* * *

La Paris, românii intelectuali se adunau la cafeneaua Vachette.

La București, se adună la cafeneua „Kübler”. În genere, intelectualii sunt oameni care nu se ocupă cu nimic. Discută numai ce au făcut alții, și atâta tot. De obicei, discuțiile astea țin de dimineață până seara, se întind ca pecinginea de la o masă la alta și câteodată cotninuă chiar zile întregi, fără nici un rezultat propriu-zis. Verdictul judecății lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodată nimic din ce se face în afară de cafenea. Intelectualii români, mai ales, sunt foarte exigenți. La Paris, ca și la București, de îndată ce se strâng doi-trei în jurul unei mese, se și constituie într-un fel de curte supremă, care condamnă fără milă aproape întreaga activitate omenească. Noroc, însă, că omnipotența lor nu merge decât până la pedeapsa cu moarte. Altminteri, populația planetei noastre ar fi diminuată în mod simțitor. N-ar mai rămâne pe lume decât intelectualii de la cafenea.

Mărturisesc, totuși, că pe intelectualii din București îi prefer intelectualilor români de la Paris. În țara ta cel puțin ai dreptul să faci tot ce vrei, chiar când n-ai face propriu-zis nimic de seamă. La Paris, însă, cred că este o lipsă de bun-sinț să nu faci nimic absolut, ani de-a rândul, când toată lumea se străduiește să facă în fiecare clipă câte ceva. Poate acesta e și motivul pentru care m-am hotărât și eu să plec din Paris, imediat ce mi-am dat seama că n-am să pot face nici eu nimic. În țară, însă, e altceva. În țară sunt parcă alt om. Deși la București mă simt tot așa de străin ca și la Paris, faptul, însă, că de data asta mă găsesc în țara mea mă face să-mi afișez personalitatea cu mai mult curaj. Doar sunt un om voiajat... Cunosc două țări complet, pe dinafară, și alte patru suficient ca să pot face la nevoie pe profesorul de georgafie. În liceu, de altfel, la geografie am fost printre cei dintâi în toate clasele... Să nu mai vorbim, însă, de ce a fost.

Deocamdată mă interesează cine sunt și poate chiar ceva mai mult... cine am să fiu.

La cafeneaua „Kübler”, bunăoară, am început să fiu și eu cineva.

Sunt aproape la fel cu ceilalți. Nu știu încă ce anume părere au de mine intelectualii din București. Cei mai mulți, însă, par a se interesa de mine mai mult decât intelectualii de la Paris. De altfel, aceia mi-e teamă că nici nu erau intelectuali adevărați. Încep să cred că, deși fost corigent la limbă română, dintre toți studenții români de la Paris eu eram singurul intelectual. Restul erau numai studenți eminenți, sau numai stâlpi de cafenea...Teatre, însă, concerte, conferințe, expoziții de artă... i-a ferit Dumnezeu și pe unii, și pe alții...

Bine că am plecat la timp. Față de Paris, Bucureștii sunt un fel de teren virgin, pe care îl poți cultiva cum îți place. N-ai decât să arunci în vânt o mână de semințe selecționate, și recolta e gata...

Nu-ți trebuie nici plug, nici greblă, nici sapă... Soarele și ploaia pătrund în pământ mai adânc decât orice fel de unealtă manuală.

Așa e pământul țării noastre. Câteodată îl faci să rodească numai cu gândul, cu voința, cu entuziasmul... Păcat că intelectualii de la București nu se ocupă și cu agricultura. Țăranii sunt proști — nu știu ce să facă cu rodul pământului lor. Mănâncă mămăligă și umblă desculți. Intelectualii, însă, beau capuținere și umblă cu tocurile scâlciate.

La cafeneaua „Kübler”, intelectualii sunt împărțiți în două tabere: tradiționaliști și moderniști. Tradiționaliștii sunt siniștri. Moderniștii sunt caraghioși. Fiecare tabără își are mesele ei, unde se discută tot așa de zgomotos și se consumă tot așa de timid. Discuțiile și consumațiile lor, însă, au un punct comun. Plictisesc deopotrivă — discuțiile pe clienții serioși, iar consumațiile pe chelnerii zeloși. Majoritatea intelectualilor discută în vânt și consumă pe credit. Tradiționaliști, însă, sau moderniști, toți intelectualii de la „Kübler” sunt boemi. Clienții care obișnuiesc să-și plătească totdeauna consumația se feresc să se apropie prea mult de mesele lor. În schimb, papa Kübler îi apreciază și îi cultivă ca pe niște buruieni de leac. Pe vremuri, făcuse și el pe intelectualul la Heidelberg. Astăzi, însă, se ocupă cu lucruri mai serioase.

