* * *

De când au căzut Bucureștii, mi-am dat seama că șederea mea la Iași depinde de victoria finală. Nu știam care anume din beligeranți va aduce, ca Salomeea, pe tipsia de argint, capul lui Ion Botezătorul.

Oricare ar fi fost rezultatul războiului însă, știam că Bucureștii vor rămâne mai departe capitala României de mâine. Până atunci dar, Iașii trebuiau să mă adăpostească cu toată cinstea cuvenită unui evacuat oficial. Cu învoirea domnului Aivazian, deci, îmi transformasem odaia după chipul și asemănarea Zeului vagabond care poposise în ea, fără termen și fără obligații legale. Starea de asediu mă punea la adăpostul oricărei neplăceri de ordin material, vizavi de proprietarul meu. Mi-am reconstituit, în parte dar, odaia mea din strada Carol, cu personalitatea rafinamentului primitiv, potrivit vremurilor excepționale prin care trecea toată lumea. Târgul Cucului îmi furnizase câteva lucruri de preț, pe care nu le-aș fi putut găsi nici în Calea Vacărești a Bucureștilor. Înnădisem firul celor aduse cu mine de firul celor găsite la Iași și făcusem din odaia domnului Aivazian un labirint minuscul, pe pereții căruia ochii unui nou-venit s-ar fi putut pierde ca și Teseu prin coridoarele lui Minos.

Tatiana privește uimită în jurul ei. Lăcomia slavă începe totdeauna cu unul din cele cinci simțuri. Individual, se continuă cu pofta de mâncare, băutură și dragoste, iar colectiv, se încheie cu mirajul stăpânirii Constantinopolului. Lăcomia Tatianei a început cu ochii și are să se sfârșească probabil cu gura.

— Unde te-ai născut tu, Mircea Fedorovici?

— La București.

— Ce anume rasă românească reprezintă Bucureștii?

— Propriu-zis, nici una... E un amestec savant din sângele diferiților clienți ai unui laborator de analize medicale. Negustorii sunt ovrei, birjarii sunt muscali, servitorii sunt unguri, croitorii sunt nemți, lăutarii sunt țigani, birtașii sunt francezi și oamenii politici sunt parte greci, parte armeni, parte albanezi. Români adevărați nu sunt, probabil, decât funcționarii inferiori — singurii cărora li se cer actele stării civile, la intrarea lor în slujbă.

Tatiana crede că glumesc. Numără pe degete toate categoriile de bucureșteni și, după ce sfârșesc, mă întreabă din nou:

— Dar tu nu ești român?

— Ba da... Eu sunt oltean.

— Ce însemnează asta?

— Un fel de român cu douăzeci și patru de măsele, cu cămașa lungă până la glezne, cu cuțit la brâu, cu o garoafă roșie după urechea dreaptă, și cu toți sfinții din calendar pe buze.

— Ce cauți, atunci, la București?

— Fiindcă oltenii cutreieră toată țara. Vând zarzavaturi și fructe, fură găinile din curțile boierilor, înmulțesc populația cu copiii din flori ai bucătăreselor și învață pe candidații la cetățenia română să cânte Doina.

Tatiana și-a aruncat haina de blană pe pat și a rămas în șorțul alb de infirmieră la „Crucea roșie”. Aiurelile mele încep s-o intereseze. O consultație medicală se impune. Pentru diagnostic, însă, medicul are nevoie să mai cunoască și alte simptome.

— Cum se face, atunci, că te-ai născut la București?

— Fiindcă a fost o naștere incidentală, dacă nu chiar accidentală...

Tatiana s-a lungit pe pat ca un Harun al-Rașid, acordându-mi și cinstea sexului și întâietatea cuvântului de aur al Șeherezadei.

— Povestește-mi viața ta, Mircea Fedorovici... Vreau să știu mai întâi dacă meriți să te iubesc.

Mă apropii de dânsa cu ochii fragmentați în elipsa primei rugăciuni din ierarhia dragostei. Tatiana s-a ghemuit însă lângă perete și, cu vocea ei severă, mă țintuiește locului:

— Stai pe scaun, dacă nu te mai țin picioarele și povestește-mi, mai întâi, viața ta, Mircea Fedorovici. Altminteri, plec și nu mă mai vezi niciodată.

