* * *

Pleacă trenul...

Toto s-a coborât. Eu și amanta prietenului mea am rămas să călătorim singuri. Regina și-a pierdut nebunul de pe negru și a rămas cu nebunul de pe alb. Toto e brun. Eu sunt blond...

Trenul se pune în mișcare fără nici o pregătire aproape. Nici un semnal de conductor, nici un fluierat de locomotivă, nici un „rămas bun”, nici un „bun voiaj”... Parcă ducem cu noi un bolnav de lepră. Înaintea noastră, cineva agita un clopot de lemn. Zgomotul lui e destul de slab ca să nu deștepte pe cei care dorm și destul de puternic ca să înlăture din calea noastră pe cei care s-ar putea molipsi. Nimic mai asemănător cu trenul nostru, ca îndepărtarea unui lepros dintr-un sat cu oameni sănătoși. În vagoanele trenului e întuneric, dar noaptea din sufletele noastre e și măi neagră decât noaptea de afara. Mergem Încet. Parcă abia ne mișcăm. Atârnă, oare, așa de greu tristețea celor care pleacă, sau trenul s-a încurcat în păienjenișul Bucureștilor, care nu ne mai lasă să plecăm? În compartimente discuțiile fierb înăbușite ca apa într-un samovar.

Dar până mâine dimineață, samovarul o să se răcească și în strecură toarea cerului găurit de stele n-are să mai rămână decât amărăciunea frunzelor de ceai. Lichidul parfumat al momentului o să fie golit odată cu alcoolul primelor senzații și trenul o să meargă mereu așa încet, încet detot, tot mai încet, cât mai încet, până ce călătorii se vor deștepta în plină realitate a visului învățat pe dinafară...