Are o cafenea, un hotel, o colecție de pipe și câteva icoane vechi, iar în orele libere se duce să pescuiască prin lacurile din jurul Bucureștilor. Știe tot felul de lucruri. Știe mai mult ca toți clienții săi launloc. Știe, bunăoară, că „peștele mare cu râma mică se prinde”. Și ca dovadă că este așa, majoritatea clienților cu plată nu vin la cafeneaua lui papa Kübler de dragul consumațiilor, ci mai mult de dragul celor câțiva chibiți intelectuali. Papa Kübler are monopolul chibiților din București. În cafeneaua lui, la anumite ore, te poți distra mai bine și mai ieftin decât la orice alt spectacol.

Tot de dragul lor am intrat și eu pentru prima oară în cafeneaua „Kübler”. La început, după cum era natural, am văzut pe intelectualii din tabăra tradiționalistă, care nu vorbeau decât de Creangă, Eminescu și încă alte două mari entități intelectuale contemporane: un profesor de istorie cu barba neagră și un poet cu plete blonde. Mai târziu, însă, tabăra tradiționaliștilor s-a împărțit în două. Una a rămas numai cu istoricul, iar alta numai cu poetul. În tabăra moderniștilor am fost introdus de un pictor ratat, pe care îl cunoscusem întâmplător la Paris, unde nimerise probabil din greșeală, după ce fugise din München. Fiindcă n-avea bani cu ce să se întoarcă în țară, îmi propusese să-mi zugrăvească mobila din odaia de culcare cu chipuri de femei goale — de altfel singura sa lucrare mai serioasă. De atunci și până ce l-am întâlnit din nou la București nu mai lucrase nimic. Probabil nu fusese un pictor propriu-zis. Dovadă că la București nu mai făcea pictură. Făcea pe intelectualul în tabăra moderniștilor de la „Kübler”. Eu însă, deși trecusem dintr-o tabără în altă, nu-mi puteam totuși da seama dacă sunt sau nu un intelectual adevărat. Într-o zi, moderniștii mă roagă să le împrumut pe Baudelaire, pe care nu-l citiseră încă, dar de care auziseră vorbindu-se foarte bine.

Adevărul este că tot pictorul ratat îi pusese și pe ei în curent cu numele autorilor din biblioteca mea din Paris. A doua zi le-am adus, odată cu Baudelaire, și pe Rimbaud, Laforgue, Corbière, Aloïsius Bertrand și contele de Lautréamont. Din ziua aceea, însă, mi-am căpătat beleaua cu ei. Până atunci trăiseră ca niște frați buni și se manifestaseră în devălmășie intelectuală, fără ca vreunul din ei să-și fi bănuit vreodată confratele că ar putea avea mai mult talent ca el. De data asta, însă, intrase dihonia între ei... Se hotărâseră să-și aleagă și ei, ca la Paris, un șef — un șef de școală, bineînțeles, care să le îndrepte versurile și să-i proclame geniali. Șeful însă nu se putea alege, fiindcă fiecare din ei vrea să fie el șeful celorlalți. Rezultatul a fost că tabăra moderniștilor s-a împărțit și ea, dar nu în două numai, ca tabăra tradiționaliștilor, ci în vreo douăspezece grupulețe, unele formate chiar dintr-un singur intelectual numai.

Nu știu cum s-a făcut, dar cu ocazia asta, eu am rămas pe dinafară.

De altfel, de mine nici nu fusese vorba. Eu nu eram încă intelectual.

Eram un simplu agent de legătură între intelectualii din București și cei din apusul Europei. După câteva luni, după ce m-am văzut iar în posesia cărților mele, m-am jurat că nu mai inițiez în secretele bibliotecii mele pe nici unul din intelectualii de la „Kübler”.

De când însă am rămas iar singur, mă simt parcă mai bine ca în mijlocul lor. Mie, personal, situația aceasta îmi convine de minune.

