* * *

La ora zece și jumătate eram posesorul tuturor actelor justificative cu care puteam călători la Iași, unde, până la noi ordine, rămâneam la dispoziția biroului de cenzură din capitala Moldovei. Îmi dau seama bine că plecarea mea din București nu este decât o dezertare deghizată. Prietenii binevoitori mi-ar fi putut-o taxa chiar de lașitate. Dar lașitatea, ca și eroismul, nu suferă grade de comparație.

Celor de pe front le puteam acorda dreptul să vorbească de rău pe cei de la București. Celor de la București însă, nu le dam voie să știrbească nimic din blocul compact al lașității noastre comune. Localitățile geografice nu-i pot nici micșora, nici mări valoarea. Lașitatea este de o uniformitate asomantă. O poți pune în borcane cu etichete felurite. Dar ce folos? Ea rămâne veșnic aceeași elocventă cocardă unică, pe care cei de la Iași sau de la București o poartă la fel cu cei de la Paris, Londra, Roma, Viena și Berlin, prinsă în butoniera hainei civile sau militare, în partea stângă, deasupra inimii. Nimeni nu se naște erou, după cum nimeni nu bănuiește că s-a născut laș. Dar eroismul distruge și lașitatea conservă. Cine pleacă de acasă cu gândul să fie erou, riscă să nu se mai întoarcă. Eu plec cu gândul să mă întorc. Dacă sunt laș fiindcă vreau să trăiesc, atât mai bine... Trăiască lașitatea!...

Cedez, dar, eroilor aureola trecutului și întreaga împărăție a pioaselor aduceri-aminte. Eu îmi rezerv nebulozitatea zilelor de mâine și nerăbdarea sfârșitului care vreau să-l trăiesc la fel după cum l-am început.

Mi-e sete încă de viață. O sorb cu lăcomia dezghețului de primăvară și parcă tot nu mă pot sătura. M-am ascuns în fundul pivniței și n-am să ies de acolo, până ce nu voi goli butea de vin până la fund.

Când voi fi sătul, îmi voi permite luxul să fiu și eu erou. Am să contribui, probabil, și eu cu câteva rânduri în cărțile de citire ale elevilor din clasele primare. Voi avea funeralii naționale și copiii eroilor de azi vor rămâne repetenți, dacă nu-mi vor ști biografia. Până atunci însă, nu dau voie nimănui să atenteze la libertatea lașității mele de a voi să trăiesc. Nu vreau să mă gândesc încă la formula eroismului, cu care voi emoționa până și pe antreprenorii de pompe funebre. Doresc să am nevoie de ea cât mai târziu posibil și dacă se poate chiar la „calendele grecești”...

Plec, așadar, la Iași. E primul meu act de eroism. Lașitatea celor de la București a început să mă dezguste de mine însumi. Plec singur fiindcă eroismul este personal, nu colectiv. Mi-e teamă însă că la Iași voi găsi aceeași atmosferă ca la București. Lașitatea e o boală contagioasă.

Probabil că voi găsi și acolo o proprietăreasă, voi avea colegi de birou și cu unul din ei, pe care îl voi simți mai aproape de sufletul meu, voi lega o prietenie mai mult sau mai puțin interesantă. Voi schimba Calea Victoriei cu strada Lăpușneanu, voi citi ziarele cu douăzeci și patru de ore întârziere și voi privi evenimentele prin deschiză tura unui unghi obtuz. În schimb, nu voi mai auzi clacsonul automobilului regal, clopotele de la Mitropolie și bateriile noastre antiaeriene

— sinecuristele războiului.

Lotty mă întâmpină furioasă. Două nopți de-a rândul n-am dormit acasă, și, în lipsa mea, eleva de la Conservator m-a căutat din nou. De data asta, mi-a lăsat un plic „personal”, pecetluit cu ceară mov.

Domnișoara Gabriela Movileanu mă roagă să intervin pe lângă directorul Teatrului Național s-o angajeze ca probistă. Regret. Dar cum sunt nevoit să plec la noapte, nu-i pot fi de nici un folos. De altfel, asemenea servicii nu se fac decât femeilor pe care le poți vedea mereu.

