* * *

În dimineața zilei de 27 februarie, Nicolașa îmi bate în ușă. Căciula lui de oaie albă îmi pare aureola unui sfânt venit din fundul Siberiei.

Veselia lui miroase a praf de pușcă și a ploaie de primăvară.

— Bucură-te, Mircea Fedorovici, că se sfârșește războiul... De acum înainte, avem noi grijă de toată lumea!...

Unde o fi bătut Nicolașa toată noaptea, de a nimerit la mine așa de dimineață?... Mă frec la ochi, să-l pot privi mai bine, dar frazele lui mă orbesc parcă și mai mult.

— De acum s-a sfârșit și cu țarul nostru și cu nemțoaica lui. Or să se ducă dracului amândoi după popa Rasputin...

Nu pricep nimic. Nicolașa trebuie să fie beat turtă.

— Revoluția mult așteptată a început... Preobrajenski, Valinski și Litovski au trecut de partea poporului... De acum nu ne mai temem de nimeni. Regimentele astea fac mai mult decât toată armata țarului de pe front... știi cine a dat semnalul în armată? Cărpicinicoff!...

Un soldat din regimentul Litovski... Un simplu om liber!... Bravo lui!...

Trăiască revoluția!...

Abia acum încep să pricep. Dar, în momentul de fața, este oare posibilă o revoluție în Rusia?... Nu cumva cele povestite cu atâta patos de Nicolașa nu sunt decât simple tulburări de stradă? Trebuia să mă duc la redacție numaidecât. De la Nicolașa nu puteam afla decât ecoul știrilor trecute din gură în gură. Mie, însă, îmi trebuia textul telegramelor oficiale.

Nicolașa mi-ajută să mă îmbrac. Parcă aș fi un paralitic. Îmi lipsesc doar cârjele și cele câteva sute de spectatori ca să mă însoțească până la „scăldătoarea oilor”. În stradă, Nicolașa mă părăsește:

— Luați seama să nu scrieți vreo prostie la gazetă, că pe urmă n-o să fie bine... Dacă vreți să câștigați și voi războiul, să luați apărarea poporului... Dați-o dracului de oligarhie, că nu mai merge. Să nu care cumva să combateți revoluția, că aici vă putrezesc oasele. Să știți!...

Trageți la gazetă un titlu mare, pe toată pagina: „Trăiască democrația rusă!...” La redacție nu este încă nimeni. Dau fuga la tipografie. Aici găsesc pe secretarul de redacție, care pregătește o ediție specială. Știrile sunt adevărate. În Rusia, izbucnise revoluția de trei zile. Pericolul însă părea înlăturat. Poporul se revoltase contra trădătorilor de origine germană, care puseseră stăpânire pe țar și înlesniseră dezastrele armatei pe front. Foștii miniștri și demnitarii curții fuseseră arestați. Noul guvern era format din reprezentanții partidelor democrate din Dumă. Războiul avea să continue până la victoria finală.

Puțin mai târziu, de la cenzură ni se trimite o nouă telegramă: țarul abdicase în favoarea fratelui său mai mic, marele duce Mihail Alexandrovici, care avea să semneze o proclamație către poporul și armata rusă și să pună imperiul pe bazele democrației adevărate.

Surprizele se precipită, însă. Telegramele sosesc din sfert în sfert de oră. Dar, cele noi, prezintă situația sub un alt aspect. Curiozitatea și nerăbdarea populară cresc văzând cu ochii. Mulțimea umple străzile din centrul orașului, ca într-o zi de sărbătoare națională. Opinia publică este împărțită. Unii privesc evenimentele din Rusia cu simpatie; alții continuă să se îndoiască de schimbarea radicală a situației.

Autoritățile se abțin de la orice manifestație spontană. Rezerva oficialității noastre se identifică cu statuia lui Miron Costin, care continuă parcă să buchinească în Letopisețul său, că: „nu vremurile sunt sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremurilor”.

După-amiază, aflăm că marele duce Mihail a refuzat tronul, până ce Adunarea Constituantă nu i-l va oferi ca dar din partea poporului rus. Majoritatea deputaților, însă, înclină spre republică.

Ultimele știri de peste Prut contribuie să deruteze complet opinia publică. Toată lumea se întreabă: „Ce are să mai fie mâine?...” Dar ce trebuia să fie cunoscut la Iași abia mâine, în Rusia se petrecuse încă de ieri!... Guvernul provizoriu fusese constituit cu atribuții dictatoriale.