Dar în cafenea nu poți sta tot timpul numai tu singur la o masă. Câtva timp, fiecare din ei mă somaseră să mă pronunț categoric. Ce sunt eu? tradiționalist sau modernist?... Trebuia, dar, să mă alătur numaidecâ t sau de unii, sau de alții. Dar de cine?... Dacă n-ar fi fost decât două tabere, poate că m-aș fi hotărât imediat. Din douăsprezece, însă, e greu de ales. În asemenea cazuri, cea mai bună soluție este să rămâi independent.

De altfel, un om independent are mai mult prestigiu decât un om înregimentat unui program fix. Dar independența este și ea tot un lucru relativ. Un om independent nu poate trăi singur la infinit.

Cu timpul, simte nevoia să-și mai arunce ochii și el prin grădina vecinului...

Vecinii mei de masă sunt un grup de gazetari, tot oameni independenț i și ei. Independența lor, însă, este cu totul altfel decât a mea. Eu nu fac deocamdată nimic. Ei, însă, scriu... Scriu, dar nici unul din ei nu scrie la aceeași gazetă cu altul. Fiecare aproape își are gazeta lui.

Independenți adevărați sunt numai acei gazetari care nu scriu la așazisele gazete de partid. Gazetarul robit unui partid politic nu poate fi intelectual, fiindcă nu mai scrie din capul lui. Scrie ce-i dictează altul, sau, mai bine zis, corectează și pune la punct notițele pe care i le furnizează zilnic șeful partidului, vreun ministru sau câte un parlamentar ahtiat după reclamă. Cu alte cuvinte, este un simplu scrib... Încep să cred că grupul gazetarilor este cea mai bună afacere pentru mine. Deși intelectualitatea multora din ei cam lasă de dorit, nu văd de ce nu le-aș da o mână de ajutor. Mie mi-e greu să mă ajut pe mine însumi... Dar pe alții sunt gata oricând. Reporterii de fapte diverse, mai ales, mă interesează mai mult ca autorii anonimi ai articolelor de fond. Unii din ei sunt așa lipsiți de duh, că nu mă pot abține de a nu colabora cu ei la mai toate crimele, hoțiile, incendiile și alte fapte diverse din capitală. Dar asta nu înseamnă decât că unii au mai puțin amor propriu decât alții. Atât, și nimic mai mult.

Apropierea mea de adevărații gazetari se face aproape pe nesimțite, așa cum, bunăoară, te apropii de o sobă caldă când ți-e frig sau îți pleci gura însetată spre primul șipot de apă rece. Într-una din zile, unul din vecinii mei de masă, nu știu de ce, dar pare foarte plictisit. Deși nu-l cunosc personal, eu îl salut cu capul și puțin chiar cu șira spinării. E directorul unei gazete politice — oficiosul unei fracțiuni dintr-un partid istoric intrat în putrefacție. Până atunci nu vorbisem niciodată cu el. El, însă, care probabil aflase cine sunt, îmi răspunde la salut cu oarecare uimire plăcută, se așază lângă mine și-mi întinde chiar mâna:

— Ce mai faci, tinere?

— Mulțumesc... destul de bine.

— Bine!... Pă dracul!... Asta se cheamă bine la dumneata?... Eu muncesc toată ziua, și tot nu pot spune că fac bine... Și dumneata, care stai toată ziua la cafenea... Ba nu, zău, asta-i tot ce faci?...

Nu știu, de ce, dar ofensiva neașteptată a omului cu care vorbeam pentru prima oară, în loc să mă intimideze, mă înviorează deodată, ca și cum stăpânul situației aș fi fost eu. E drept că până atunci nu scrisesem încă aproape nimic. Dar dacă toată lumea din cafeneaua lui papa Kübler nu făcea decât să scrie, de ce n-aș fi scris oare și eu?... Îi răspund dar imediat, și încă zâmbind:

— Mă iertați; dar tot timpul cât stau la cafenea scriu...

Directorul gazetei holbează ochii. Parcă nu-i vine că creadă.

— Mi se pare că ai fost la Paris. Știi să scrii franțuzește?

— Destul de bine... Nu chiar ca francezii... Dar în orice caz, mult mai bine ca alții de pe aici...

Directorul oftează înăcrit și tamburinează cu degetele pe masa de marmoră.

