IX Donec totum impleat orbem

În așteptarea unor vremuri mai bune și cu speranța descoperirii unor oameni mai pricepuți, comandamentele militare fuseseră schimbate, de la șeful Marelui Stat Major, până la șefii celor mai neînsemnate unități de luptă. Rămășițele armatei noastre, completate cu diviziile proaspete ale țarului Nicolae și ajutate mai ales de practica ofițerilor din misiunea militară franceză, reușiseră să fixeze frontul pe pozițiile strategice însemnate cu stegulețe tricolore, pe harta de la Marele Cartier. Nu știu dacă era o simplă coincidență, dar cele două armate dușmane se opriseră, parcă după comanda lui Nicolae Damianovici, pe linia care avea să formeze hotarul dintre cele două țări...

Părerea mea, însă, era că adevăratul autor al acestei prime victorii românești fusese iarna. Gerul și zăpada colaboraseră cu noi, mai sincer și mai eficace decât aliații.

Se începuseră acum pregătirile pentru campania de primăvară.

Această formulă sacramentală îmi aducea aminte de expedițiile împăratului Traian contra dacilor. Pe mine, operațiile militare nu mă pasionaseră niciodată. Și dacă le uitasem pe cele învățate în liceu, cu atât mai mult, nu eram ținut să le discut pe cele încredințate persoanelor competente de pe front sau din dosul frontului.

Rolul meu, ca și al câtorva alți confrați de la cenzură, fusese hotărât în mod definitiv de către Marele Cartier General. Comandamentul suprem ne făcuse marea cinste să ne încadreze și pe noi printre colaboratorii victoriei finale. Armata românească trebuia să-și refacă mai întâi moralul său, într-o formulă mai poetică, să-și regăsească sufletul pierdut pe Jiu, pe Olt și pe Argeș. Completarea cadrelor și munițiilor era o simplă chestie de câteva contingente mai mult și de alte câteva trenuri sosite din Rusia la timp. Animatorii victoriei de mâine, însă, nu puteam fi decât noi, redactorii ziarului „România”.

Iată-ne, deci, încadrați în serviciile auxiliare ale armatei combatante!...

Amorul meu propriu, care nu-și tulburase cu nimic starea lui latentă de până atunci, începuse deodată să aibă veleități de ghiocei, și, cu toate acestea, până la primăvară, mai era încă timp!... Eroismul, însă, nu este o „salată de sezon” și primele mele simptome de eroism începuseră să-mi gâdile sufletul, ca primele dureri artritice la încheietura degetelor.

Nu-mi puteam preciza încă bine aportul activității mele eroice în marea operă de pregătire a victoriei finale. Optimismul, însă, mă însuflețea ca o sărutare pătimașă de femeie. Începusem chiar să consider războiul ca o operă a mea personală. Nu-mi rămânea decât să-mi aleg sacrificiul cu care s-o pot desăvârși. Mănăstirea de la Curtea de Argeș se dărâmase atâtea nopți de-a rândul. Dar, în clipa în care visul meșterului Manole fusese trăit aievea de propria lui soție, cărămizile se transformaseră în piatră și piatra în veșnicie. Pentru un moment, ființa de care mă lega cea mai frenetică și sălbatică dragoste era Tatiana.

Tatiana, deci, trebuia să-mi ajute la desăvârșirea operei compromisă de alții. Pe porumbița mea de porțelan aveam s-o spânzur de streașina României de mâine, cu un clopoțel de argint în cioc!...