VIII „Cocostârcul de aur” și „Porumbița de porțelan”

Bodega domnului Aivazian nu are în aspectul ei nimic din grația păsării călătoare care i-a dat numele firmei. Din stradă, prin geamul vitrinei pătrate și al ușii dreptunghiulare, nu se văd decât perdelele galbene-limonii, pe fondul cărora literele albe ale celor doua inscripții „Cocostârcul de aur” și „Intrare” par niște fărâmituri de brânză de oaie, presărate neregulat în două ceaune de mămăligă.

Pasărea călătoare, însă, nu există decât în cele șapte vocale și nouă consoane ale alfabetului. Cocostârcii, probabil din cauza sezonului înaintat, plecaseră din Iași spre Constantinopol și, în lipsa modelului autentic, zugravul n-avusese după ce să-i facă portretul.

Fațada localului era, dar, severă și discretă, așa cum se cuvenea să fie o bodegă născută din nevoile războiului.

Interiorul, însă, dovedea oarecare preocupare de confort din partea patronului, care cumpărase, de ocazie, zece mese și treizeci și două de scaune, de forme și stiluri diferite. Pereții erau albi și se terminau în tavan printr-un chenar cu așa-zise motive românești, vopsit, bineînțeles, cu roșu, galben și albastru. Tariful consumațiilor, o ordonanță a prefecturii de poliție și două cromolitografii — una cu „Maurul din Veneția” și alta cu „Bărbierul din Sevilia” — formau podoabele artistice ale acestui interior de strict interes practic. Ca să facă mai mult efect, domnul Aivazian spânzurase în perete o piele de leopard, pe care până atunci o avusese în odaia să de culcare. Tejgheaua era un fel de pupitru de școală, iar în dosul ei, un dulap cu geamuri adăpostea garnitura sticlelor cu băuturi spirtoase. Conținutul lor, însă, nu corespundea etichetelor. El era unul și același, deși domnul Aivazian marcase pe sticle prețuri diferite, precum să se știe că romul e mai ieftin decât coniacul, coniacul mai ieftin decât vișinata și vișinata mai ieftină decât benedictina.

Ziua inaugurării ne adunase ca în corabia lui Noe, toate vietațile pământului, care în momentul acela se reduceau la diferite categorii de mobilizați pe loc sau detașați la serviciile de specialitate. Catalogarea lașității după specialitățile vieții era singurul lucru pe care îl imitaseră m cu succes de la nemți. Erau de față reprezentanții autorităților civile și militare, reprezentanții presei, ai „Crucii roșii” și ai cenzurii.

Erau de față chiar un căpitan de la comenduire, doi comisari de la prefectura poliției, un ofițer aviator francez, un inginer american de la căile ferate, trei ofițeri ruși și un popă român-ortodox. Domnul Aivazian nu uitase pe nimeni dintre cei care ar fi putut să-i fie vreodată de folos. Mai eram, apoi, eu cu Toto și, bineînțeles, Nicolașa cu Tatiana.

Ne înghesuiam unii într-alții, fără să ne mai cerem „pardon”, ne vorbeam, fără să ne cunoaștem și ciocneam paharele, fără nici un entuziasm, fără nici o legătură sufletească, fără nici o speranță de mai bine, ca și cum fantezia mediocră a unui mare agricultor ar fi amestecat în aceeași baniță și grâu, și porumb, și orz, și secară.

Nicolașa bea și servea de interpret. Traducerea fiecărui compliment la adresa patronului era apreciată după felul băuturii care se schimba în pahar. Nicolașa bea de toate și făcea la toți declarații de dragoste și cursuri de umanitarism. Tatiana ne măsura cu ochii pe fiecare și, în gând, ne punea parcă note de sârguință și bună purtare.

De data asta, o pot vedea mai de aproape. O pot judeca la lumina zilei și-i pot aprecia podoabele luminoase cu care ființa ei orbise pe Nicolae Damianovici, care o iubea până la sacrificiul de a o respecta toată viața.

Nicolașa avea, poate, dreptate. Tatiana e o porumbiță de porțelan străveziu. Bețivii din bodegă o murdăresc cu ochii și cu gândurile ascunse.

Privirea mea de colecționar, însă, întârzie pe luciul obrajilor ei de caolin, ca și cum ar vrea să-i descifrez marca fabricii. E un „Sevres”, un „Meissen”, un „Nymphenburg”, un „Alt Wien” sau un „Kutany?”...