— Păcat, dragă... Păcat că n-avem și noi o gazetă scrisă în limba franceză. Vreau să zic, scrisă bine, să o poată citi și străinii... Nu ne cunoaște nimeni... N-are cine să vorbească și pentru noi. Cine dracul mai știe românește în Europa afară de noi?... Nimeni. Și tot așa, continuă câteva minute fără să se oprească:

— Uite, vezi?... Eu, dacă aș putea să scap de gazeta asta pe care mi-au aruncat-o alții în spinare, aș scoate o gazetă în limba franceză, la care te-aș angaja imediat... Nu vezi că românește nu mai citește nimeni? Nici noi, românii, chiar... Mă-ntreb ce-o să ne facem cu studenții italieni?... Vin peste trei zile la București și n-are cine să-i salute... Ce-au să priceapă ei din gazetele noastre? Nimic... Și doar suntem latini și unii și alții... Ar trebui barim să-i salute cineva în limba franceză, că în italienește nu cred să se priceapă nimeni...

Apoi, ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva:

— À propos... Dar românește știi să scrii bine?

— Aveți nevoie de un redactor?

— A, nu!... Slavă Domnului, am destui... Dar mă gândesc că acum, cu ocazia vizitei studenților italieni, ar fi bine să public un fel de salut, fie el chiar în limba românească... Ce-are a face?... Sunt destui italieni la București ca să li-l traducă... Nu e cine știe ce mare lucru...

Tragi două-trei fraze cu latinitatea lor și a noastră, și gata... Cuvântul latinitate îl pricepe toată lumea...

Eu îl aprob mai întâi cu capul, apoi cu vorba.

— Bineînțeles. Ideea dumneavoastră este admirabilă... Articolul ăsta trebuie să apară numaidecât...

Directorul își ridică disperat brațele spre tavan:

— Bine, bine... Trebuie... Așa zic și eu... Dar dacă n-am timp, cine vrei să-l scrie... Mie mi-e imposibil...N-aș putea să-l scriu nici azi, nici mâine... Și poimâne vin italienii... O să fie prea târziu.

Eram sigur că directorul face aluzie la mine. Mă grăbesc dar să-l liniștesc.

— Îmi dați voie să vi-l scriu eu? Directorul mă soarbe cu ochii pe sub gene.

— Crezi că o să iasă ceva frumos?

— O să vedeți și dumneavoastră... Eu n-am nici o pretenție...

— Bine, atunci... Numai dă-ți, te rog, osteneala să-l scrii la noapte chiar, că mâine dimineață îmi trebuie neapărat... Și, dacă nu te superi, adu-mi-l tot dumneata la redacție, că eu nu mai pot trece pe la cafenea...

Zis și făcut... A doua zi dimineață mă prezint la redacție cu articolul, pe care directorul pune imediat „Bun de imprimat”, fără să-și mai arunce ochii pe el. Mă previne însă că articolul are să apară ca un „editorial”, fără nici un fel de semnătură, deoarece numele meu nu prezintă încă nici un fel de garanție în presa românească. În schimb, mă asigură că cu altă ocazie o să-mi publice și un articol semnat și, bineînțeles, chiar cu plată...

Pe mine, însă, deocamdată nu mă interesa nici semnătura, nici plata. Mă interesa articolul în sine. Eram foarte mulțumit de ce scrisesem.

Nu-mi mai aduc aminte dacă era chiar așa, dar aproximativ iată cam ce le spuneam eu studenților italieni: „Da! Suntem latini... Și suntem latini nu fiindcă am citit lucrul acesta pe pietrele monumentelor milenare sau în filele cărților de istoria universală, ci fiindcă simțim că suntem latini ori de câte ori privirile noastre se întâlnesc și mâinile noastre se ating.” Iar mai departe: „Da! Suntem latini, fiindcă purtăm în suflet cu toți la fel aceeași imagine calmă și majestuoasă a mării plină de soare, care ne-a zămislit primii strămoși, fiindcă iubim deopotrivă Frumosul, Adevărul și Dreptatea, fiindcă știm să vorbim cu elementele naturii, cu care noi cei dintâi ne-am înfrățit, și fiindcă tot noi cei dintâi am avut darul de la zei să domesticim cele mai sălbatice fiare ale creațiunii: Rațiunea, Inteligența și Fantezia... Și mai suntem latini, fiindcă știm să cântăm și să plângem la fel, să iubim și să urâm la fel, să uităm și să iertăm la fel...