Le roi est mort, vive le roi!... Cu ce autoritate însă, și, mai ales, pe ce forță se baza noul guvern, ca să poată prezida mai departe destinele fostului imperiu țarist?... Cei care apucaseră războiul de la 1877 nu puteau concepe Rusia fără țar și pe țar ca un simplu sinecurist al republicii.

Vulgarifatea acestei eventualități făcea să roșească până și obrajii celor mai mari dușmani ai țarismului. Cei mai tineri, însă, proslăveau triumful democrației și, cu discreția impusă de stare de asediu, propovăduiau chiar o revoluție la fel și în România.

Pretențiile lor însă erau exagerate, fiindcă, în momentul acela, o Românie propriu-zisă nu mai exista. Oltenia, Muntenia și Dobrogea erau ocupate de dușmani, iar fâșia de pământ pe care se refugiase regele, guvernul, parlamentul și autoritățile care constituiesc suveranitatea unui stat liber, deși purta numele de Moldova și pe hartă făcea încă parte din România, era inundată de aproape un milion de soldați ruși, care ar fi putut-o alipi oricând la Rusia. O revoluție în România, în momentul acela, ar fi fost un act de sinistră megalomanie democratică.

Războiul ne scuturase de urechi, ca un profesor ce și-ar fi prins elevii cu lecția neînvățată. Idealul nostru de până atunci fusese să trecem examenele, cu intervenția părinților sau rudelor influente. De data asta însă, căzuserăm peste un profesor bătăios, care nu vrea să știe de nimeni. Războiul ca războiul!... Au mai mâncat și alte popoare bătaie și n-au dispărut. Ce te faci, însă, cu revoluția?...

Toto, pe care îl vedeam aproape în fiecare zi, mă ținea, ca și la București, în curent cu toate noutățile interzise cunoștinței marelui public. De data asta însă, șeful de cabinet al ministrului de interne nu mi le mai spunea cu precauția destăinuirii unui secret, ci cu sinceritatea mărturisirii unei nenorociri fatale. Revoluția rusă, de altfel, desființase toate secretele de stat. Lumea începuse să știe tot ce se petrece. Măștile începuseră să cadă una după alta. Carnavalul inconștienț ei durase destul. Mascarada ipocriziei se stingea în sufletul fiecă ruia, odată cu lumina ultimului lampion de hârtie multicoloră. Sinceritatea făcea ravagii, chiar printre cei care aveau de mărturisit anumite păcate. Iașii păreau o enormă casă de nebuni. Atâta cumințenie numai la balamuc puteai găsi!...

Părerea celor în măsură să cunoască adevărata situație era că România sărise din lac în puț. Dar puțul era așa de adânc, că deschizătura ghizdurilor nu mai îmbrățișa decât un pătrat de cer senin, mare cât o față de masă pentru patru persoane.

Orice s-ar fi întâmplat, deci; dar la masa asta trebuia să mă ospătez și eu. Nu puteam admite, pentru nimic în lume, să fiu sacrificat de dragul meu unui țar imbecil, care se aruncase în apă să scape de înec un copil zvăpăiat, fără să-și dea seama că el nu știe să înoate.

Un tacâm, deci, mi-l rezervasem, din oficiu, mie. Dar pentru celelalte trei?...

Nu-mi place vecinătatea oricui. La masă, mai ales, când nu pot fi singur, mă enervează tovărășia necunoscuților care mănâncă brânză cu cuțitul, scuipă sâmburii cireșelor din compot în farfurie și se scarpină după ureche cu furculița.

Deocamdată, mi-am găsit doi tovarăși de masă. Unul este, bineînțeles, Tatiana; altul, Nicolașa. Mai îmi trebuie un al treilea și, în urmă, „la Maître d’Hôtel” poate începe să ne servească „menu”-ul.

Vreau să-mi duc, însă, generozitatea până la capăt. Mă obsedează al patrulea tacâm liber. Dacă ar fi vorba de „marea frescă a Ateneului român”, l-aș lăsa liber, până ce s-ar îndura Dumnezeu să ne dea și nouă un artist decorator. Dar, pe vremurile astea de criză alimentară, e păcat să saturi numai trei flămânzi cu mâncare rânduită pentru patru inși.

Pe Toto nu-l chem, fiindcă oficialitatea șefului de cabinet ar putea jigni sentimentele democratice ale lui Nicolașa și, poate, chiar ale Tatianei. La domnul Aivazian, iar nu mă pot gândi, fiindcă nu vreau să-l smulg din abundența bodegii la „Cocostârcul de aur”. Ca să pot încheia dar cu succes ciclul Niebelungilor, trebuie să-l caut pe al treilea la București. Primul nume care îmi vine în gând este o Walkirie. Lotty se roagă poate și astăzi pentru mine la icoana sfintei Paraschiva și dacă nemții nu vor fi reparat încă uzina electrică, probabil că Lotty ține în fiecare noapte și candela aprinsă..