Mă supun ca un copil sau, mai bine zis, anticipez supunerea octogenarului căzut în vârsta copilăriei.

— M-am născut la București, fiindcă preludiul nașterii mele a fost moartea tatei. Sunt un copil postum, Tatiana. Noroc însă că n-am întârziat decât șapte zile după moartea tatei. Altminteri, nu ți-aș fi putut spune azi, exact, al cui sunt. Aș fi preferat, desigur, să mă nasc și eu acolo unde îmi este obârșia strămoșilor. Graba tatei, însă, a făcut să văd lumina zilei în orașul unde el închisese ochii pe vecie. Poate vrei să știi cine a fost tata?... N-a fost nici boier, nici mojic. Era exact ceea ce unii ar putea să fie, dacă ar voi, iar alții vor să fie, fără să poată.

Era negustor de pietre și metale prețioase. Era un suflet de artist vagabond înfrățit cu clipa vieții trăită integral. Vântura țara în lung și în lat. Cumpăra unde găsea, vindea unde putea și, la nevoie, schimba o piatră de topaz, pe o damigeană de Drăgășani vechi și două pietre de smarald sau safir, pe doi ochi de fată mare. Iartă-mă, dacă eu nu-i pot semăna întru toate. Dar de când s-a început războiul, nimic din ce este nu se mai aseamănă cu ce-a fost. Aurul și pietrele prețioase le-am trimis la voi, la Moscova, Drăgășanii au fost distruși de filoxeră și fetele mari s-au făcut surori de caritate.

Tatiana bate din palme și-mi dă să înțeleg că nu mai este nici ea fată mare.

Eu încep să simt greutatea răspunderii mele de istoric fără pergamente domnești și galerii de portrete strămoșești. Ce mult aș fi dat, să-l fi putut avea pe tata cu mine, măcar într-o simpla fotografie!... L-aș fi păstrat în carnetul meu de identitate, fiindcă sufletele copiilor, de cele mai multe ori, se tocesc mai repede ca actele stării civile. L-aș fi consultat în momentele mele de grea cumpănă și l-aș fi impus controlului Tatianei, să-mi spună dacă semăn cu el, sau dacă nu cumva păstrez din greșeală o altă fotografie decât a tatei. Îmi dau seama că toate bănuielile mele din clipa aceea sunt abjecte.

Aș prefera să renunț chiar la despuierea scrutinului meu de familie.

Tatiana însă mă teorizează. S-a întins în pat ca o strună de argint pe pântecele unei viori și se uită țintă în ochii mei ca un „Aeternum vale” de pe poarta unui cimitir! și mă gândesc că o strună de vioară poate plesni, iar pe poarta unui cimitir poți intra, câteodată, fără să mai ieși afară. Îi încep, dar, povestea vieții mele cu sfârșitul vieții tatălui meu, săvârșit în noaptea revelionului din 1881. Amănuntele complete nu le cunosc nici eu. Prietenii tatii, cu care petrecuse, n-au vrut să-mi spună nimic mai mult decât să blesteme „ceasul rău”, ceasul cu care se începea un An nou în ciocnet de cupe și, poate, chiar în atingeri de buze. O iarnă grea împiedică transportul cadavrului la Târgu Jiu și înmormântarea se făcu la București, unde familia fuse nevoită să aștepte reluarea circulației pe căile ferate. Grație acestui caz de forță majoră, văzui pentru prima dată lumina unei... lămpi de gaz, în noaptea sfântului Ioan Botezătorul.

Dacă evenimentele profane nu sunt decât reflexul voințelor divine, aș putea spune că nașterea mea n-a fost decât o pastișare a nașterii lui Isus Hristos. Amândoi ne-am născut la drum, cu singura deosebire a decorului în care se săvârșea misterul apariției noastre pe lume. El se născuse pe paiele unor iesle de grajd, eu pe cearșaful de olandă al unui pat de bronz. Amândoi, apoi, ne legasem nașterea de numele primului sfânt al bisericii creștine. Dar, nașterea lui fusese numai anunțată de Ioan Botezătorul, pe câtă vreme nașterea mea fusese chiar patronată de el. Ca recunoștință pentru deosebita cinste ce-mi făcuse, familia hotărî să mă numesc Ion. Dorința tatei însă, care purta numele lui Tudor Vladimirescu, spaima fanarioților, făcuse ca fiu-său să poarte numele lui Mircea Basarab, învingătorul turcilor la Rovine. Și iată pentru ce, în cazanul cu apă sfințită, mă botezară Ion, iar în registrele stării civile, de la primărie, fusei înscris Mircea Ion Băleanu... Altă deosebire nu mai văd. Bethleemul și Bucureștii încep cu aceeași literă!...

