* * *

La Viena, un defect al uzinei electrice întârzie, nu se știe pentru cât timp, plecarea trenului din Westbahnhoff spre Paris.

Prin birouri ard lumânări de spermanțetă și brichete de aprins țigări. Pe peron, amploiații de la Căile Ferate circulă grăbiți, cu felinare și torțe aprinse în mână. Spectacolul este lugubru și comic în același timp. Asist la înmormântarea unui lepros medieval, în jurul căruia legea cerea să se facă zgomot mult și întuneric. Îngroziți de urmările neprevăzute ale accidentului, călătorii și-au pierdut parcă și mințile, și identitatea. Aleargă cu toți în neștire, se caută, se strigă, se lovesc și se înjură. Cei care, întâmplător, se regăsesc, se îmbrățișează fericiți ca și cum ar fi scăpat de focul gheenei.

Printre ei mă aflu și eu. Pe mine, însă, nu mă cunoaște nimeni.

Nimeni nu mă caută. Nimeni nu mă strigă pe nume. Prezența mea în mijlocul lor nu interesează pe nimeni. Dintre toți călătorii, eu par a fi cel mai absent. Sunt singurul călător care mi-am păstrat mințile și identitatea.

Mă întreb, chiar, de ce m-am coborât din vagon, când spectacolul l-aș fi putut privi tot așa de bine de la fereastră. Cineva, însă, mă împinge parcă tot mai mult spre gloata de nedumeriți care se înghiontesc, se apostrofează și se învârtesc în jurul lor, ca niște câini cu tinicheaua de coadă.

Cu cât timplul trece, imi dau seama că aceeași agitație colectivă pune stăpânire și pe mine. E drept că teama de necunoscut este cea mai contagioasă boală sufletească. În momentul acela, însă, sufletul meu evadase din mine. Călătorea grăbit înaintea mea, pe același drum pe care, din clipă în clipă, așteptam să pornesc și eu. Regretam numai că eu nu puteam sosi la Paris decât în urma lui, adică pe înnoptate, când poarta sanatoriului se închide deopotrivă și pentru cei de afară și pentru cei dinăuntru. Aveam, dar, să văd pe Lizica cu o zi mai târziu.

Dar atât și nimic mai mult. O întârziere de câteva ore, chiar când te grăbești să-ți regăsești iubita, nu poate fi o nenorocire. În dragoste, mai ales, să te faci așteptat este o cochetărie, nu o necuviință. Amanții adevărați se așteaptă totdeauna. Numai regii nu trebuie să aștepte pe nimeni. Protocolul curților regale, însă, nu vorbește nimic despre amantele regilor. Probabil că regii, când își așteaptă amantele, nu mai sunt nici ei regi...

Așadar, temerea de care mă simt cuprins este pur și simplu ridicolă.

Totuși, pe măsură ce-mi dau seama că n-am nici un motiv să mă agit, neliniștea din mine continuă să fiarbă în clocot, ca apa dintr-o oală ce amenință să azvârle capacul în aer...

Iată ce înseamnă să fii om liber!... Când crezi că nu mai ești legat de nimeni, simți că trebuie să te legi din nou, tu singur, de cineva.

La un moment dat, din mulțimea de necunoscuți cu chipuri și gesturi apocaliptice, un chip nebănuit mi se lămurește deodată în fața ochilor, ca o amintire împrospătată de un album cu fotografii decolorate de vreme.

Cotan!...

Tresar, cu numele lui pe buze. Dar chipul fratelui Lizichii dispare imediat, înghițit parcă de valurile mării, ce-l scosese numai pentru o clipă la suprafață. Îl văd cu adevărat, sau Cotan nu e decât o simplă halucinație a mea, în această noapte de valpurgis vienez?... Mă înalț în vârful picioarelor, și ochiii mei se rotesc pe deasupra capetelor necunoscute, până ce chipul lui mi-apare din nou. De data asta, însă, nu-l mai scap din ochi.