Cine o fi stând acum în camera mea? Cine îmi citește cărțile din bibliotecă?... N-am luat cu mine decât pe Baudelaire, pe Laforgue, pe Rimbaud, pe Corbiere și pe Saint-Pol-Roux... Mi-e teamă chiar că, din cauza lor, a început să se vorbească de revoluție și la Iași. Poezia nouă e ca dinamita veche. Când crezi că nu mai e bună de nimic, atunci face explozie singură. Am lăsat însă pe Villon, pe Ronsard, pe Mallarmé, pe Verlaine, pe Francis Jammes și toate romanele autorilor cu numele legat de câte o casă de nebuni. Pe Lautreamont l-am împrumutat Tatianei să-l citească. Efectul l-am constatat chiar a doua zi.

Tatiana mă sărută acum ca o meduză. Deși foarte personal, sufletul slav se adaptează, foarte ușor, oricărei formule de intelectualitate superioară.

De când i-am dat să-mi citească autorii favoriți, Tatiana are aerul că încearcă să mă instruiască ea pe mine. Zilele trecute mi-a vorbit de Gerard de Nerval și de Villiers de l’Isle Adam... Pe Aloïsius Bertrand l-am dat lui Nicolașa. Poemele lui Gaspar de la Nuit cadrează cu firea lui spontană și întunecată ca o sală de spectacol înainte de ridicarea cortinei. Nicolașa, însă, este un rus absurd. Principiile lui democratice l-au îngrădit ca pe o vespasiană în paravanul de tinichea atenuat cu afișe de teatru și reclame comerciale. Nu mai admite acum nici aristocrația intelectuală...

Dar mai am la masă un loc liber. Nicolașa, desigur, l-ar rezerva doleanței colective a papagalilor dresați să țipe „Trăiască libertatea”.

Din fundul perspectivei celor trei sute km. de la Iași la București, Lotty îmi aruncă parcă o mustrare sfioasă și imensă, ca resemnarea capitalei după ocuparea ei de armata dușmană... „Nu, dragă Lotty... Nu te-am uitat încă și nici n-am să te uit vreodată.

Dar, la masă, nu trebuie să stai niciodată cu două femei pe care le-ai avut. Și afară de astea, mi-e teamă că, odată ajunsă la Iași, vei cere să mănânci iar usturoi... Rămâi la București, dar. Am să te regăsesc, după ce revoluția rusă și Tatiana și-or spune ultimul lor cuvânt...” A, da!... Iată și pe al patrulea comesean. L-am găsit. Trebuia să mă gândesc la el chiar din primul moment. E Laurențiu Blebea, pe care Toto și-a propus să-l aresteze, imediat ce-și va vedea visul cu ochii. E spionul nemților din timpul neutralității noastre. E trădătorul cauzei naționale și al vagoanelor de cereale românești trecute peste Carpați!...

Nu mai păstrez pentru Blebea, în sufletul meu, nici un fel de dragoste, nici măcar reflexul unei linguri de lemn într-o strachină cu ciorbă de linte. Dar dacă Blebea a reușit să ne înșele pe toți ca să-și poată duce infamia cu succes până la capăt, înseamnă că Blebea este cu adevărat un om mare și merită să stea la masa celor patru. Eu, cel puțin, îl găsesc, în momentul de față, superior nouă tuturor. Eroii lașității conservatoare de la Iași nu se pot compara nici chiar pe departe cu atitudinea eroică a celui ce riscase tot timpul să dispară prin asasinat sau sinucidere. Cei care tremurau în mână cu telegramele sosite din Rusia, invidiau acum și atitudinea lui Blebea dinaintea declară rii de război, și soarta lui după problematica încheiere a păcii...

Ofer lui Blebea, dar, locul de cinste din capul mesei. Știu că masa este pătrată și nu are nici un atribut ierarhic. Dar capul mesei va fi acolo unde va sta Blebea. Mă închin înaintea lui, ca în fața geniului reprezentativ al unei rase. Blebea este mai armonic, mai simetric, mai dinamic și mai extatic, și decât mine, și decât Nicolașa, și chiar decât Tatiana — singura femeie, până astăzi, care m-a obsedat mai mult de trei zile.