Somiera patului scârțâie ca schela unui edificiu în construcție. Tatiana se ridică în picioare, ca un obelisc alb, crescut din mijlocul cuverturii cenușii de pe pat și-mi strigă:

—Vania, Vaniușca....Vino încoa să te sărut!...

Eu mă înalț în vârful degetelor spre ea, ea își frânge mijlocul în două, aplecându-se spre mine și buzele noastre fierbinți se lipesc, întregindu-se ca cerul și marea la orizont.

Tatiana nu mai vrea să audă nimic. Restul vieții mele n-o mai interesează.

Nu-i cunosc încă părerea asupra primului meu foileton. Îi ghicesc însă intenția fermă de a colabora cu mine la cele nescrise încă.

De altfel, e tot ce-aș fi putut visa să găsesc la Iași!...

Războiul nu mai îmi procura nici o senzație nouă. Eram condamnat să-mi îmbrac până și sufletul în uniforma verzuie a celor ce trebuiau să se mulțumească cu simple roluri de figuranți. Până atunci, e drept că mobilizaților de la cenzură li se respectase haina civilă. Pe scenă însă, importanța rolului nu se judeca după costum, ci după text.

Oare, la Iași nu se reprezenta aceeași piesă ca la București? Nu erau aceiași actori și publicul nu era aproape același?... Pentru ce, dar, s-ar fi schimbat numai rolurile?...

Tatiana îmi adusese aminte de ceea ce nu trebuia să uit niciodată.

Războiul nu este decât o simplă problemă de perspectivă, și atâta tot.

E același peisaj, văzut numai prin diferite ochiane de panoramă.

Aceeași arie exasperantă de flașnetă anunță orașului sosirea panoramei și aceeași babornița, soră cu moartea, îți întinde biletul de intrare, în schimbul banilor cu care ți-ai putea cumpăra o pâine...

Deși despărțiți prin frontul de luptă, Bucureștii și Iașii se țin încă de mână. Sunt frații care au pornit vara în excursie prin munți. Primul a alunecat în prăpastie, al doilea mai rezista încă, agățat de trunchiul unui brad. Care va fi sfârșitul, nu știu. Poate se vor prăvăli amândoi, poate vor scăpa amândoi. Depinde de prezența de spirit a excursioniștilor și de calitatea frânghiei cu care sunt legați.

Deocamdată, însă, în vârful bradului a poposit o porumbiță albă de porțelan. Se uită nedumerită în jurul ei și nu pricepe nimic din cele ce se frământă sub umbrela bradului. Pentru ea, prăpastia, ca și muntele, sunt mai netede ca o potecă pe Bărăgan. Adâncimile nu-i dau vertigiul prăbușirii și înălțimile nu-i grăbesc zborul spre mezalianțe astrale. Vine însă de departe și este obosită. Ar vrea să-și moaie ciocul în apa unui izvor ascuns, din care razele soarelui n-au sorbit încă nici un strop. Războiul s-a întins însă ca o pecingine pestetot, a otrăvit toate izvoarele munților și a îndoliat până și razele soarelui...

Nu știu dacă războiul respectă măcar simbolul biblic al porumbițelor.

Dar, pe umărul meu, ca și pe o cracă verde de brad, Tatiana și-a răsfirat degetele ca niște gheare fine de pasare obosită. A simțit, poate, că eu sunt singurul izvor de apa vie din care s-ar putea adapă în trecerea ei prin aceasta lume moartă. Și când glasul ei se agita în cuprinsul odăii mele ca zigzagul unei ramuri de măslin la poalele muntelui Ararat, ecoul fericirii biblice îi răspunde, frângându-se parcă în cele șapte culori ale curcubeului.

— Vaniușca, Vaniușca, abajaiu tiebea!...

— Taniușca, Taniușca... porumbița mea de porțelan!...