, pot spune că sunt liber. Nu mi-a spus încă nimeni lucrul acesta. Eu, însă, îl simt sau, mai bine zis, îl ghicesc. Și așa trebuie să fie, fiindcă în viață, de cele mai multe ori, ceea ce simțim fără să știm încă este cu mult mai adevărat decât ceea ce pretindem că știm...

Nu mai depind de nimeni. Majoratul m-a dezlegat de ultima obsesie a lanțului, de-a lungul căruia, ca și un câine care mușcă, nu-mi plimbasem, până atunci, așa-zisa libertate decât prin ograda copilăriei.

De îndată însă ce am găsit poarta deschisă, am și luat-o la goană pe stradă. Încotro? Nu știu nici eu. Senzația libertății mult așteptate este așa de puternică în primele clipe, că-ți atrofiază până și simțul direcției.

Deocamdată, știu numai că am pornit-o din nou spre Paris. Atât mi-e de ajuns.

De când sunt liber, însă, pentru mine Parisul se confundă cu Lizica.

Dar când iubești pe Lizica, poți fi oare cu adevărat liber?... Iată un lucru la care nu m-am gândit încă.

Nu sunt încă sigur, dar mi-e teamă că libertatea mea începe să devină și ea problematică. Mi se pare că mi-am schimbat numai stăpânii. Și, ceea ce este mai trist, de data asta nu cunosc nici măcar lungimea lanțului pe care îmi voi plimba, de azi înainte, iluzia libertății mele de om îndrăgostit.