* * *

La Streza sosim pe la ora cinci după-amiază, când soarele, spre asfințit, cochetează parcă mai roșu ca oricând, cu terasele de marmoră ale palatului din mijlocul lacului și cu piscul munților de pe care zăpada nu s-a topit încă toată. În schimb, pe malul lacului, lămâii sunt în floare și femeile în rochii decoltate.

Deși tânără, doamna Wendy Woods nu e romantică. Frumusețea peisajului nu stoarce din sufletul ei nici o exclamație. Dacă ar fi fost George Sand, Alfred de Musset ar fi părăsit-o a doua zi chiar... Doamna Woods este numai artistă plastică.

Palatul Borromeilor se oglindește în apă ca un Narcis conștient de frumusețea și grandoarea dublei sale perspective unice și eterne. În materie de artă, doamna Woods nu este naționalistă. Îi place chiar arhitectura italiană. Probabil, n-a stat niciodată de vorbă cu un arhitect român. Găsește totuși că palatului îi lipsește ceva. O statuie ecvestră.

Un artist american n-ar fi așezat statuia sfântului Carol Borromeo tocmai la Arona... Doamna Woods cunoaște numele tuturor proprietarilor palatului, de la cel care l-a construit acum trei sute de ani, până la contele Gilberto Borromeo, care-l stăpânea pe vrema aceea.

Doamna Woods cunoaște prea multe lucruri. Te umilește cu atâtea amănunte pe care nici nu le bănuiești. Lizica însă, care nu cunoștea decât un singur lucru, sunt sigur că ar fi găsit că palatului îi lipsește altceva: Sărutul lui Rodin.