* * *

— Nu te-am văzut de mult, Tatiana Grigorievna.

— Eu te-am văzut mereu, Mircea Fedorovici.

— Unde?

— Pestetot...

Tăcui o clipă, ca și cum aș fi căutat să ghicesc unde m-ar fi putut vedea Tatiana. Ea zâmbea și mă privea drept în ochi.

— De ce nu m-ai oprit, să-mi vorbești?

— Dar eu ți-am vorbit tot timpul.

De data asta, Tatiana nu mai zâmbea. Își ridicase mâna dreaptă până aproape de gură și privea încruntată cornalina inelului din degetul arătător.

— E o glumă ce-mi spui... Nu?

— Eu nu glumesc niciodată... N-am timp de glume...

— Dacă este așa, spune-mi ce ți-am răspuns când mi-ai vorbit. Eu nu-mi mai aduc aminte.

— Ai tăcut din gură... N-ai vrut să-mi răspunzi niciodată.

— Poate că mi-ai vorbit rusește.

Tatiana ridică din umeri și o strâmbătură vulgară îi răsuci buzele ca două foi de porumb, fragede...

— Inima nu vorbește decât o singură limbă!... Încercai să-i apuc mâna. Fiindcă nu i-o puteam mușca de bucurie, vream să i-o sărut măcar. Tatiana se feri însă și-mi zise:

— Hai să plecăm de aici. Bețivii ăștia mă dezgustă.

— Luăm cu noi și pe Nicolașa?...

— A, nu... Eu nu umblu pe stradă cu doi bărbați deodată.

Probabil că plecarea noastră fusese observată și chiar comentată.

Dacă Nicolașa n-ar fi fost de față, faptul acesta m-ar fi încântat. Gândul, însă, că l-aș fi putut face pe el să sufere, mă întrista și pe mine. În stradă, mâinile noastre se întâlniră ca doi soboli ce s-ar fi căutat pe sub pământ. Ce-i puteam spune mai mult decât:

— Te iubesc, Tatiana.

— Exact același lucru vream să ți-l spun eu.

— Te iubesc, Tatiana... M-auzi tu?... Te iubesc!...

— N-aud nimic... Nu vreau s-aud nimic... Nu face zgomot pe stradă, că se uită oamenii la noi.

— Unde vrei să mergem, atunci?

— La tine acasă. În colțul străzii Brătianu cu strada Muzelor, doamna Jenny colonel Vasilescu se despărțea tocmai de căpitanul de jandarmi. Căutai un pretext să-i atrag atenția. Voiam cu tot dinadinsul să fiu văzut în intimitatea unei femei frumoase. Oprii pe Tatiana și-i spusei:

— Vezi pe doamna de alături? E amanta lui Toto, pe care-l înșală cu căpitanul de care s-a despărțit adineaori.

Tatiana întoarse capul cu dezgust.

— Femeile voastre nu știu să respecte bărbații de la care își împrumută propriul lor prestigiu. Noi, însă, nu ne înșelăm niciodată bărbații cu care trăim, îi schimbăm cu alții care ne plac mai mult, dar nu-i înjugăm niciodată ca pe boi, câte doi, la plug...

Morala porumbiței de porțelan ar fi înviorat poate tristețea lui Nicolașa, care continua să bea la „Cocostârcul de aur” în sănătatea ei și în ciuda problematicului său număr de ordine.