III Convertirea doamnei Grümberg

E o dimineață de sfârșit de toamnă, cu soare — soare mult și lacom ca pentru o despărțire mai lungă. În văzduh, parcă se fac pregătiri de plecare la fel cu cele din București... Încă o noapte pierdută. N-am dormit aproape deloc. Încep să cred că o partidă de pocher e mai puțin obositoare ca o femeie. Parcă aș fi beat. Picioarele mi se îndoaie ca niște macaroane opărite și ochii împăienjeniți încep să vadă toate firmele magazinelor, scrise în limba germană.

Sosesc la birou cel dintâi și mă postez la ușa pe care servitorii au lipit o filă de registru, pe care s-a scris cu cerneală violetă: „Șeful cenzurii”. Șeful însă a sosit înaintea mea. Mă anunț și intru imediat.

Ministrul e tânăr, nervos și distrat. Vorbește citind și te ascultă fredonând.

După ce-ai sfârșit ce-ai avut de spus, te întreabă de ce-ai venit.

Tu începi să repeți și dacă, întâmplător, repetirea conține două sau mai multe fraze, ultimele sunt totdeauna sacrificate. Ministrul n-are timp să asculte decât pe cea dintâi. De când s-a început războiul, timpul se socotește dublu, iar la biroul cenzurii, chiar triplu. Noroc însă că prietenia noastră fură câte ceva și de la unul și de la altul. De la el, o clipă mai mult de atenție; de la mine, un accent mai mult de îndră zneală.

— Am venit, Excelență, să vă întreb, pe noi când ne evacuați?

— Care voi?

— Noi, de la cenzură... Funcționarii ministerelor au primit ordin să plece la Iași.

Ministrul și-a ridicat ochii din telegramele cifrate și mă privește nervos.

— De unde știi lucrul acesta?

— La noapte pleacă din gara Mogoșoaia primul tren pentru Moldova.

— Foarte bine... Să plece sănătos.

— Și noi?

— Voi o să plecați când o să fie nevoie... Am eu grijă.

Apoi, distrat, continuă într-o altă ordine de idei.

— Ce-a fost azi-noapte în strada Nisipari? Tresar și răspunsul meu repetă întrebarea lui.

— A fost ceva în strada Nisipari? Nu știu nimic.

— Cum se poate? N-ai aflat încă? Era să-l curețe pe Tatarinoff.

— A, da, da... știu... Credeam însă că s-a întâmplat altceva mai interesant...

Adevărul e ca în strada Nisipari se întâmplase ceva și mai interesant decât bombardamentul de azi-noapte. Pe la cenzură însă, trec numai faptele care ar putea fi date publicității.

Prind ocazia să-i spun ce-aveam de spus.

— Excelență dragă, să nu vă supărați, dar eu am să vă părăsesc...

Nu speram, obosit cum eram, să repurtez două victorii consecutive.

Pentru a doua oară, ministrul își ridică ochii din telegramele cifrate și mă plesnește drept în frunte cu o frază umflată ca o minge de fotbal.

— Ce? Ești nebun?... Unde vrei să te duci?

— A !... Nu vă fie teamă, că nu mă duc pe front... Vreau să plec însă din București. Vă rog să mă detașați la biroul cenzurii din Iași.

Mâine, poimâine, tot o să veniți și dumneavoastră. Lăsați-mă să plec măcar eu înainte... Mă duc să-mi fac detașarea și vin cu ea să mi-o semnați...

Ministrul își vâră iar nasul în telegramele cifrate și, pe aria „șapte gâște potcovite”, fredonează mormăind:

— Bine, bine... Du-te, du-te...