Cotan m-a zărit și el. Lucru ciudat, însă, figura lui nu trădează nici o emoție... nici o surpriză măcar. Cotan mă privește așa ca și cum nu m-ar recunoaște. Să fie oare din cauza întunericului? (Cotan e miop ca și mine). Nu știu care poate fi cauza. Prezența mea, însă, nu-l încântă deloc. Pentru prima oară de când îl cunosc Cotan pare preocupat în mod serios de ceva important, ceva care-i întunecă până și surâsul obișnuit cu care ne întâmpinasem totdeauna până atunci.

Faptul acesta mă pune din nou pe gânduri. Încep să bănuiesc că motivul temerii de care mă simțeam încă stăpânit nu putea fi altul decât prezența lui Cotan la Viena. Se întâmplase ceva înainte, sau ceva trebuia să se întâmple chiar în momentul acela? Ajunși unul în fața altuia, ne privim câteva clipe întrebători, dar fără să ne întindem mâna. Nu știu ce ne împiedică: mulțimea din jurul nostru sau poate chiar teama de noi înșine? Întâlnirea noastră neașteptată, însă, pare a fi epilogul unui lung spionaj reciproc... Și acum, iată-ne descoperiți, dezarmați de propriile noastre arme.

Iată-ne unul în fața altuia, gata să ne luăm interogatoriul pentru o anume vină bănuită, dar nedovedită încă. Amândoi deopotrivă și spioni și victime, fiecare din noi ne întebăm: Care pe care?... Care din noi îl prinsese cu adevărat pe celălalt?... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Să sune clopotele Catedralei Sfântului Ștefan, ca să afle Viena toată ca în noaptea aceea Lizica doarme singură, într-un vagon cu ușile plumbuite, pe una din liniile de garaj din Westbahnhoff. Și să se facă lumină... Lumină multă, lumină pentru toată lumea deopotrivă... Și lumina din vagoanele cu ferestrele deschise să se aprindă numai în vagonul cu ușile plumbuite, fiindcă acolo doarme călătorul care are nevoie de mai multă lumină decât toți ceilalți... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cotan crede probabil că am înnebunit. Mă zgâlțâie de mâneca hainei și încearcă să-mi astupe gura cu palma. Se teme să nu-l compromit.

Pentru prima oară când trece frontiera nu vrea să se dea în spectacol. Durerea lui nu vrea s-o mai cunoască nimeni. Abia s-a hotărât să mi-o împărtășească mie. Eu însă i-o ghicisem dinainte. I-am smuls-o din gură, fiindcă în inimă nu cred să fi avut nimic.

Ca orice perfect om de lume, Cotan este un cretin. În lumea lui, durerule mari nu trebuie să se manifesteze decât pe suprafețe mici.

El nu știe ce înseamnă o durere adevărată. Cotan n-a iubit pe nimeni și n-a suferit niciodată. N-a iubit nici pe soră-sa, pe care n-a cunoscut-o decât întâmplător, ca pe oricare membru al familiei. Pe Lizica n-am iubit-o decât eu, fiindcă eu singur am iubit-o altfel decât toți ceilalți... altfel chiar și decât Mihăiță, care se omorâse pentru ea...

Cotan nu pricepe de ce strig să se facă lumină... El nu știe că Lizicăi nu-i plăcea să doarmă pe întuneric. Lizica n-a dormit niciodată decât în timpul zilei... Nopțile și le petrecea numai în localuri luminate a giorno. Și continui să strig așa, până ce, deodată, iată că se face lumină cu adevărat în toată gara.

Uzina electrică fusese reparată.

Clopotele, însă, n-au sunat... Clopotele de la Sfântul Ștefan nu sună decât foarte rar — când moare câte un Habsburg.

Pentru Lizica, însă, aveau să sune alte clopote — clopotele de la Pitești... clopotele de la Sfântul Gheorghe, de la Sfântul Nicolae, de la Sfântul Ion, de la cimitirul Șerban-Vodă...