* * *

Călătoresc singur într-un compartiment cu trei locuri și două inscripții, repetate în mai multe limbi: caloriferul cu: „cald, potrivit, frig” și semnalul de alarmă cu: „în caz de pericol, trageți de mâner”.

Parcă aș călători cu trenul pentru prima oară în viață. Fiecare macaz mă face să tresar. Din gările prin care trec fără să mă opresc, cineva parcă îmi face semn să mă dau jos din tren. Fanionul roșu al cantonierilor îmi anunță parcă o apropiată deraiere.

Am impresia că, de data asta, am pornit pe un drum greșit. Și, cu toate acestea, pe vagonul în care călătoresc stă scris, roșu pe alb: București — Paris.

Este același drum pe care l-am mai făcut o dată. Îl recunosc. Îl reperez în amintirile mele, proaspete încă, și, la capătul lui, mă opresc cu gândul, așa după cum, trei ani în urmă, mă oprisem cu trenul.

Pe vremea aceea, Parisul nu exista decât în imaginația mea. Mi-era egal, dar, oricum l-aș fi găsit. De data asta, însă, Parisul palpită în ritmul inimii mele. Și ritmul inimii mele nu repetă decât cele trei silabe ale cuvântului: Li-zi-ca!...

Manivela caloriferului este trasă la cald. Mie însă mi-e frig. Tremur tot. Dinții îmi clănțănesc în gură și stomacul mi se dezumflă ca o minge spartă. De-a lungul brațelor și picioarelor, șiruri de furnici nevăzute urcă și coboară neîncetat, iar în creștetul capului părul mi s-a zbârlit ca o coadă de viezure. Un demon și-a înfipt ghearele în el și vrea să mi-l smulgă cu orice preț...

N-am trecut niciodată printr-o criză de nervi ca asta. Geamurile compartimentului au început să se aburească de căldură. Pe mine, însă, mă învăluie parcă cearșaful rece din patul unui hotel de provincie, fără sobă.

Aș vrea să trag mânerul de alarmă, să opresc trenul în câmp și s-o iau la goană de-a lungul arăturilor înzăpezite, ca un iepure urmărit de propria lui teamă.

La fel, mi-e teamă și mie de ceva. Mi-e teamă, parcă, de o răzbunare apropiată, pe care însă n-o bănuiesc de unde ar putea veni. Și totuși, nu-mi aduc aminte să fi făcut rău cuiva.

Singură Kety ar avea poate dreptul să se plângă de mine. Dar Kety nu bănuiește c-am mințit-o. Kety, probabil, continuă să creadă și azi că am avut o datorie de onoare, și nu știe că banii pe care mi-i împrumutase i-am trimis Lizichii. Ba, ceva mai mult, Kety a rămas surprinsă când a primit cadoul-dobândă pe care i l-am făcut la plecare. De altfel, Kety mă iubește prea mult ca să-mi vrea răul. Kety mă iubește pe mine, așa cum iubesc eu pe Lizica. Cine spune că femeile nu pot să iubească se înșeală. Dovadă, Kety și poate chiar Lizica...

Dar dacă este așa, de cine poate să-mi fie teamă? Nu, nu... Nu mi-e teamă de nimeni și de nimic. Și continui să călătoresc inert ca un geamantan în fundul căruia mi-am ascuns conștiința împăcată că eu n-am făcut nimănui nici un rău până acum. Cândva, nu știu când, probabil că voi păcătui și eu.

Singurul meu mare păcat în viață, însă, va fi altul. Va fi răul pe care mi-l voi face tot eu mie însumi.