* * *

Ieri m-am întâlnit cu Cotan, care nu m-a mai recunoscut. Atât mai bine. Ce i-aș fi putut spune?... Nimic de seamă... Cotan nu frecventează nici intelectualii, nici gazetarii...

De data asta era singur. Mergea însă preocupat și greoi, ca și cum s-ar fi sprijinit de brațul cuiva. Brațul acela imaginar nu putea fi decât brațul Steluței. De când îl știu încurcat cu vară-mea, nu-i mai pot vedea decât pe-amândoi împreună. Când l-am întâlnit la Viena, aproape nu-mi venea să cred că e singur. Așteptam parcă s-o văd apărând de undeva și pe ea... pe Steluța. Și, cu toate acestea, pe Steluța nu țin deloc s-o văd. Nu știu de ce, dar amintirea Steluței mă dezgustă. Poate fiindcă îmi este vară. Așa este când ai intimități cu rudele. Rudele trebuiesc ținute la distanță, chiar când sunt drăguțe ca Steluța. De altfel, de când mi-am luat majoratul, parcă n-aș mai avea nici un fel de rudă. De un an de zile aproape numeni nu mai știe nimic de mine.

Probabil că ai mei mă cred încă și azi la Paris. Pentru ei, Parisul este sfârșitul lumii. Și fiindcă mă cred tot la Paris, mă consideră pierdut. În țara ta, însă, văd că-ți poți pierde urma mai repede ca în străinătate...

Nu m-am oprit nici la Slatina, nici la Pitești. Mi-a fost teamă parcă să dau ochii cu ai mei. Bucuria lor n-ar fi ținut decât o clipă — clipa revederii. În schimb, însă, explicațiunile reîntoarcerii mele i-ar fi întristat pentru totdeauna. În mine ei nu se văd decât tot pe ei... Or, dacă ei sunt mulțumiți de cum sunt, de ce să nu-i las să creadă că tot așa sunt și eu? N-am vrut, deci, să-i înștiințez de pe acum. Poate că mai târziu voi avea prilejul să-i fac să se bucure mai cu folos și pentru mai multă vreme.

Cineva, totuși, cred că s-ar fi bucurat cu adevărat — Kety. Bucuriile adevărate, însă, trebuiesc trăite în doi. Dar bucuriile gemene nu trăiesc nici ele la înfinit. Cu timpul, Kety și-ar fi dat seama singură că n-a avut nici un motiv să se bucure de întoarcerea mea. Și eu nu vreau să înșel pe nimeni... Dacă cineva se mai gândește cumva și la mine, atât mai bine. Mie îmi face plăcere să știu că mai exist și în altă parte decât în mine însumi. Treaba lor dacă le place să mă creadă altul decât cel care sunt. Deocamdată, însă, aici în țară nu sunt decât ce-am fost și la Paris. Nu sunt nimic... Nu știu cât timp voi continua încă să fiu așa. Dar când voi fi cu adevărat cineva, am să mă grăbesc eu însumi să le aduc la cunoștință acest fericit eveniment. Până atunci, voi continua să fac pe Johann Orth.