* * *

Îmi place Spania. N-aș putea spune pentru ce anume, îmi place Spania mai mult ca alte țări, pe care nu le cunosc decât tot din cărțile de istorie și atlasul geografic. Îmi place Spania încă mai mult ca Germania, Anglia, Franța și chiar Italia, pe care, eu cel puțin, o socotesc cea mai apropiată rubedenie a noastră din Europa. Îmi place Spania poate fiindcă este țara oamenilor cu nume sonore fără mustăți, țara luptelor cu taurii și cu morile de vânt și țara pandișpanului, care, ca și mămăliga noastră națională, este hrana de toate zilele a spaniolilor. Îmi place Spania mai ales de când am aflat că „Jurămintele femeilor sunt scrise pe nisip” este un proverb spaniol!...

Spaniolii trebuie să cunoască femeile mai bine ca românii. Noi nu prea avem proverbe în care să fie vorba de femei. Și totuși, femeile din România se aseamănă foarte mult cu cele din Spania. Margareta mai ales trebuie să fie neam de spaniolă.

N-am simțit niciodată nevoia unui cuțit catalan ca în clipa când, abia întors acasă, Năstase, ordonanța, m-a luat deoparte și mi-a destăinuit isprava Margaretei:

— Văzurăți, conașule, ce rușine ne făcu domnișoara Margareta?... o ștersă cu domnul sublocotenent Popescu tocmai la Constanța!...

Nu știu dacă Năstase cunoaște relațiunile mele cu fosta croitoreasă cu ziua. Eu cel puțin nu-i dădusem niciodată prilejul să bănuiască ceva. E posibil însă că Margareta să se fi lăudat în lipsa mea, ca să-i facă sânge rău Linei, bucătăreasa. Lina era geloasă pe Margareta fiindcă, din când în când, mânca cu noi la masă, seara sta de vorbă în poartă cu sublocotenentul, iar când rămâneam singur acasă, dormea noaptea cu mine în odaie.

Ordonanța noastră, țăran fercheș de la Găvana (un sat de lângă Pitești), încerca s-o mângâie cu câte o vorbă dulce. Câteodată, gestul lui timid îi atingea chiar sfârcul țâțelor. Lina însă i-o tăia scurt. Ridica lingura de supă, gata să-l plesnească, și-l apostrofa cu răutatea ei de slugă boierească:

— Jos laba, mocârțane, că tu nu ești de nasul meu!...

La fel socotea Lina că nici Margareta nu era de nasul sublocotenentului de administrație cu care plecase la Constanța.

Lipsa Margaretei mă face să sufăr. E cea dintâi suferință a mea din cauza unei femei. Și totuși Margareta fusese cea dintâi femeie care mă inițiase în ritul profan al acestei fericiri problematice și aproximative.

Cu alte cuvinte, Margareta îmi luase cu o mână tot ce-mi dăduse cu alta.

Steluța îmi dăduse poate ceva mai mult. Îmi dăduse voluptatea primei mele victorii sentimentale. Steluța fusese pentru mine prima entitate umană a formulei „Vae victis”, și totuși vară-mea nu era nici croitoreasă, nici o pocitanie neagră și slută ca Margareta. După vară-mea oftau trei sferturi din clienții cofetăriei lui unchiu-meu. Bărbații de bună condiție din Slatina o bombardau zilnic cu tot felul de propuneri: vorbe dulci, scrisori de dragoste, flori și chiar cadouri mai de preț. Steluța îmi arătase un inel cu rubin, o pereche de cercei cu perle și o întreagă colecție de agrafe cu pietre verzi, albastre și roșii. Steluța însă era o femeie măritată și nevasta profesorului de gimnastică; deși primise cadourile de la alții, preferase totuși pe văru-său, care nu era decât un simplu elev de liceu în clasa VI-a și nu-i putea da nimic.

Pe Steluța, dar, o pot vedea oricând. Steluța de altfel, n-așteaptă decât să sfârșesc liceul din Pitești, ca să meargă și ea cu mine la București...

Pe Margareta, însă, n-am s-o mai văd poate niciodată!...

Gândul acesta mă cutremură ca o nouă pagină din Cyropedia lui Xenofon.

Pentru prima oară în viață, simt în suflet un gol rece și enorm — golul dintr-o sticlă de sifon, în care n-a mai rămas decât melancolia albă a tubului vertical... Încep să cred că dragostea se măsoară după distanța depărtării și durata absenței... Steluța e la Slatina și Margareta tocmai la Constanța... Pe Steluța, la vară, am s-o văd din nou. Pe Margareta, însă, cine știe dacă am s-o mai pot vedea? Pe Steluța o iubesc mai mult ca pe Margareta. Dar de Margareta mi-e dor mai mult ca de Steluța... Pe Steluța o văd parcă mereu alături de mine... Pe Margareta, însă, n-o mai văd deloc... Îmi simt pleoapele umede și pe buze amărăciunea unui bulin de chinină, ce mi s-ar fi spart în gură.

Sunt primele mele lacrimi pentru o femeie. Sunt lacrimile de care-mi aduc aminte și astăzi — primele lacrimi adevărate, lacrimi albe și grele ca niște picături de ploaie ce se preling din streașina ruginită a unei case pustii.

Afară plouă...

La Pitești, toamna sosise odată cu mine...