* * *

Din țară, adusesem cu mine câteva cărți și reviste literare, apărute în lipsa mea, pe care însă n-avusesem încă timp să le citesc la Paris. Ele trebuiau să formeze la fine fleur a bagajului meu. Lectura, și mai ales lectura subiectelor scurte, este recomandată ca cel mai bun medicament contra plictiselii în timpul călătoriilor mai lungi. Or, pe vremea aceea, subiectele autorilor români erau foarte scurte. Păreau scrise anume pentru cei care călătoresc, mai ales în trenurile de lux, unde riști să te plictisești mai repede ca în trenurile populare.

Așa e când călătorești singur în compartimentul tău. Dacă n-ai destulă imaginație să te crezi într-un fotoliu de teatru sau pe terasa unei cafenele, încetezi să mai fii o ființă propriu-zis. Te identifici fără voie cu chipul patinat de vreme dintr-o pictură veche, expusă în vitrina unui anticar. Subiectul n-are nici o importanță.

Prețul se socotește după vechimea tabloului, care, de cele mai multe ori, hotărăște și valoarea lui artistică... Din gările prin care te oprești numai câte două-trei minute, în lipsa publicului obișnuit, amploiații Căilor Ferate te privesc dacă nu cu o vădită ură, cel puțin cu indiferență... La fel privește și marele public operele de artă, fie că nu le poate aprecia, fie că n-are bani destui ca să le cumpere.

Dacă aș fi cu Lizica, probabil că prezența mea, cel puțin în vagonul restaurant, ar fi deșteptat mai mult interes. Singur, însă, nu sunt decât una din feluritele etichete de pe sticlele cu vin sau apă minerală, pe care chelnerii le recomandă deopotrivă, cu același exagerat entuziasm de limbaj.

Majoritatea pasagerilor se găsește în aceeași categorie ca și mine.

Afară de un german care ocupă o masă pentru patru persoane, cu nevastă-sa și două fiice, toți ceilalți pasageri mănâncă singuri. Deocamdată, nici unul din ei nu pare dispus să intre în vorbă cu vecinul său. Atenția lor se îndreaptă mai mult spre oamenii de serviciu, care circulă clătinându-se printre mese, ca un șir de plopi bătuți de vânt de-a lungul unei șosele drepte. Uniforma lor pare a-i interesa mai mult decât cele două-trei costume englezești de voiaj sau decoltajul demidecent al celor două fiice ale Rinului. În fața mea deocamdată nu stă nimeni. În șervetul de pe tacâm, însă, e înfipt un carton cu inscripția: „Rezervat”.

S-au servit aperitivele, și tacâmul din fața mea continuă să fie rezervat, dar neocupat... Titularul lui trebuie să fie un englez, care probabil nu admite ora meridianului din Paris. Mănâncă după meridianul din Greenwich. Și nu ma-m înșelat. Nu era, propriu-zis, un englez. E drept. Era însă tot un fel de anglo-saxon... O americancă... ba ceva mai mult, o vagă cunoștință a mea, o doamnă cu care legasem oarecare prietenie în cercul artiștilor plastici de la Closerie des Lilas, pe care-l frecventam și eu în ultimul timp.

Doamna Wendy Woods, soția directorului unei mari bănci din San-Francisco, venise la Paris să învețe sculptura. Visul ei era să facă statuia ecvestră a lui Washington, pentru care primăria unui oraș din Statele Unite publicase un concurs și mai multe premii de câteva mii de dolari.

O săptămână întreagă, la Closerie des Lilas nu se consumaseră decât idei geniale. Naudin, Galanis și Gozé, un francez, un grec și un spaniol, o încurajau încântați de perspectiva unui voiaj gratuit în America, cu prilejul inaugurării monumentului. Singur Manolo, un sculptor catalan, care pe vremea aceea cizela inele și alte bijuterii feminine, își bătea joc de viitorul Washington al doamnei Woods. Cu încăpățânarea caracteristică rasei sale, Manolo susținea că epoca sculpturii ecvestre este încheiată definitiv. Colleoni și Gattamelata sunt singurii cavaleri de bronz ai omenirii. Restul sunt simpli călăreți de circ sau de carnaval, iar autorii lor, anonimi, lipsiți de orice decență artistică și cinste profesională.

Iată pentru ce, în ziua aceea, doamna Wendy Woods lua masa împreună cu mine, în vagonul-restaurant al trenului Paris-Milano.

Artista americană se ducea să cunoască pe Verrocchio și Danattelo, la ei acasă.

Pe mine, întâlnirea neașteptată cu doamna Woods mă emoționează ca și cum aș fi văzut pe Lizica așezându-se în fața mea.

Amintirea Lizichii mi-a deformat aparatul vizual. De trei luni de zile, eu nu mai pot vedea într-o femeie, oricine ar fi ea, decât o Lizică aproximativă... Și totuși, doamna Woods nu seamănă deloc cu Lizica. Nu este o femeie propriu-zis frumoasă. Nu cred să inspire nimănui o pasiune profundă. Se impune însă prin ciudățenia chipului ei. Are un cap prelung, un cap de zebră, sculptat în lemn. Părul ei roșcat este tărcat din mai multe șuvițe albe. E înaltă, și când merge, cântă parcă la pian.

Pășește solid ca un bărbat — un bărbat travestit în femeie — și nu discută niciodată problemele feministe la ordinea zilei. E o femeie interesantă din multe puncte de vedere, dar mai ales o excelentă camaradă.

Pe mine, totuși, tovărășia doamnei Woods mă jenează oarecum.

Eu, femeilor, dacă nu le fac curte, n-am ce să le spun. Noroc însă că doamna Woods nu e totdeauna curioasă să cunoască și părerile altora asupra subiectului în discuție. De cele mai multe ori, vorbește singură și, după fiecare frază, pocnește întotdeauna din buze ca și cum s-ar săruta cu cineva.

Lizica, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi putut-o suferi. Ba de data asta sunt sigur că i-ar fi aruncat cu farfuria în cap... Doamna Wendy Woods vorbește de Săgetătorul lui Bourdelle și mănâncă marmeladă de portocale amestecată cu muștar englezesc.

După masă, fiecare ne retragem în cabinele noastre. Probabil că tovărășia mea n-o încântase prea mult nici pe ea. Multă vreme mă crezuse pictor. Când a aflat însă că scriu poezii, a strâmbat din nas.

Pentru ea, scriitorii nu sunt artiști adevărați, fiindcă le lipsește elementul universalității. Opera lor nu poate interesa decât cel mult pe cei care vorbesc aceeași limbă cu ei... Pe ea o interesează în primul rând artele plastice, apoi muzica... Literatura, însă, nu-i poate da decât emoții de periferie sentimentală.

Traducerile, mai ales, oricât de exacte ar fi câteodată, nu pot avea nici măcar valoarea unor fotografii mediocre.

Doamna Woods are poate dreptate. Scriitorii nu pot fi niciodată artiști universali. Sunt numai membri în consiliul de administrație al unei întreprinderi de intelectualitate pur patriotică, și atâta tot... Și încă doamna Woods nu știe că scriitorul român cu care vorbește fusese corigent la limba română.