Da! Suntem latini, fiindcă Dumnezeu a vrut să fim așa, iar noi ne-am încăpățânat să rămânem în vecii vecilor latini”...

Iată primele mele rânduri de proză care aveau să vadă lumina tiparului. Poeziile publicate până atunci nici nu mă mai interesau.

Intelectualii de la „Kübler” mă dezgustaseră de poezie. Cu proza, însă, în țara românească poți fi cineva, chiar fără să fii propriu-zis un intelectual...

Așteptam dar, cu nerăbdare, să văd ce impresie are să facă articolul meu în cercul intelectualilor care la început nu aveau să știe de cine e scris. Directorul avusese dreptate. Dacă articolul meu ar fi fost iscălit, probabil că intelectualii de la „Kübler” l-ar fi găsit prost scris.

Cei care nu fac decât să vorbească nu admit nimic din ce se scrie, chiar când se scrie bine...

Câteva zile, însă, mă perpelesc ca pe jăratic. Studenții italieni își amânaseră sosirea în țară cu o săptămână. Le făcuse mizerii legația austro-ungară, care nu le vizase pașapoartele la timp. Dacă aș fi știut lucrul acesta de la-nceput, aș fi scris poate mai pe îndelete un articol mult mai bun. Dar acum e prea târziu. Directorul îmi spusese că articolul a și fost cules și că paginatorul nu așteaptă decât ziua sosirii italienilor ca să-i dea drumul.

Pentru mine, însă, ziua aceasta mult așteptată sosește ca o lovitură de măciucă, pe care o primeam drept în creștetul capului. Articolul meu, e drept, apare după cum fusese vorba, chiar în fruntea gazetei. Apare, însă, nu ca articol editorial fără semnătură, ci ca un articol personal, semnat cu numele complet al directorului, care de data asta își adăugase, pe lângă titlurile sale profesioniste, și câteva alte titluri onorifice... Și barim dacă ar fi fost latin!... Directorul gazetei, însă, era un împământenit proaspăt, care venise nu se știa lncă bine de unde... din Bulgaria, din Turcia sau din Grecia...

De rușine și de ciudă, câteva zile n-am mai dat pe la cafenea. Nu știam ce să cred. Nedreptatea asta mi se făcuse din greșeală sau cu bună-știință?... Dacă așa sunt toți directorii de gazete din România, trebuie să mă apuc de altă meserie. N-am să-mi pot pune niciodată în evidență personalitatea pe care o simțeam umflându-se ca un cozonac gata să iasă afară din tingire.

Când l-am întâlnit însă peste câteva zile, directorul mi-a dat următoarea explicație:

— Ai văzut, dragul meu, ce încurcătură mi-a făcut nărodul cela de paginator? I-a plăcut așa de mult articolul, că a crezut că-i scris de mine... Și cum era un articol festiv, m-a iscălit fără să mă mai întrebe.

N-ai idee ce furios am fost!... Era cât p-aci să-l dau afară...

Mărturisesc că la așa satisfacție nu m-așteptam. Eram încântat că articolul meu plăcuse și că mai târziu, deci, aveam ocazia să scriu și altele, articole plătite însă și de data asta semnate de mine, nu de alții.

Directorul, însă, nu sfârșise tot ce avea de spus. Nu mă lăsa să mă bucur nici măcar de perspectivele carierei pe care mă pregăteam să o îmbrățișez cu tot sufletul. Ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva, chiar în clipa aceea directorul mă întreabă deodată brusc.

— À propos, dragul meu... Nu știu bine cine anume îmi spunea mai zilele trecute că dumneata ai fi fost corigent la limba română... E adevărat?...

Eu îi răspund fără să roșesc:

— E-adevărat. Dar ce-are a face? Parcă mi-ați spus adineauri că articolul meu v-a plăcut...

Directorul mă învăluie cu o privire șireată de vulpoi bătrân care o ia în goană cu gâsca în gură.

— Nu zic... De plăcut, mi-a plăcut... Dar... Știu eu cine ți l-o fi scris?... Gazetar corigent la limba română!... Așa ceva nu s-a mai văzut până azi... La noi în presă, nu te supăra... dar cine nu știe să scrie bine românește se curăță... Și totuși, pe vrema aceea, majoritatea gazetelor noastre erau scrise numai de oameni care abia atunci învățau să vorbească românește.