* * *

Seara luăm masa pe terasa hotelului „Regina Margherita”.

E o seară calmă, punctată de lumini discrete și înfiorată de șoapte nelămurite... Pe lac nu mai plutește nici o barcă. Și totuși, ecourile unor pași misterioși dau apei sonorități umane... Cineva umblă parcă pe lac... Sunt pașii lui Cristos pe ape! La o masă alături, mănâncă doi tineri blonzi, probabil doi străini ca și noi, doi frați sau două rude apropiate. Prea seamănă unul cu altul... Două chipuri de păpuși confecționate în serie...

Doamna Woods îi privește cu atenția concentrată a artistului portretist în fața modelului. Eu, însă, n-aș vrea să fiu modelul doamnei Woods. Privirile artistei mi-ar schimba toată arhitectura figurii. Doamna Wendy Woods are o privire sălcie. Parcă se spală pe ochi numai cu apă de ploaie...

Cei doi străini, însă, continuă să mănânce ca și cum nu s-ar găsi decât ei singuri pe terasa hotelului. N-au ridicat niciodată ochii din fundul farfuriilor.

La un moment dat, doamna Woods mă întreabă:

— Care din doi îți place mai mult? Nici unul... Mie nu-mi plac decât bărbații care seamănă cu mine... Dacă mi-ar fi cerut aceeași părere despre o femeie, poate c-aș fi avut ceva mai mult de spus. Pe doamna Woods, însă, femeile n-o interesează. Nu vorbește niciodată de prietenele ei. Dacă nu mă înșel, la Paris cel puțin, n-avea nici o prietenă. Mi-am dat seama de lucrul acesta mai ales în ultimul timp, când am încercat să-i vorbesc de Lizica. Doamna Woods pretinde că în Italia, elocvenț a morților iluștri radiază atâta viață nouă, că amintirea morților anonimi, oricât de scumpă ne-ar fi nouă, față de alții devine o necuviință.

Noaptea, mai ales, nu trebuie să vorbești de morți.

Noaptea se celebrează numai perpetuarea vieții, istovită de prea multă lunimă a zilei.

Or, noaptea tocmai se așezase cu noi la masă.

Cerul se unificase cu munții, și munții cu lacul, din mijlocul căruia cele trei insule se rotunjeau ca trei căpițe de fân uitate pe câmp. O boare parfumată ne mângâia nările și buzele umede încă de Chianti.

Apoi, deodată, cuvintele noastre nu mai avură nici o rezonanță și pleoapele începură să se închidă, furate parcă de somn...

E prima mea noapte în Italia... Prima noapte în care dorm parcă deștept și visez fără să dorm încă. Prima noapte în care nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la Lizica...

Pe doamna Woods, însă, nopțile din Italia o impresionează altfel decât pe mine. Doamna Woods visează cu totul altceva...

O nouă întrebare a ei mă trezește deodată, ca soneria unui ceasornic deșteptător.

— Ia uită-te bine la ei... Cu care zici să mă culc la noapte?...

Răspunsul meu o scuipă drept în frunte.

— De ce cu ei, și nu cu mine?...

O clipă, doamna Woods pare că se clatină pe scaun. Repede, însă, începe să-mi surâdă, ca și cum și-ar fi regăsit echilibrul.

— Iartă-mă, dar nu știam că mă placi. De două zile de când suntem împreună, nu mi-ai dat nimic să înțeleg... Nu mi-ai vorbit decât de defuncta dumitale amantă... Nu simți că ai început să miroși și dumneata a cadavru?...