Eu, însă, nu-mi pot amâna plecarea și domnișoara Gabriela, probabil, n-are să vină după mine la Iași.

Vestea plecării mele neașteptate produce în micul apartament al doamnei Grümberg exact emoția întregii capitale din ziua primului bombardament al aeroplanelor dușmane. Abia în momentul acela îmi dau seama, cu adevărat, ce mare lucru este să poți fi erou. Lașitatea mea începe să oscileze între siguranța avantajelor mele sentimentale și avantajele siguranței mele personale.

Lotty plânge. Până astăzi n-am văzut-o încă plângând. Nu mi-am închipuit niciodată o femeie plângând pentru mine. Lacrimile ei mă încântă și mă umilesc în același timp. Ucigașul, nedescoperit încă, simte nevoia să aprindă o lumânare la icoana Maicii Domnului.

Lotty îmi aduce aminte că sunt un om care, până atunci, nu se întrebase încă cine este. Îmi promit solemn însă, că dacă nu va fi prea târziu, la Iași voi sta de vorbă și cu înțeleptul Socrate.

Bagajul meu se compune dintr-un cufăr și două geamantane — rufe, haine, câteva cărți, o caramanie, două estampe japoneze, un Iser și trei icoane. Lotty privește cu ochi umezi, cum se golește odaia de sufletul ultimilor ei trei ani. Îi las, în schimb, biblioteca aproape completă, câteva străchini vechi, un bronz de Brăncuși, prea greu să-l iau cu mine, și afișele ilustrate ale lui Toulouse-Lautrec, cu Aristide Bruant și Yvette Guilberte.

Ușa ambarului scârțâie ca un rămas bun, sugrumat de o presimțire tristă. Rafturile miros a levănțică și „Cuire de Russie”. Levănțica e parfumul trupului ei. Și trupul ei, trei ani de zile, l-am păstrat parcă închis în același flacon cu parfum de la Guerlain.

Icoanele sunt pline de praf. Lotty le scutură cu religiozitatea unei călugărițe care îngenunchează în fața altarului. Lotty nu crede în icoane. Dar icoanele sunt simbolul religiei mele. Și, trei ani de zile, religia mea a fost religia ei.

Când le așez în cufăr, Lotty mă atinge ușor pe umăr. Parcă nu îndrăznește să-mi spună ce vrea. Mă întreabă, în schimb, cu ochii, cu sufletul și cu sfințenia clipei când se coboară un mort în groapă.

— Vrei ceva, Lotty?

— Le iei pe câteșitrele?

— Vrei să-ți las și ție una? și Lotty izbucnește din nou în plâns.

Vrea să păstreze și ea o icoană. O vrea pe sfânta Paraschiva, pe sfânta Vineri, pe sfânta Venera...

De unde știe Lotty lucrurile astea? Unde le-a citit? Cine i le-a spus? Cine i-a deschis sufletul să creadă și ea în ele?... Îi las icoana cu mândria perpetuării propriei mele stăpâniri în odaia asta, de unde plecam fără să știu dacă am să mă mai întorc vreodată.

Bagajul este gata. La ora cinci, vine un servitor de la cenzură să mi-l ducă la Mogoșoaia. La noapte se îmbarcă numai persoanele.

Afară e încă soare. În odaie s-a întunecat însă, ca într-o după-amiază grăbită de toamnă târzie. Asfințitul de aici pregătește răsăritul de dincolo. Ne privim ca primii oameni goniți din raiul fericirii eterne. În jurul nostru, nimic altceva decât umbra propriei noastre nedumeriri.

Drumurile care duceau la Roma, se întorc fiecare spre locul de unde porniseră la început...

Pe capacul cufărului boltit ca spinarea unui elefant sacru ne alipim atunci sfioși ca într-o poveste de pe malul Gangelui și porțile Nirvanei se deschid să ne adăpostească din nou împreună, dar numai pentru o singură clipă și pentru cea din urmă oară.