* * *

În revistele pe care le luasem cu mine în tren, găsesc o poezie pe care răposatul Haralamb Lecca o scrisese parcă anume pentru mine: Pe lacul Maggiore, din Pallanza, pleacă Spre Isola Bella o barcă cu doi...

Amândoi sunt tineri, triști sunt amândoi, Și deopotrivă, plânsul îi îneacă!...

Dacă n-aș fi fost singur, la fel s-ar fi petrecut probabil și cu noi, adică cu mine și cu Lizica. Eu poate n-aș fi fost tocmai amator de Insulele Borromee, Lizica, însă, care citise romanul lui Boylesve, s-ar fi oprit cu siguranță la Pallanza.

Deși coincidența asta mă întristează peste măsură, curiozitatea mă face, totuși, să mă gândesc și eu la eventualitatea unei plimbări cu barca pe Lacul Maggiore.

Doamna Woods, căreia îi comunic intenția mea, găsește ideea excelentă și o adoptă imediat, cu entuziasmul cu care ar fi găsit soluția proiectului pentru statua ecvestră a lui Washington. Îmi propune să ne oprim însă la Streza, nu la Pallanza, fiindcă Streza este mai aproape de insule și, afară de asta, are hoteluri mai bune ca la Pallanza. Itinerarul lui Haralamb Lecca, îmi explică ea, nu corespunde realității și, afară de asta, nu e nici practic. Este un itinerar poetic, care convine numai ofticoșilor din Pallanza.

Pentru a doua oară în douăzeci și patru de ore, amabilitatea doamnei Woods îmi strică dispoziția de pioasă reculegere cu care pornisem de la Paris, hotărât să călătoresc în Italia singur sau cel mult numai în compania amintirii Lizichii.

Doamna Wendy Woods, însă, cunoaște localitățile astea mai bine ca mine, care deocamdată abia le dibuiesc pe ghidul Joanne. Cunoaște apoi toate hotelurile, toate restaurantele și, mai ales, prețurile care în Italia variază după naționalitatea clienților. Pentru americani, în special, italienii au prețuri cu totul excepționale... De data asta, însă, doamna Woods și-a pus în cap să treacă drept româncă. Cu românii, italienii sunt mai generoși. Știu că sunt de același sânge cu ei și, mai ales, știu că sunt mult mai săraci decât americanii.