E o piesă rară, o piesă unică poate, modelată într-un acces de nebunie și arsă într-un cuptor supraîncălzit, care a dat pământului strălucirea unui spectru solar, simplificat la roz, albastru și argint. N-aș putea spune pentru ce e frumoasă, fiindcă pentru religia frumosului nu s-a întocmit încă un catehism. Nu seamănă însă nici cu Jenny, nici cu Lotty și nici chiar cu Viki. Nu seamănă cu nici una din femeile cu care mi-am familiarizat ochii și mi-am domesticit amintirea. E un amestec ciudat din tot ceea ce arta a putut realiza mai sintetic și mai înrudit cu intenția premergătoare creației: o icoană de Panselinos și o infantă de Vélasquez, o stampa japoneză și „Olympia” lui Manet. E parcă duhul sfânt coborât în formă de porumbiță în mijlocul acestei mlaștini omenești, în care orăcăitul batracian din jurul „Cocostârcului de aur” salută, în același timp, și reînvierea și apropierea morții.” Femeia asta a venit aici pentru mine. Prezența ei îmi sugrumă până și inițiativa unui eroism problematic. Lașitatea mea se coboară de data asta până sub temelia edificiului meu sentimental. Altă dată mi s-ar fi dat cel puțin mângâierea unui simulacru de luptă. De data asta însă, nu voi putea avea nici măcar curajul unei rezistențe convenționale.

Luarea în stăpânire a trofeului profan se va face după protocolul impus de cel mai tare. Și cel mai tare dintre noi doi este ea. Simt că n-aș putea-o violenta nici măcar cu completa mea resemnare. Nicolașa avea dreptate. Tatiana trebuie iubită. Dar pe Tatiana n-o poți iubi decât făcându-te tu, mai întâi, iubit de ea. Și Nicolașa n-a mințit. Tatiana mă iubește. Tatiana mă urmărește cu ochii, discret, ca fumul țigării ce mângâie portretele din perete, în drumul lui spre tavan. Insistența ei mă face să roșesc. Din bucuria clipei, se desprinde, însă, regretul eternității. E ca și cum s-ar împlini ultima dorință a unui condamnat la moarte. Și cel care n-a prețuit până acum viața altora începe să se tocmească cu propria lui viață...

Cu cât mă uit mai mult la Tatiana, cu atât îmi dau seama că până azi n-am cunoscut încă femeia. De-acum pot să-mi înstrăinez întreaga mea colecție de bibelouri. Oricât le-am crezut de felurite, toate la un loc nu fac nici cât fotografia unei femei adevărate. Dar Tatiana este, oare, cu adevărat o femeie?...

Pentru ce femeia, pe care o iubește Nicolașa, mă iubește pe mine?...

Nu cumva Mircea Fedorovici nu-i decât umbra lui Nicolae Damianovici prelungită pe luciul unui lac, de răsăritul lunii pline?... Dacă Nicolașa n-a înțeles gândul adevărat al Tatianei, când i-a spus că mă iubește pe mine?... Încep să tremur. Îmi simt tâmplele reci și sloiul de gheață începe să coboare din creier prin toate arterele și vinele mele, în a căror plasă de mătase roșie închisesem porumbița de porțelan, ca într-o colivie agățată de vârful ventricolului stâng.

Pentru prima oara, o femeie îmi dă vertijul prăpastiei sufletești. Începe să-mi fie frică s-o mai privesc. Aș vrea să-mi închid ochii, să nu mai văd nimic. Dar dacă, în timpul ăsta, Tatiana privește pe altul?..., Tatiana, Tatiana!... Simți tu, cum EU am început să te iubesc, nu TU?... Încerc să mă apropii de ea. Picioarele, însă, îmi sunt mai grele ca roțile unui obuzier, împotmolit în mlaștinile Neajlovului... Dacă Tatiana îmi va întoarce spatele?... Dacă Tatiana nu mă iubește pe mine?...

Dacă Nicolașa s-a înșelat?... Îmi tremură trupul ca o piele tăbăcită de bivol, pe care un toboșar, înnebunit subit, ar bate șarja unei divizii de cavalerie destinată sacrificiului până la ultimul cal și călăreț... Ce-mi trebuie, să pornesc și eu în fruntea ei?... Care e băutura cu care își potolesc setea morții imediate eroii de mâine? Domnule Aivazian, domnule Aivazian!... Destupă sticla din care n-ai dat nimănui să bea... Umple-mi din ea cel mai mare pahar din bodega dumitale și dă-mi să-l sorb până la fund, ca să pot striga imbecililor îmbuibați de alcool și prostituție:

— În lături, lașilor, faceți loc eroului, gata să moară pentru dragostea Tatianei, fiindcă pe Tatiana n-o poate iubi decât un erou... și dintre voi toți, eu singur pot iubi pe Tatiana... Eu singur iubesc pe Tatiana... iubesc pe Tatiana... iubesc pe Tatiana!...

Share on Twitter Share on Facebook