* * *
La noapte plec. Plecarea mea n-are să fie remarcată de nimeni.
De altfel, eu mă consider plecat din Paris de aproape o lună, de când mi-am lăsat să-mi crească barbă. Am observat că barba dă oarecare prestanță chiar manechinelor din vitrinele de la Galéries La Fayette.
De altfel, afară de Edison și Maeterlinck, care sunt rași... toți oamenii mari poartă barbă.
Ieri m-am dus la „Vachette” să-mi iau rămas bun de la prieteni. I-am găsit pe toți, ca de obicei, la aceeași masă. Când însă m-am îndreptat spre ei, mi-am dat seama că nimeni nu mă mai recunoaște. Atât mai bine. Au să afle mai târziu cine a fost omul cu barbă care îi deranjase. M-am scuzat ca și cum m-aș fi adresat din greșeală unor persoane pe care nu le cunosc. Adevărul este că nu ne cunoscusem niciodată
— nici ei pe mine, nici eu pe ei... La Paris n-am cunoscut cu adevărat decât o singură persoană... Pe Lizica... Sunt sigur că Lizica m-ar fi recunoscut chiar și așa cum sunt acum. Ba, ceva mai mult, ar fi ghicit și pentru cine am lăsat să-mi crească barbă. Pentru ea... Galanis mi-a spus că în Grecia, când îți moare iubita, șase luni de zile nu te mai razi. Și tot el mi-a făcut și un portret așa cum sunt acum, cu barbă... M-a creionat cu puțină culoare, cântând la ghitara lui — o ghitară de pictor pe care nu cântase nimeni până atunci. Chitara asta, însă, o să-mi amintească totdeauna de vremurile când amândoi ne străduiam la fel să construim ceva, altfel decât toată lumea. Cine m-ar vedea în portretul lui Galanis m-ar lua drept un martir spaniol. Primul sfânt care roagă pe Dumnezeu din ghitară să-i ierte propriile păcate... Și eu, care nu știu să zdrăngănesc din ea nici măcar cât bietul Țăpuș...
De Margareta nu mai vorbesc...
Oare pe unde o mai fi Margareta? Dar Steluța?... Tot cu Cotan o fi încurcată și acum?... Nu mai știu nimic de nici una din ele. Parcă nu le-aș fi cunoscut niciodată. Afară de Kety, nici o altă femeie nu-mi mai tulbură amintirea Lizichii... În țară, însă, voi căuta să-mi regăsesc toți prietenii de altădată. La drept vorbind, nu mă gândesc decât la câțiva inși. Mi-e teamă, însă, că tocmai aceia n-au să-și mai aducă aminte de mine. În liceu, la Pitești, era altceva... În lume, însă, în societate, un fost coleg, corigent la limba română, nu-ți prea face cinste.
